În lipsa întrebărilor importante adresate de jurnaliști pregătiți și neafiliați politic, candidații la președinția României transmit în buclă mesaje pentru susținătorii lor și evită dezbaterile publice. Ovidiu Vanghele este de părere că, pentru prima dată după Revoluție, presa neaservită politic a fost evacuată din ecuația alegerilor.
Cei care suferă sunt alegătorii pentru că nu au acces la informații reale despre politicienii care le cer votul pentru cea mai înaltă funcție în stat.
„Eu și colegul meu Vlad Stoicescu, împreună cu care realizez podcastul săptămânal „Judecata de Acum”, i-am invitat la o discuție pe cei mai bine cotați patru dintre candidați, promițându-le întrebări în interes public. Câți credeți că au răspuns pozitiv? Exact: niciunul”, spune Ovidiu.
Dezbatem mesajele de campanie ale candidaților la președinția României și cum sunt campaniile lor influențate de cele occidentale, cu jurnalistul Ovidiu Vanghele.
Cum ți se pare campania electorală
Am o senzație parcă și mai acută de deznădejde. Mi se pare aproape neverosimil că atât a putut să producă întreaga clasă politică românească la vârf la 35 de ani de la Revoluție. Și cred sincer că acest declin este o consecință clară, directă a capturării presei, care a ajuns în buzunarul partidelor în schimbul grămezii de bani publici din subvenția pe care partidele o primesc de la budget.
Mi se pare că această campanie este, în primul rând din cauza amuțirii presei, un balet. Nu-mi amintesc să fi avut așa o senzație în precedentele campanii electorale, sau, mai exact, nu la asemenea nivel.
Personal, mă simt profund nereprezentat, parcă și mai nereprezentat decât în alți ani.
Evoluția politicii românești din 1990 până in 2024
Fără să fiu un specialist în campanii electorale și strategii, cred că același fenomen – bani publici turnați cu nemiluita în presă de către partide – ajută enorm ca mesajele politicienilor să ajungă la public nefiltrate, nemestecate de cei care se pricep la a le decripta, înțelege și „traduce” pe înțelesul oamenilor, ba chiar, eventual, de a le marca drept falsuri sau promisiuni fără sens și, astfel, a le anula impactul în mințile alegătorilor. Cei care se pricep sunt jurnaliștii, așa e de când lumea. Ei sunt cei care ar trebui să le explice alegătorilor de ce o propunere a candidatului X este iluzorie, o alta a candidatului Y este o prostie sau, de ce nu, punând-o în context, una a candidatului Z este otravă.
Am senzația că, pentru prima dată după Revoluție, asistăm la o campanie în care, cumpărată la bucată, presa a fost evacuată din ecuația alegerilor. În lipsa minților jurnaliștilor, practic fiecare candidat își transmite, nestingherit, mesajul, oricât de tembel ar fi, prin canalul pentru care a plătit.
Adăugați lângă acest Turn Babel de comunicare faptul că instituțiile – mă refer în special la Justiție – au fost efectiv capturate de clasa politică, precum și guvernarea contra naturii PSD-PNL, și veți vedea un soi de concordie, de liniște la care nici măcar Iliescu, în Duminica Orbului din mai 1990, nu visa.
În acest peisaj sumbru este evident că nu găsesc nimic bun.
Ce te enervează, ce îți place campania de anul ăsta
Mimarea dezbaterii mă enervează cel mai tare, mimarea conflictului. Îi văd, de câteva săptămâni, pe cei de la PSD și PNL „luptându-se”, ei fiind, în același timp, într-un guvern de coaliție. Și, de fiecare dată când un moderator, din ce în ce mai rar, le amintește timid acest lucru, se trece foarte ușor peste această situație eminamente anacronică.
Mă enervează, în egală măsură, faptul că toți candidații evită discuțiile pe bune. Eu și colegul meu Vlad Stoicescu, împreună cu care realizez podcastul săptămânal „Judecata de Acum”, i-am invitat la o discuție pe cei mai bine cotați patru dintre candidați, promițându-le întrebări în interes public. Câți credeți că au răspuns pozitiv? Exact: niciunul.
În aceste condiții ce-ar putea să-mi placă?
Comunicarea politică a candidaților
Mi se pare că fiecare candidat „predică”, de fapt, propriilor susținători. În lipsa unor dialoguri reale despre teme de interes public, fiecare dintre ei spune ce crede că-și doresc susținătorii lui să audă și cam atât. Lipsesc cu desăvârșire momentele importante de campanie, și asta este cumva normal, pentru că lipsesc întrebările importante pentru fiecare dintre candidați. Iar atunci când nu lipsesc, sunt adresate cu jumătate de glas, iar răspunsurile sunt doar niște eschive care niciodată nu sunt urmate de întrebări de follow-up.
În final, cei care suferă sunt alegătorii, căci ei sunt privati de o înțelegere corectă asupra personajelor care le cer votul pentru funcția supremă în stat.
Mesajele și bannerele de campanie
Mesajele sunt generale, terne. Ciolacu ni se prezintă drept un om normal – este orice altceva, de fapt! -, Ciucă, până de curând cvasi-nevorbitor, ni se prezintă drept autor de autobiografie, Geoană ne invită să uităm tot ce știm despre el și să considerăm că viața lui (politică) a început cu funcția de adjunct la NATO iar Elena Lasconi pare să facă greșeală după greșeală în prezențele ei publice.
Despre bannere nu aș putea spune prea multe, nu mă pricep. Am constatat, totuși, ceva chiar drăguț și simt nevoia să-l spun aici.
Este vorba de bannerele candidatului Geoană, care comite un freudian slip de toată frumusețea. Mă refer la afișele în care persoanele din spatele său sunt blurate până la nivel de siluetă, deci sunt imposibil de recunoscut. Păi, nu cumva asta este cea mai mare vulnerabilitate a candidatului Geoană, identitatea persoanelor care i-au stat alături (sau in spate) în trecut? Nu cumva asta ne sperie, că nu știm cine-i este alături acum? Ba da. Și-atunci Geoană ce alege? Să blureze pe afișe până la nivel de siluetă persoanele din proximitatea lui…
Ce au învățat politicienii în ultimii ani, în ceea ce privește discursul, imaginea, prezența online
Pare că cel mai bine au învățat să se protejeze de întrebări legitime puse de jurnaliști care urmăresc cu-adevărat să obțină și răspunsuri. Pare că au mai învățat foarte bine să folosească bani publici primiți de partide drept subvenție pentru a cumpăra favorabilitatea presei. Și lecțiile astea două simple, învățate cu temeinicie, trântesc în derizoriu nevoia de efort, de perfecționare în comunicare politică, discurs și restul.
Așa ajungem să alegem pe niște criterii fără absolut nicio legătură cu idea de om de stat. De-asta Marcel Ciolacu ne momește cu idei precum dragostea și mândria lui pentru limba română sau pentru natura țării noastre, ca și când despre ele ar fi vorba sau ar fi în vreun pericol. Realitatea este că nu ar avea altceva să ne spună, la fel ca Ciucă, Geoană, Lasconi sau extremistul Simion.
Cele mai mari gafe pe care le-ai observat
Cele ale Elenei Lasconi, probabil și pentru că USR, partidul pe care-l conduce și reprezintă în cursa pentru Cotroceni, statistic, a pompat cei mai puțini bani în presa mainstream, astfel că gafele ei au fost cele mai „vânturate”. Dar au fost multe altele, toți candidații și susținătorii lor s-au întrecut în gafe și minciuni pe care publicul larg nu prea le vede, odată cu marginalizarea presei independente care nu se înfruptă din bani de la partide și, firește, cumpărarea presei mainstream.
Arhetipurile pe care le vedem în campania pentru președinție
Omul normal Ciolacu, liderul politic ce ia meditații de engleză și macroeconomie – în fapt un personaj sulfuros care pare să nu fi ratat nicio „combinație”, începând cu certificatul de revoluționar obținut profund nemeritat, despre al cărui bacalaureat se încăpățânează să nu ne spună nimic și cu studii incerte, un „mare familist” care pare a avea o relație mult prea apropiată cu o fostă miss, deci un om-minciună de la un cap la altul.
Ostașul Ciucă, un personaj politic azvârlit în fruntea PNL odată cu debarcarea intempestivă a lui Florin Cîțu fără absolut niciun merit professional – ba chiar o investigație Recorder i-a arătat și adevărata participare la „Bătălia de la Nassirya” -, despre care știm doar că-I place să mănânce și că și-a ridicat soția în grad mare pentru a avea la rândul ei o pensie special îndestulătoare, deci o formă fără fond cu urme de avariție.
Un personaj sulfuros reîntors în politica mare via funcția de secretar general NATO după ce a fost, în prima decadă a anilor 2000, un personaj important căzut ulterior în desuetudine, înconjurat în trecut de personaje realmente abjecte precum Cristian Rizea „Ferrari” sau Cătălin Voicu sau Marian Vanghelie, toți oameni cu ani grei de pușcărie sau cu perspectiva unor dosare penale grele.
O primăriță fost jurnalist de can-can (după o perioadă importantă de presă serioasă) reprezentând un partid în cvasi-disoluție, o femeie care se încăpățânează să învețe să fie om de stat și speră la o calificare la locul de muncă (de la Cotroceni), încercând să-și depășească, totuși, condiția pe care și-o asumă, onest, în multe ocazii.
Un fost băiat de galerie priceput la tik-tok ce încearcă să instrumentalizeze politic toate nemulțumirile legitime ale românilor mai cu seamă după cel de-al doilea mandat Iohannis, o nulitate fără niciun plan zdravăn de politică publică, dar cu aspirații dictatoriale și nostalgii ceaușiste.
Cam așa îi percep eu, obiectiv, pe cei mai bine clasați în sondajele date publicității. Le-aș putea alătura tuturor câte un arhetip, din literatura mare sau chiar din politica vremurilor noastre, dar cred că nu are sens.
Construcții reusite și mai puțin reușiste
Evident, după descrierile de mai sus, că nu consider că vreunul dintre ei este vreun personaj ce merită să reprezinte România din cea mai înaltă poziție în stat.
În toată marea de minciună și impostură care se plimbă goală prin fața noastră în această campanie, dar pe care nu mai are cine s-o arate publicului mare, trebuie totuși să constat că urma de onestitate a Elenei Lasconi reprezintă, în ciuda tuturor tâmpeniilor debitate de ea, o rază de lumina în bezna, în noaptea polară în care a ajuns politica românească la vârf în 2024.
Simboluri diferențiatoare
Aș prefera să nu intru în discuții despre subiecte la care nu consider că mă pricep. Profilarea candidaților, mesajele lor de campanie, oricât de corect sau de greșit ar fi alese, nu mai contează într-un joc atât de viciat precum cel în care ne aflăm astăzi, cu candidați care evită discuțiile pe bune cu jurnaliști pe bune, care lucrează doar în interes public și nu pentru cine-știe-ce stipendie venită dinspre vreo tabără politică sau alta.
Totuși, care crezi ca este efectul lor în imaginarul colectiv?
Să ascundă adevărul despre persoanele care ne cer votul și despre intențiile lor odată ajunși în cea mai important funcție în stat.
Influența occidentală
Jocul politic românesc, desi a împrumutat rapid și el din „instrumentele” folosite în campaniile de afară, se bazează, așa cum am tot spus, pe târgul infam între politicieni (partide) și presă. E simplu: românii au ajuns să fie păcăliți legal și pe bani lor. Asta trebuie să înțeleagă oricine urmărește campania asta: bani publici care vin de la partide spre presa mainstream ascund adevăratul personaj care va ajunge, în decembrie, la Cotroceni.
Imagine, realitate, doctrină politică. Cum vezi relația dintre cele trei în campaniile candidaților
Mai există doctrină? Ce doctrină, când alianța stânga-dreapta conduce România de trei ani de zile? Imaginea și realitatea, cum am spus, sunt complet diferite pentru fiecare dintre candidați, iar ecranajul dintre ele îl constituie protecția pe care partidele au cumpărat-o cu bani publici plătiți către presă. Vom deconta, probabil, acest dezastru, atunci când ceața se va risipi.
Cea mai curată campanie
Cei de la USR par a încerca să spună lucrurilor pe nume, dar apare, din nou, acel ecranaj despre care vorbeam mai devreme. Când nu sunt opriți direct din a spune adevărul despre falimentul „coaliției stabilității”, mesajele, atunci când le ies corecte, sunt distorsionate prin „știri” menite să schimbe sensurile și să-I zăpăcească pe oameni. Din păcate, lipsa de unitate, de coerență și de experiență a acestui partid va duce, implacabil, la o nouă dezamăgire pentru susținătorii lor.
Dacă această campanie ar avea un titlu de carte
O combinație între 1984 (Orwell) și Procesul (Kafka).
De ce ții tu cont când votezi
Dacă vorbim de președinte, o condiție sine qua non ar fi o formă de cinste practicată în cariera persoanei: să nu fi făcut parte din tot soiul de „combinații”, să nu aibă, el sau familia lui, o avere neverosimilă pentru pregătirea/câștigurile pe hârtie de până atunci, să nu fi folosit scurtături pentru devenire sau înavuțire (doctorate fake, respectiv pensii speciale obținute discutabil), să poată trece drept un om mai degrabă cinstit la un „scan” făcut de mine, un om care urmărește spațiul public de mai bine de 22 de ani.
Dincolo de asta, mă interesează ce-și propune – mai cu seamă în chestiuni esențiale precum justiția sau relația cu mâna nevăzută care pare să-i fi împins pe majoritatea celor de azi până aici, respectiv serviciile secrete – și cum vrea - și poate - să ajungă să realizeze ce-și propune, ce forță are partidul din spatele său. Cam acestea sunt lucrurile la care mă uit atunci când evaluez oportunitatea votului dat unui candidat la președinție.
