Scenografia este un personaj al unui spectacol de teatru, nu doar un décor, spune Alexandra Lupeș, care își începe procesul de creație cu aceeași etapă: panica de a nu avea o idee clară. Totul se conturează, însă, odată cu analiza amănunțită a textului și se pierde în schițe pe hârtie, pe tabletă, până vine cu primele idei pentru regizor.
Alexandra a absolvit Universitatea de Arhitectură din București, iar ulterior s-a îndreptat către design expozițional și scenografie de teatru, operă, concerte simfonice și evenimente comerciale. Cu cel mai recent proiect în teatru, spectacolul Novecento, în regia lui Daniel Simion, Alexandra a participat la Bienala de Scenografie din Festivalul Național de Teatru.
"Mă atrage ideea unui spectacol sincretic, care să combine teatrul, muzica, dansul. M-au inspirat nuvelele lui Cărtărescu și mi-ar plăcea sa lucrez într-o echipă în care să facem o dramă muzicală după una dintre nuvelele din volumul Nostalgia".
Vorbim cu Alexandra Lupeș despre inspirație, creație și despre spectacolul Teatrului Apropo, Novecento.
Din biografie
Sunt o bucureșteancă get-beget, iar copilăria mi-am petrecut-o aproape de scenă - așa cum o știm cu toții, sau cea virtuală, din studiourile TVR. Bunica, Sofia Șincan, a lucrat în Radio, fiind unul dintre părinții teatrului radiofonic. Sigur, în copilărie, pentru aceste spectacole, am făcut cele mai bune scenografii de până acum, fiindcă au rămas doar în imaginația mea. Bunicul, Dionisie Sincan, a condus după 1990 televiziunea, fiind în același timp redactorul unor emisiuni importante, iar amândoi mi-au creat un mediu cultural care abunda de teatru și discuții pe aceasta temă. Am avut noroc cu mama, care nu doar că m-a lăsat în copilărie să scrijelesc pereții casei cu primele scenografii dedicate camerei mele, ba chiar m-a și încurajat să merg pe acest drum, ea lucrând de asemenea, în TVR.
Fac parte din acea categorie de scenografi care vine din arhitectură și nu din UNATC, ceea ce înseamnă că aproape instant am și o viziune funcțională a decorului, nu doar una imaginativă, ludică.
Mentori în formare
Nu pot să spun că am un mentor, dar admir munca multor scenografi și arhitecți deopotrivă. Arhitecții creează scenografia orașelor, iar scenografii, arhitectura scenelor.
Dintre arhitecți, o admir pe Zaha Hadid, pentru pionieratul și forța ei în arhitectură. Îi admir pe Frank Gehry, în a cărui clădire am și locuit cateva zile la Praga (Dancing House), construcțiile lui devenind personaje ale orașelor în care se află. Îl admir pe Shigeru Ban, pentru soluțiile atipice, de o simplitate dezarmantă.
Dintre scenografi, îmi place Michael Levine, a cărui Madama Butterfly am văzut-o la MET în New York, îl admir pe Robert Wilson, care are capacitatea de a fi un artist complet. Dintre scenografii români, îl apreciez pe Dragoș Buhagiar, pentru că reușește să genereze o biosferă a spectacolului și pe Adrian Damian, cu care am avut bucuria de a colabora, pentru fusion-ul dintre clasic și tehnologic.
Prima scenografie realizată
Lăsând deoparte scenografiile copilăriei, care m-au însoțit mulți ani, îmi asum ca prime scenografii machetele proiectelor din facultatea de arhitectura. Fiecărui proiect în parte îi atașam o dramaturgie imaginată, fără de care proiectul nu se putea închega. Cred ca eram în „epoca Gehry”, în care fiecare rezultat al muncii mele trebuia sa fie un personaj.
Am debutat la Teatrul Apropo, cu proiectul „Dincolo de Oglindă”, inspirat din textul lui Petru Creția, în regia lui Radu Popescu. Conceptul a fost unul versatil, decorul jucând și rol funcțional - două elemente simple reconfigurau scena și se foloseau de fenomenul fizic al refracției luminii. Conceptul a fost acela al unei oglinzi care reflectă mai multe realități. În fond, toți facem asta zilnic, atunci cand, înainte sa ieșim din casă, ne observăm în fața oglinzii, aranjându-ne în postura cea mai avantajoasă, deci, creându-ne realitatea cea mai favorabilă.
Particularitățile stilului tău creativ
În momentul acesta, sunt convinsă că simplitatea mă reprezintă, dar, cum spuneam mai sus, aceasta este probabil doar o față a mea, pe care am descoperit-o până acum. Sper să continuu să fiu un artist care să nu se blocheze în soluții, ci să exploreze întotdeauna noi trasee, în funcție de textul abordat și de echipa cu care lucrez.
Uneori, o soluție poate reprezentă un succes de public pe termen mediu, dar acest succes nu e întotdeauna echivalent cu satisfacția profesională, motiv pentru care caut să am energie pentru a descoperi constant noi perspective.
Cred în colaborarea publicului la rezultatul final al actului scenic. Sper ca decorurile mele să lase discursul scenic deschis, pentru a ajuta publicul să își imagineze povești care să îl reprezinte pe fiecare în parte. Caut mai degrabă sa plasez întrebări și să nu dau răspunsuri.
Sunt în căutarea esențializării mijloacelor și folosirea elementelor scenice ca simbol. Nu apreciez scenografiile pleonastice, care îți aduc cuțitul pe scena atunci când actorul pronunță cuvântul “cuțit”. Din sala de spectacol, trebuie sa pleci cu întrebări, doar de la televizor ai senzația ca primești răspunsuri.
Ce te influentează în creație
Prima influență este dată de parcursul personal și profesional de până acum. Așa cum cărțile din cărți se scriu, design-ul unei scene reprezintă o sumă a scenelor pe care le-am văzut până acum.
Mă ajuta discuțiile cu regizorul și mai ales mă inspiră povestea și nu întotdeauna în mod direct, ci uneori, așa cum o înțeleg eu. Pentru mine, decorul nu este doar un context topografic al scenei, ci un personaj care comunica cu publicul și interacționează cu actorii.
Mă inspiră discuțiile cu alți artiști, din arte complementare, unul dintre ei fiind Cristian, soțul meu, care este dirijor, pentru care orice structură muzicală poate reprezenta ori o imagine, sau chiar o scurtă dramaturgie. Folosesc celelalte arte pentru inspirație în scenografiile pe care le fac. De exemplu, a trebuit să fac o scenografie pentru o scurtă operă contemporană care avea ca subiect o dramă de actualitate, amplu dezbătută la știrile TV românești. M-au inspirat foarte multe lucruri, mai puțin știrile respective, pentru că nu am televizor.
Relația scenograf-regizor
E greu să dau un răspuns unic, fiecare colaborare și fiecare echipa e diferită, dar mă înțeleg cel mai bine cu cei care lasă la rândul lor o perspectiva deschisă.
Procesul de creație
Totul începe cu panica de a nu avea o idee. Pleci încrezător la drum în prima etapă, aceea de a citi textul și după ce ai terminat, îți dai seama că nicio rotiță nu se mișcă. Intervine stresul, se acumulează adrenalina și astfel, apar primele idei, apoi reluarea și analiza textului, testarea ideii în context. Nu poți avea o prima intalnire cu regizorul fiind nepregătit. Un regizor inspirat poate aduce foarte multe idei scenografului.
Știm cu toții ca sunt și regizori care dau soluții scenografice, dar eu îi prefer pe cei care îmi dau libertatea de a avea propria viziune asupra materializării ideilor.
Îmi place și mă inspiră sa mă pierd în a face schițe cu creionul, pe care nimeni altcineva nu le înțelege. Primele idei par rupestre, dar pe măsură ce înaintez în lucru, sar de pe hârtie pe tabletă și apar astfel primele propuneri pentru regizor. De aici încolo, ușor de imaginat că urmează o negociere artistică.
Pentru mine, scenografia e un personaj al spectacolului, nu e doar decor. Dacă ar fi doar decor, ne-ar fi simplu sa face scenografia pentru Romeo și Julieta proiectând în fundal balconul din Verona, dar acel balcon nu e un personaj și nu integrează publicul în poveste.
Pentru mine, soluția scenografică finală ideală este cea mai simplă posibilă ca realizare și cea mai complexă ca posibilități de exprimare.
Un spectacol de teatru a cărei scenografii te-a impresionat și ai fi vrut să o faci tu
În România, cand ne referim la scenografie, ne gândim în principal la teatru, eventual la operă. Dar există multe scenografii de spectacole multimedia, instalații interactive, show-uri internaționale absolut impresionante. O artistă care se implică în astfel de proiecte este Es Devlin. Ea îmbină tehnologia în proiecte cu concepte clare și mesaje puternice și este un model pentru mine.
Un spectacol pentru care ai vrea să creezi
În acest moment, mă atrage ideea unui spectacol sincretic, care să combine teatrul, muzica, dansul. M-au inspirat nuvelele lui Cărtărescu și mi-ar plăcea sa lucrez într-o echipă în care să facem o dramă muzicală după una dintre nuvelele din volumul Nostalgia.
Proiecte de până acum
Nu mă refer la toate proiectele mele, mai ales că scenografia de teatru este doar una dintre laturile preocupărilor mele profesionale. Desigur, sunt foarte încântată în acest moment de Novecento, fiind proiectul de cel mai mare succes de până acum.
Colaborarea pentru Novecento
M-am bucurat foarte mult când am fost invitată să fac parte din echipa Novecento, cunoscând povestea scrisă de Alessandro Baricco - povestea unui pianist născut pe un vapor, pe care nu l-a părăsit niciodată. Acest detaliu a generat apoi povestea pe care am vrut eu să o spun prin propunerea scenografică: vaporul ca univers, universul pe un vapor.
Regizorul Daniel Simion și-a dorit ca soluția scenografică să conțină elemente explicite ale universului naval. După mai multe variante (hublouri, o cocă de barcă, parâme), pentru a armoniza această dorință cu nevoia mea de esențializare, am ales pânzele. Acestea sunt un element ușor recognoscibil, care ajuta publicul să stabilească toposul inițial al poveștii: ne aflăm pe un vapor. De aici mai departe însă, pe măsură ce înaintăm în poveste, le descoperim și ca personaj, prin interacțiunea pe care o au cu actorul, dar și cu cei doi muzicieni prezenți pe scenă: pânza - cocon, pânza - cortină, pânza - avânt, dar mai ales, orice altă semnificație poate adăuga spectatorul. În planul soluției tehnice, pânzele au răspuns foarte bine cerințelor: posibilitatea integrării videoproiecției în spectacol, adaptabilitate maximă la spații de joc (spectacolul s-a jucat la București -Teatru Apropo, dar și TNB - Sibiu, Iași, Timișoara, Craiova etc), ușurința de a fi transportat, montat, demontat.
Referitor la costume, pentru cei doi muzicieni (Ștefan Stoianovici și Sergiu Bivol) am ales fracul - ținuta clasică de concert: în plan vizual, îi separă de actorul Vlad Udrescu - Novecento - dar reprezintă un reminder constant că personajul nostru, chiar dacă ne vorbește, este în esență muzică, indiferent ce haină îmbracă.
A fost un proces creativ de care m-am bucurat foarte mult, fiindcă a îmbinat lucruri care mă pasionează: muzica și marea. Sunt fericită și recunoscătoare pentru faptul că publicul iubește această poveste, dovadă fiind succesul spectacolului.
Ce e frumusețea pentru tine
Frumusețea e reprezentată de momentul când, după multe căutări, stres, angoase, găsesc în sfârșit ideea pe care o căutam. Obișnuiam să cred că frumusețea e doar armonie, dar ultimii ani mi-au arătat că fără disonanță, nu există consonanță. În lipsa umbrelor, nu putem aprecia cu adevărat măiestria unei sculpturi de Michelangelo.
Mă uit la orice în jur și îmi place să găsesc diverse detalii urbane, care să mă surprindă. Îmi place să merg la concerte, teatru, expoziții, să citesc și să îmi imaginez acele povești, să călătoresc. Sunt convinsă că micile detalii ale tuturor acestor lucruri au influențat și vor influența mai departe scenele pe care mi le imaginez.
