După 12 ani la Colegiul George Enescu București, unde a studiat pianul clasic, și un an la Conservator, artistul Nikita Dembinski mărturisește că își dorea să iasă din rigorile muzicii clasice. Simțea nevoia să facă muzică fără presiune, reguli stricte sau partituri. S-a retras de la universitatea de muzică și a început să se pregătească pentru o altă profesie, cea de fotograf. Explorarea imaginii și proiectele pe care le-a avut ulterior l-au reapropiat de muzică și au schimbat felul în care compune. Gura de oxigen a venit pentru el când i-a întâlnit pe artiștii Alin Cincă și Dan Michiu și au format trioul de improvizație muzicală Jah Cuzzi, în care a dobândit toată libertatea și încrederea de care avea nevoie.
"Cred că muzica are această putere incredibilă de a stârni niște emoții foarte sincere. Cred că e din ce în ce mai ușor astăzi ca oamenii să fie împărțiți și singuri, dar muzica poate repara asta, cel puțin așa îmi place să cred", spune Nikita.
Povestim cu muzicianul Nikita Dembinski aka Kadjavsi despre muzică, despre cum a început și cum a compus primul său album „Second Sun”. Anul viitor, Nikita va lansa un nou album, însoțit de un scurtmetraj realizat alături de Norbert Fodor.
Capitole din formarea ta
Cred ca prima etapă formatoare și mai proeminentă prin care am trecut a fost cea de școală și liceu, adică 2003-2015. Am fost student 12 ani la Colegiul Național de Muzică George Enescu București, unde am făcut și gimnaziu și liceu, așa e structura acolo. Am studiat pian clasic, deși n-am fost neapărat bun la asta. Cică eram talentat, dar mie nu-mi plăcea să cânt acea muzică, n-o înțelegeam. Dar fie și-așa, inevitabil s-a format un atașament față de acel spațiu și de colectiv, care a făcut anii aceia să fie foarte dragi mie.
După liceu am făcut un semestru la conservatorul din București, unde am crezut că la secția de Jazz voi ieși din tiparele interpretării de muzică clasică, care pentru mine erau foarte limitante și liniare. Sincer, diferența n-a fost uriașă. Simțeam nevoia de a face muzică, era ceva ce trăia în mine, însă nu realizasem atunci că de fapt aveam nevoie de o eliberare totală în acest sens, fără presiunea și regulile interpretării de muzică clasică, cititul după partitură etc. Nu conștientizasem asta pentru că era ceva ce făceam de mic, era cumva realitatea mea, și greu am reușit să-mi schimb perspectiva.
Am fost admis la UNMB, dar eram nepregătit în comparație cu alți colegi, și simultan simțeam că într-un sens tot același lucru fac ca până atunci. Așa că după primul semestru m-am retras și de la conservator și din muzică. N-am mai atins pianul pentru o perioadă destul de lungă de atunci. Am făcut o turnură completă de profesii și în 2016 am aplicat la UNArte, la secția foto. Am fost admis și-acolo și de atunci am început să lucrez ca fotograf. În sfârșit simțeam că sunt bun în ceea ce fac, ceea ce pentru mine n-a venit ușor. A fost mișto, am avut colaborări faine și proiecte la care țin mult încă și-acum. Mai fac și-acum foto, dar rar, și doar pentru proiecte/oameni la care țin sau pe care îi apreciez foarte mult.
Cert este că explorarea asta a imaginii m-a ajutat mult, îmi dau seama acum, în felul în care scriu muzică. E o perspectivă pe care nu aș fi dobândit-o altfel, care se metamorfozează frumos cu sunetul. Ți se schimbă felul de gândire și concepere a unui proiect atunci când ai informații din ambele domenii.
Cum erai când te-ai îndrăgostit de muzică
Cred că întotdeauna am iubit muzica, la fel ca orice om (sper), însă momentul în care am zis „wow” a fost când am dat de James Blake, printr-un prieten bun din liceu. Când am ascultat prima oară muzica lui Blake a fost un moment în care parcă am descoperit cu adevărat muzica, nu auzisem nimic de genul până atunci. Simțisem pentru prima dată ceva bittersweet, nuanța asta a lui tipică, și a fost revelator. În perioada aia eram un puștan, deci eram curios, vulnerabil, necopt. Nu că acum n-aș mai fi la fel… :)) Dar parcă atunci eram mai nostalgic, la fel ca muzica lui de-atunci. Deși în mod ironic eram mai mic, deci nu știu față de ce anume eram nostalgic. Poate față de viitor :))
Credit foto: Raluca Mărgescu
Cei care te-au încurajat să faci primii pași în muzică
Prima persoană care m-a îndemnat să fac asta a fost pianistul Dan Mizrahi. Când eram cu părinții mei la 2 Mai, prin 2002, eram cazați într-un complex mic de căsuțe, cu o curte interioară la care aveau acces toți locatarii. Într-una din zilele acelea, am intrat într-una din case, a cărei ușă era deschisă deși nu era nimeni înăuntru. Atunci am văzut pentru prima dată o pianină, reală, de lemn. Neștiind exact ce e, am început să apăs clapele, iar în urma sunetelor scoase a venit dl. Mizrahi să mă întâmpine. Mama a venit repede după mine, cerându-și scuze că am dat buzna, dar de fapt ăla a fost momentul care mi-a schimbat complet viața, cred eu.
Ce nu știam nici eu, nici părinții mei era că dl. Mizrahi era unul dintre cei mai mari pianiști români. Dânsul a insistat că ar trebui să fac muzică, așa că mi-a devenit profesor și m-a învățat să cânt la pian. Părinții mei deveniseră prieteni foarte buni cu dânsul și soția sa, și ulterior s-au lăsat convinși să mă dea la muzică. Ei au fost cei care m-au susținut să continui să studiez. Cumva ăsta a fost primul moment care mi-a schimbat traiectoria.
Ce a urmat
După nenumăratele încercări de a face muzică prin sistemul universitar, am dat de doi muzicieni și artiști plastici, Alin Cincă și Dan Michiu. Am început să cântăm împreună și am format trio-ul Jah Cuzzi, lucru care aș putea să spun că mi-a schimbat viața.
În concertele noastre era exclusiv improvizație, cântam un fel de psych-rock-noise, care mie îmi hrănea sufletul foarte bine în perioada aia. Am reușit, datorită lor și abordării lor asupra muzicii, să dobândesc toată libertatea și încrederea de care aveam nevoie ca să pot face muzică așa cum am simțit întotdeauna că vreau să fac, fără reguli și restricții, partituri sau tipare limitante. A fost pentru prima oară când am înțeles că muzica nu poate fi estimată în termeni de bun sau rău, corect sau greșit. A fost un proces de explorare muzicală pentru care le rămân recunoscător și care a jucat un rol important în formarea mea muzicală. În perioada aia am început să iubesc cu adevărat muzica, pentru că era o perspectivă complet nouă asupra acesteia.
Prima compoziție
Nu știu dacă se poate numi tocmai compoziție, dar primele încercări de a scrie muzică au fost când eram destul de mic, și puneam pe portativ tot ce-mi venea în cap. Mai mult ca exercițiu decât orice altceva. Dar prima compoziție așa, mai oficială, a fost piesa Each Day, cu care am făcut debutul mai pop al proiectului meu, Kadjavsi, și totodată debutul ca vocalist și scriitor de versuri. Nu cred că m-am inspirat din ceva anume, ci mai degrabă dintr-o sumă de lucruri pe care le ascultasem sau făcusem până atunci.
Proiecte muzicale
Cu siguranță atât muzica clasică cât și Jah Cuzzi au jucat un rol mare în formarea mea muzicală și am rămas cu un antrenament bun de acolo. În paralel cu Jah Cuzzi începusem să fac și eu tot soiul de experimente muzicale sau coloane sonore pentru expozițiile mele foto. Așa s-au născut primele release-uri Kadjavsi, precum „A Bounding Situation”, care este o improvizație de pian pe care am făcut-o pentru o expoziție cu același nume.
De unde vine Kadjavsi
Când aveam 12 sau 13 ani, vorbeam prin mesaje cu o fată de care-mi plăcea atunci. Nu mai știu cum, dar am scăpat telefonul în timp ce scriam, și încercând să îl prind am apăsat din greșeală pe mai multe taste. Când l-am ridicat am văzut că scria Kadjavsi și mi-a plăcut mult cum sună. Mi-am promis atunci că dacă vreodată voi face muzică, ăsta va fi numele de scenă.
Ce ai învățat în vremurile acelea
Cred că am învățat din perioada aia că muzica e validă doar dacă îi sună și se simte bine creatorului, mi se pare că restul sunt doar detalii. E cum zice Rick Rubin, the listener comes last, dar asta nu ca vreo aroganță a creatorului ci pentru că de fapt, până la urmă e cel mai bine așa. Când ai în primul rând propria validare în actul de creație și nu-ți pervertești munca de perspectivele altora, iese ceva autentic, care se va duce natural înspre publicul potrivit.
Credit foto: Control Club
Ce s-a schimbat, odată cu experiența
Nu simt schimbări foarte mari, dar am mai învățat și eu ce să fac și să nu fac în contextul muzical, fie pe plan creativ sau administrativ. Lucruri bazice care vin odată cu experiența. Cred că ce s-a schimbat cel mai mult este că am cunoscut pe parcurs oameni foarte mișto care mă inspiră, cum ar fi de exemplu Marius Leftărache, cu care am făcut un set de live-improv la Unfinished Festival.
Ce mă atrage pe mine în tot demersul ăsta muzical e în mare parte natura asta oximoronică a omului, contradictoriul din noi. Mi se pare un contrast mișto care pe mine în general mă atrage în orice tip de artă e explorat.
Proiectele de acum
Acum am revenit la procesul de a scrie pentru Kadjavsi, compun piesele pentru următorul album. În paralel mai am proiecte în zona de teatru sau film dar cea mai constantă practică din prezent este cea de a scrie muzică pentru mine. Îmi place din ce în ce mai mult zona asta de art rock și m-am tot întrebat recent cum ar suna genul ăsta metamorfozat cu niște influențe electro sau chiar muzică clasică pe alocuri. Știu că sună ca o salată, dar cam asta simt să fac perioada asta și sunt curios unde duce.
Credit foto: Raluca Mărgescu
Inspirația. Ce vrei să dai oamenilor prin muzica ta
Mă inspiră tot ce văd în jur, pot fi momente mici, interacțiuni între oameni, limbajul corporal al cuiva etc. Pot fi și câteva secunde, nu contează. Ăsta cred că e antrenamentul pe care l-am dobândit în anii de street photography. Oricum, mă inspiră orice poate părea că are o poveste mai amplă în spate. Teatrul mă inspiră mult, e ceva foarte viu acolo și când văd un spectacol bun care m-a făcut să simt ceva, am o stare de bine, și iau de acolo ce simt că aș putea explora și eu mai departe prin muzică. E mișto pentru că e foarte fină limita dintre real și fictiv în teatru și mereu m-a pasionat asta, și în muzică, și în fotografie.
Oamenilor însă nu pot pretinde niciodată că încerc să le ofer sau chiar să le ofer ceva, raportarea personală la muzica mea a fost întotdeauna că I will do my best și o să fiu sincer, iar la final ea își va găsi ascultătorii. Cred că asta e cea mai sănătoasă practică pentru toată lumea. În mod ideal mi s-ar părea foarte frumos dacă cineva care ar asculta muzica mea ar avea sentimentul că e safe, că ce simte el/ea am simțit și eu.
Credit foto: Mihnea Struțeanu
Povestea primului tău album – „Second Sun”
Când l-am conceput, nu am avut în cap o poveste anume, pe mine mă interesa cel mai mult atunci să fac un album complet și să îl aduc la viață, dacă mă gândeam la altceva nu cred că aveam cum să-l mai fac. Eram conștient că-mi lipsesc multe informații sau resurse necesare unui album, așa că n-am vrut să pretind prea multe de la el. Astfel, odată ce-am început procesul de creație, adică un program așa, aproape nine-to-five de scriere și compoziție zilnică, lucrurile au venit cumva natural. Se concretiza în timp ce evolua. Și cred că din același motiv nu a putut fi doar într-un singur stil muzical, pentru că mie-mi plac mai multe genuri, iar unele piese pur și simplu se încadrau în alt stil față de altele, cum este spre exemplu „The Sun” în comparație cu „Same as Before”.
Acum, după 2 ani de la lansare, mi se pare că Second Sun e despre dualitate și dorință. Mi-a plăcut în special să mă joc cu sentimentul ăsta de conflict prin mai multe forme diferite. Titlul albumului, „Second Sun”, n-are de fapt niciun sens, că soarele nu poate fi decât unul singur. Și mi s-a părut mișto să abordez tema asta pe album încă de la numele său, sau prin tot felul de mici glumițe de genul. Pentru mine a fost un proces imens de vulnerabilizare, pentru că am vrut ca fiecare cuvânt de pe album să fie sincer, asta e tot ce m-a interesat. Și au fost etape în care n-am știut ce mai e sincer sau ce nu e, lucru care crea și mai mult conflict. Dar conflictul e sincer, așa că până la urmă a fost ok. Și după tot procesul ăsta a ieșit un album de pop alternativ, aș zice.
Etapele de creație prin care ai trecut
Procesul meu de creație este în general unul destul de haos, unele piese pot fi gata în 5 minute, altele în 5 luni. Spre exemplu, „Sidelines” a fost gata cu tot cu versuri în 10 minute, iar „Paper Kite” în jumătate de an. Uneori oricât aș fi încercat, it didn’t feel right, moment în care a trebuit să mă distanțez și să revin mai târziu pe piesa respectivă.
În principiu majoritatea pieselor mele încep de la diferite fraze muzicale scurte pe care ulterior le dezvolt la pian până când găsesc o structură ok. Cam așa a fost prima etapă de creație a albumului, iar ulterior sau chiar și în paralel, scriam versurile. Asta cu siguranță a fost partea cea mai dificilă, deși au fost piese la care a venit mai cursiv. Pe partea de producție muzicală m-a ajutat unul din chitariștii trupei mele și de altfel un prieten foarte bun, Luca Călăraș, cu care am lucrat pe structurile pieselor de pe album și care a scris marea majoritate a părților de chitară. După luni de zile de feedback și discuții, am ales într-un final 9 piese pe care ulterior le-am trimis inginerilor de sunet care au mixat și masterizat albumul, adică NCTK și Șerban Ilicevici.
Muzică pentru teatru. Ce e diferit, față de compoziția de muzică pentru album
Diferit e cu siguranță scopul, miza. Nevoile tale ca artist nu trebuie să mai existe în momentul în care scrii muzică pentru alt gen de proiect, în special pentru teatru. E bine să devină secundare. Cel mai tare contează cum se leagă totul ca spectacol, ca întreg, cum se leagă cu textul, cu momentele din scenă. Să ajute spectacolul și actorii, nu să încurce de amorul artei. Cel puțin eu asta am avut în vedere când am scris coloana pentru Procesul lui Eichmann. E un text greu, despre un subiect greu, așa că am încercat să fiu extra careful și să tratez cu atenție. Lucru care s-a datorat și Silviei și lui Mihai Călin, regizorul spectacolului, cu care am lucrat foarte bine și care au știut exact ce referințe să-mi dea ca să mă pot inspira pentru coloana sonoră, cum ar fi lucrări ale compozitoarei Hildur Guonadottir.
Folosirea tehnologiei
Folosesc tehnologia, e aproape inevitabil azi. E super helpful, dar sunt un om destul de atehnic și deocamdată nu folosesc chestia asta to full extent, dar îmi doresc să o fac într-un fel mai complex pe viitor. E mișto să ai cât mai multe unelte prin care-ți poți exprima creativitatea dar în același timp e și o plaja imensă de sunete pe care le poți folosi sau cu care să experimentezi, lucru care poate deveni scary pentru mine, că ai prea multe opțiuni după aia. Însă pe următorul album chiar o să fie niște sunete unice și interesante… Încerc alături de câțiva oameni să creăm un sistem nou de generare de sunet. Vedem ce va ieși!
Credit foto: Mihnea Struțeanu
Experiența concertelor live
Primul concert Kadjavsi a fost în Martie 2023 la Club Control în București, printr-o colaborare cu trio-ul Tajnic. Am reinterpretat împreună piesele de pe „Second Sun” și le-am „jazzificat” pentru o serie limitată de concerte care a luat sfârșit în același an. A fost prima dată când am cântat ca vocalist în fața unui public, deci probabil că prestația mea n-a fost extraordinară, dar a celorlalți sigur da, în special a violonistului Constantin Mușat. Părți din concert sunt disponibile și pe Spotify, YouTube etc.
La început, fiecare concert pe care l-am avut a fost un challenge personal, pentru că nu eram sigur pe vocea mea și cred că am avut nevoie de niște timp până să mă obișnuiesc cu tot procesul din spate. Lucrurile s-au schimbat odată cu trecerea timpului, în special de când am format propria-mi trupă, iar acum aș putea să zic lejer că fiecare concert e o bucurie și a devenit totul foarte fun. M-am mai relaxat și eu în fața publicului și cred că lucrurile o pot lua doar în sus de aici. Când ai un public care apreciază și aplaudă ce faci e un sentiment incomparabil cu orice altceva.
Artiștii pe care îi asculți
Ascult cam orice, dar recent am ascultat multă rockăreală, art rock, punk, indie rock etc., deși uneori mai am chef și de muzică ambientală.
Squid și Dust sunt trupele mele preferate acum, ascult zilnic. Mai ascult recent Billy Woods, Black Country New Road, Nilufer Yanya, Samora Pinderhughes, Fontaines D.C., Sorry, Sierra Ferrell, Jockstrap, de James Blake nu mai zic că deja l-am menționat de prea multe ori :)). Tim Hecker e foarte mișto, la fel și Cola și Deeper.
N-aș ști să pun degetul pe ce anume din muzica lor mă atrage, overall sigur că sound-ul mă câștigă, de la compoziție la cum e mixat/masterizat. Atunci când dau de un artist/ă care-mi place, ascult aproape toata discografia, și dacă muzica lor nu e doar într-un singur fel și dacă abordează mai multe stiluri, asta de obicei e un mare plus. Versurile sunt de asemenea foarte importante pentru mine, mai ales dacă au doza aia de absurd sau uneori chiar poate lipsa de sens sau coerență narativă a acestora, cum e la Squid sau Black Country New Road. Mi se pare mult mai sincer și uman așa, și mai relaxant pentru ascultător.
Rolul muzicii în zilele noastre
Să aline, că trăim vremuri tumultuoase :)). Și cred că muzica are această putere incredibilă de a stârni niște emoții foarte sincere. Cred că e din ce în ce mai ușor astăzi ca oamenii să fie împărțiți (în sensul de divided, poate n-am folosit cel mai bun cuvânt) și singuri, dar muzica poate repara asta, cel puțin așa îmi place să cred.
Planuri
Anul viitor o să lansez cel de-al doilea album, care va avea ca personaj principal Albatrosul. Albumul o să vină însoțit de un scurt-metraj în regia lui Norbert Fodor, scris de noi, și sincer abia aștept. E foarte exciting pentru mine și cred că va fi un step-up de la primul album.
