Diana Drăghici vede în artă reconectare și comunitate, curiozitate, experiment și bucurie. Lucrează la intersecția mai multor medii, fotografia analog, tehnici experimentale de imprimare, desen, colaj, instalații audio și video, pe care le combină în diferite tipuri de tehnici. Temele care o preocupă în lucrările ei sunt relația cu sinele și cu celălalt, impactul artei asupra sănătății emoționale și mintale.
"În era singurătății și însingurării, când omenirea se confruntă cu cele mai intense frământări psiho-emoționale de până acum, sunt interesată cum anume pot facilita o democratizare a artei contemporane într-un mod care contribuie la îmbunătățirea sănătății societății, care influențează pozitiv procesele psihosociale, care ne reconectează în mod real", spune Diana.
Diana tocmai a încheiat o rezidență în Spitalul Marie Curie din București, unde a susținut o serie de ateliere cu copiii internați la spital. Rezidența face parte din proiectul A Network of Care, lansat de Asociația Culturală Eastwards Prospectus, care își propune să îmbunătățească calitatea vieții pacienților din Spitalul Marie Curie din București și să contribuie la procesul lor de vindecare și recuperare.
Povestim în continuare cu Diana Drăghici despre descoperirile din timpul rezidenței, rolul artei în comunitate și cum se pot apropia mai mult proiectele culturale contemporane de public.
Povestește-ne despre tine: care au fost cele mai importante etape în formarea ta, momentele declanșatoare?
Cea mai însemnată etapă de până acum a fost cea în care diferitele capitole din formarea mea, care păreau mai degrabă din lumi diferite, au început să comunice, să se împletească într-un ansamblu pregătit și potrivit să le conțină.
Mă gândesc, aici, la cel puțin o decadă care a fost despre matematica pură și gândire critică, apoi la interesul pentru psihologie și relațiile interumane, la experiența din domeniul financiar-bancar și, în cele din urmă, revenirea la arta vizuală, care, de fapt, mă însoțise mereu în diferite forme. Când am hotărât să redevin studentă, la 30 ani, și urmam pregătirea pentru înscriere la Universitatea Națională de Arte, devenise foarte clar că acesta este drumul pe care îl căutasem. Resimțeam, însă, un gol profesional, un interval în care părea că am irosit timp prețios ne-lucrând, ne-creând, ne-fiind „eu”. Pe măsură ce înaintam, însă, în experimente artistice și proiecte personale, am început să observ cum propriul puzzle de interese coagulează o practică artistică ce reunește diferite frânturi, asemenea unui colaj eclectic, din toate aceste capitole la fel de valoroase.
Momentele declanșatoare le-am identificat, mai degrabă, ca intersecții cu oameni sau lucrări ce mi-au deschis orizonturile, m-au ajutat să schimb direcții, să caut, să înțeleg. Dintr-o multitudine de exemple, fiecare cu însemnătatea lui, gândul mi-a fugit la trei, aflate în strânsă legătură cu rezidența, pe care le împărtășesc aici: întâlnirea cu profesoara Ana, suplinitoarea educatoarei de la grădiniță, al cărei chip s-a șters demult din memorie, însă a cărei blândețe a rămas cu mine.
Mai recent, lumina în care i-am făcut un portret bunicii mele, atunci proaspăt diagnosticată cu demență, știind amândouă că e foarte probabil să fie ultima oară când ne mai recunoaștem una pe cealaltă. Nu-mi amintesc să-mi fi fost clar, însă, acum cred cu tărie că face parte din momentele cardinale, în care mi-am consolidat interesul pentru temele sănătății emoționale și mintale și am hotărât să le investighez prin propriile mijloace artistice.
Cel mai recent, la începutul acestui an, când am aflat că sunt în remisie. Am primit din nou libertatea unui corp sănătos și am încheiat cel mai greu capitol din viața mea, cu prilejul căruia am trăit schimbări profunde pe toate planurile. A fost un privilegiu să mă pot reașeza în raport cu viața în general, iar ecoul lui se reflectă cu o claritate uimitoare în practica artistică. Apare ca o fractură estetică necesară.
Credit foto: George Marian Predut
Cum a început relația cu arta
Mă întorc aici la grădiniță, unde cel mai probabil începe relația majorității oamenilor cu arta, și o spun cu toată seriozitatea cu care arhivez desene în cretă colorată pe asfalt, întrebându-mă deseori <pe vocea lui Baldessari> “Why can’t that be art?”.
În unele seri, așteptându-i pe ai mei, începeam metodic să desenez tot ce vedeam pe pereții grădiniței, puteam să fac asta cu orele, iar profesoara Ana (despre care am amintit mai sus) îmi rămânea și ea alături. Ani mai târziu, ai mei mi-au povestit cum îi încuraja să mă ghideze înspre artă sau arhitectură. Am participat, în schimb, la olimpiade de matematică, am studiat științe exacte și management, iar mult timp relația mea cu arta a fost chiar aceea: desenam doar dacă nu aveam ceva „cu adevărat important” de făcut, desenam de plictiseală sau în așteptare, desenam rar sau deloc, fără să mă gândesc vreo secundă că ar putea fi o alegere.
În toți anii în care am făcut altceva, caietele și agendele mele aveau rătăcite tot felul de schițe, desene, culori, apoi, odată cu primul aparat de fotografiat, am descoperit un mediu nou, care mi-a ajuns mai aproape și mai la îndemână decât orice altă exprimare artistică. Am învățat într-un mod intuitiv, empiric, să lucrez cu diferite instrumente artistice pentru a testa perspective asupra lumii, am simțit că am găsit aici un limbaj în care pot comunica mai natural decât în oricare altul.
Astăzi relația mea cu arta este mai puțin despre lucrare în sine și mai mult despre această căutare, despre reconectarea ce vine odată cu ea, despre micro-comunitățile create în jurul proiectelor artistice, despre curiozitate, experiment și bucurie.
Cum s-a schimbat perspectiva asupra rolului tău de artist
Gândindu-mă la întrebarea aceasta mi-am amintit cum m-am raportat de-a lungul timpului la titlul de artist. Cum am fluctuat de la a-mi spune „artist vizual” a priori, la a evita cu orice preț să-mi atribui acest titlu, în special după ce am vizitat istoria artei, și, în cele din urmă, a ajunge la credința că suntem fiecare pe atât de artiști pe cât suntem oameni.
Poate ele corespund cumva etapelor care m-au transformat, de la auto-didactul însetat de practică, la artistul dornic să înțeleagă teoria și să fie validat instituțional și până la etapa curentă, a artistului care vede sens în fiecare punct pe care îl ajută să prindă formă.
În ultima perioadă, m-am surprins mai interesată de arta efemeră, care se constituie mai degrabă ca experiență decât ca obiect, ca prilej de întâlnire, de modelare în timp și om. Simt că rolul meu și al practicii artistice pe care o dezvolt acum este să deschid drumuri către proces artistic ca experiență, să creez contexte participative, să invit la dialog și reconectare prin arta vizuală.
Credit foto: George Marian Predut
La intersecția mai multor medii de expresie
Odată cu admiterea la secția de Grafică, am început să lucrez într-o multitudine de medii din care am tot încercat să aleg unul sau două (sau trei), la fel cum într-o perioadă îmi căutam „semnătura” vizuală. Din fericire, am renunțat la ambele.
Experimentez cu mediul sau intersecția de medii pe care le găsesc oportune conceptului/ proiectului/spațiului. Am lucrat în cărbune, acuarelă, colaj, diferite tehnici de gravură, fotografie digitală și analog, din care au curs natural proiectele audio-video, apoi lucrul cu negativul fotografic și tehnici fotografice rudimentare.
Îmi plac primele întâlniri cu un mediu nou, ador experimentele, accidentele, și chiar greșelile, din a căror selecție aproape mi-am făcut o practică. În egală măsură, prețuiesc procesele controlate și rezultatele unor tehnici bine stăpânite. Combinarea celor două îmi oferă stratificarea pe care o caut în lucrările mele.
Uneori stilistica desenului în cărbune se regășeste într-o fotografie alb-negru cu expunere prelungită sau acuarela ajunge să circule într-o dublă expunere video, colajul într-o tehnică de gravură care-i este total atipică sau pe copiile contact folosite în transferuri fotografice. Totul este fluid și cred că fac parte din categoria artiștilor care nu sunt definiți de mediul în care lucrează, ci de o direcție, o stare a lucrărilor, care privită cu suficientă distanță, curge firesc prin toate mediile folosite.
Diana Drăghici, în cadrul atelierului Cretă Colorată / A Network of Care. Credit Foto: Adi Bulboacă
Temele care te preocupă
Temele predilecte rămân relația cu sinele și cu celălalt, peisajul interior, cu rememorările și recontextualizările care îl pot modela, percepția în raport cu perspectiva și impactul artei asupra sănătății emoționale și mintale.
În era singurătății și însingurării, când omenirea se confruntă cu cele mai intense frământări psiho-emoționale de până acum, sunt interesată cum anume pot facilita o democratizare a artei contemporane într-un mod care contribuie la îmbunătățirea sănătății societății, care influențează pozitiv procesele psihosociale, care ne reconectează în mod real.
Astfel, demersul artistic pe care îl avansez pornește de la o explorare interioară pusă în legatură cu dimensiunea terapeutică a artei. Este, cred eu, o invitație de explorare a sinelui, de auto-cunoaștere ce are potențialul de a se oglindi în interacțiunile sociale, în modul în care suntem în lume.
Colaborarea cu Asociația Culturală Eastwards Prospectus
Urmăream cu interes proiectele Accelerator, considerându-le atât de necesare în ecosistemul artei contemporane românești, când am decis să aplic la open call-ul pentru Accelerator Câmpulung Muscel. A fost primul proiect la care am lucrat după perioada de pauză impusă și s-a dovedit a fi experiența de care aveam nevoie în revenirea la practica artistică, însă cu o direcție nouă, care se tot decantase în lunile precedente.
Acest program de mentorat a devenit punctul de pornire al colaborării cu Asociația Culturală Eastwards Prospectus, apoi, proiectul dezvoltat în spațiul public în Câmpulung Muscel cred că a deschis noi orizonturi de colaborare.
În „Tender Places of the Child I Once Were”, instalația expusă în cadrul „Mapping the City from the Outside”, curatoriată de Georgia Țidorescu, am pornit de la unul dintre mediile mele consacrate – fotografia analog, extrasă însă din spațiul 2d al printului și transpusă în obiect transformat permanent de elemente precum lumina naturală și vânt. A fost un prim experiment în spațiul public deschis, cu o dimensiune performativă, aș spune chiar timid-participativă, în elaborarea căruia am apreciat mult suportul oferit de Gia, Pavel, Andrei și Elena.
Apoi anunțul selectării în programul A Network of Care m-a bucurat foarte mult pentru că reunea un proiect de mare însemnătate pentru mine și continuarea colaborării cu echipa ACEP.
Rezidența în Spitalul Marie Curie din București
Am construit conceptul acestei rezidențe pornind de la o propunere care îmbină două forme terapeutice folosite în lucrul cu copiii: jocul și creația artistică.
„A Game of Colors” este un joc artistic dezvoltat pe parcursul Școlii de Vară a Institutului Jocului, în care participanții sunt invitați să creeze o lucrare colectivă folosind cuburi supradimensionate din cretă colorată. Mi-am propus să adaptez acest joc beneficiarilor proiectului A Network of Care și să îl transform într-o activitate participativă în jurul căreia putem construi demersul artistic din cadrul spitalului.
Astfel, structura rezidenței a presupus activități ce acoperă diferite planuri: cele trei ateliere de joc artistic, în care am lucrat cu copiii din ambele spitale aproximativ cinci pânze de mari dimensiuni, în echipe de 6 - 7 participanți, apoi ateliere de colaj localizate în spațiile comune de joacă pe secții - aici am invitat copiii care aveau acceptul medical și erau dornici să participe, iar în final lucrul individual cu copiii care nu se puteau deplasa din salon. Fiecare tip de activitate a avut o dinamică diferită, un ritm și spațiu de creație diferite. În fiecare dintre activități, am invitat și am avut ocazia să lucrez cu mamele copiilor internați.
Atelier Cretă Colorată / A Network of Care. Credit Foto: Adi Bulboacă
Dintre atelierele tematice în spațiile comune, aș mentiona atelierul de Polaroid, dedicat adolescenților, ținut alături de fotograful Adi Bulboacă. Am pornit de la ideea de a lansa această provocare, a mediului instantaneu analog (folosit cu predilecție pentru a păstra amintiri plăcute, vacanțe, ieșiri cu prietenii) în mediul spitalicesc, transformat astfel gradual într-un loc al explorării de geometrii, texturi, portrete și lumini.
Atelierele de colaj au pornit excelent de la „Afterschool”, produs de Asociația AltIași, care conține desenele lui Dan Perjovschi. Mi s-a părut oportun să introduc această resursă, date fiind instruțtiunile artistului de a fi folosit, desenele lui Dan Perjovschi au deschis calea către o multitudine de compoziții și narațiuni vizuale, atât în cazul copiilor cât și a aparținătorilor.
Am elaborat astfel un proiect artistic multidirecțional, cu etape distincte, în care am implicat activ copiii, părinții și pe cât posibil cadrele medicale. În acest proces, am urmărit o abordare interdisciplinară și un dialog cât se poate de deschis legat de modul în care pot contribui artiștii și arta contemporană la bunăstarea pacienților și a personalului implicat în îngrijirea lor.
Descoperiri
Timpul petrecut în această rezidență a fost revelator din multe puncte de vedere. Fiind prima experiență artistică în mediul spitalicesc, a adus un set considerabil de informații noi, de limitări, dar și de descoperiri valoroase și neașteptat de multă bucurie.
Provocările specifice au pornit de la cuburile de culoare, a căror producție a fost mai problematică decât anticipasem, pentru compoziția cărora am avut nevoie de aprobare medicală, și până la volatilitatea participării. Din păcate, abia cu câteva minute înainte de fiecare activitate, aflam exact câți pacienți pot participa efectiv la ateliere sau dacă le mai putem ține. Însă dincolo de aceste aspecte, de avut în vedere în orice viitor proiect similar, lucrul cu copiii, dialogul și susținerea echipei Dăruiește Viață au constituit ancorele majore ale rezidenței.
Câteva gânduri rămase pentru perioada imediat următoare ar fi o activitate artistică ce implică activ și personalul medical în acest demers, propunere schițată de la începuturile rezidenței, însă pentru care nu am reușit să găsim contextul potrivit încă. Alături de aceasta, aș reitera ideea unei mese rotunde pe tema rolului pe care jocul artistic îl poate avea într-o abordare holistică și cum poate contribui la procesul general de vindecare.
Nu în ultimul rând, această experiență m-a încurajat să continui colaborarea cu echipa Dăruiește Viață, să revin la lucrul direct cu copiii, dincolo de cadrul rezidenței, poate cu un set recurent de ateliere formulat alături de Irina Ivaneț, coordonatorul activităților desfășurate în noul Spital, cu potențialul de a sprijini sănătatea micilor pacienți și a persoanelor implicate în îngrijirea lor.
Atelier Polaroid / A Network of Care. Credit foto: Adi Bulboacă
Ce ajută un proiect cultural să aibă impact la nivel comunitar
Dialogul real. Toleranța. Consecvența.
Voi încerca să aliniez răspunsul cu ultimele experiențe personale și cu practica în sine, nu doar cu supoziții teoretice pe care aș putea să le intuiesc. Ideea de implicare efectivă a comunității în procesul proiectului îmi pare cea mai valoroasă, mai degrabă decât simpla prezentare a unui produs artistic finit.
Interacțiunea și înțelegerea devin mai profunde, iar colaborarea în sine, cred eu, lasă în urma sa niște instrumente ce pot fi folosite mult după finalizarea proiectului.
Diana Drăghici în cadrul atelierului Polaroid / A Network of Care. Credit foto: Adi Bulboacă
Deși o astfel de acțiune poate fi mult mai complicat de implementat, cred că dialogul real și un soi de conviețuire temporară pot schimba traiectoria unei propuneri, adaptată punctual la resursele și nevoile concrete ale respectivei comunități.
Închei cu ideea de consecvență deoarece pe parcursul unui astfel de proiect am descoperit că sunt zile în care pare că o mână de oameni pot și vor muta munții din loc, apoi vin zile în care pare o zbatere în van. Mie recunosc că mi-a luat un pic de timp până m-am calibrat și am găsit un echilibru bun între aceste două stări, însă odată găsit, cred că este unul din ingredientele unor maratoane valoroase în arta comunitară.
Artă & comunitate
A devenit cât se poate de clar că activitățile artistice și culturale contribuie la bunăstarea generală a comunităților, iar activitățile culturale participative, în mod deosebit, influențează pozitiv dinamicile psihosociale.
Cred că de aici putem începe conversația legată de o reprioritizare sistemică în România. Deși pare evident, aș spune că prioritizarea instituțională a proiectelor care vizează astfel de activități, alături de fonduri mai generoase în susținerea inițiativelor independente, unele care deja funcționează, însă se zbat pentru recurență, ar fi două puncte esențiale.
Mă bucur în schimb să întâlnesc o multitudine de formule care aduc artistul și arta contemporană mai aproape de public, cred că putem avea doar de câștigat de pe urma acestei apropieri.
Atelier Cretă Colorată / A Network of Care. Credit foto: Adi Bulboacă
Care sunt provocările unui creator în această perioadă tulburată? Care crezi că sunt responsabilitățile lui?
O să încep de la conceptul de „sculptură socială” a lui Beuys, unul dintre pilonii perspectivei mele asupra rolului de artist în general. Cred într-o responsabilitate a mea de a oglindi acele aspecte ale societății care îmi trezesc interesul, de a lansa întrebări relevante în raport cu temele căutate atât prin practica artistică, cât și prin practici interdisciplinare.
Despre creatori, în general, nu-mi permit să cred altceva în afară de faptul că avem nevoie de ei. Avem nevoie de artiști care abordează activismul politic, cei vorbesc răspicat despre atrocitățile care se întâmplă în lume, despre război sau nedreptate și mai cred că avem nevoie de artiști care vorbesc despre orice altceva mai puțin despre ele. În acest echilibru văd eu modul în care arta poate modela sănătos perspectiva societății. Apoi, mai avem nevoie și de acțiuni care dublează toate aceste demersuri.
