Caută întâmplarea, provoacă imprevizibilul, experiementează cu materiale și culori, uneori în căutarea formei, alteori pentru a exprima un mesaj ori pentru a dezvolta un concept. Otilia Boeru este artist vizual și lector la Facultatea de Arte Decorative și Design de la UNARTE. Creează din materiale textile, iar cea mai recentă lucrare expusă în spațiul public a fost „Atenție OAMENI”, o instalație despre condiția umană și o invitație a publicului la interacțiune și dialog.
"Este o atenționare în două sensuri. În primul rând, este o atenționare asupra acțiunilor omului avertizând asupra agresivității lui, o agresivitate generată de nevoia lui de confort și consum, de întreținerea propriilor slăbiciuni. Agresivitatea asupra mediului vine din lipsa lui de autocontrol", spune Otilia.
Otilia Boeru povestește în continuare despre întâlnirea sa cu arta, despre formarea în arte vizuale și despre procesul său de creație.
Din biografie
Am urmat studii artistice încă din liceu (Liceul de Artă „Victor Brauner” din Piatra Neamț) și am continuat la București, la Universitatea Națională de Arte, chiar aceeași specializare , Arte textile, asupra căreia eram deja decisă. În momentul de față, predau la departamentul Arte textile – Design textil, Facultatea de Arte Decorative și Design, fac artă în atelierul meu de la Malmaison, acasă, la țară, pe unde pot, în diverse medii, uneori raportată la spațiu, alteori la contextul cultural sau politic și de cele mai multe ori la mine însămi.
Prima întâlnire cu arta
Mi-e greu să fixez un moment anume când „m-am întâlnit cu arta”. Deși făceam vizite la muzeu cu clasa, nu de acolo am amintiri care să marcheze această întâlnire. Probabil că acele sesiuni erau prea grăbite și grupul prea gălăgios ca să-mi permită conectarea cu vocația mea. Nici nu am fost genul de copil care să umple casa de picturi; nu am desene din anii copilăriei păstrate de părinți. În cazul meu, arta a fost mediată de carte, de foile tipărite pe care le țineam în față cât de mult doream, analizam detalii sau pur și simplu visam.
Îmi amintesc după-amiezile când stăteam și mă uitam pe albume de artă. Nu aveam multe, doar unul mare cu artă internațională pe care mi-l aduse tatăl meu ca pe un trofeu (probabil că se găsea greu în acele vremuri - anii ‘80) și câteva fascicule mici. Îmi amintesc că obișnuiam să merg singură la librăria din cartier și să petrec mult timp răsfoind cărțile așezate pe mesele din fața rafturilor. Mă interesau cărțile cu poze și cele pentru copii. Abia dacă învățasem să citesc. Îmi cumpăram singură cărți; mi-am luat chiar și un set de cartoline foarte bine tipărite cu picturi dintr-un mare muzeu. Erau ca niște bijuterii acele cartonașe, nu mai văzusem așa culori, detalii.
Au existat și alte după-amiezi tihnite din copilăria timpurie care au lăsat repere pentru viitoarea preocupare profesională: sunt după-amiezile petrecute la țară, la mătușa mea croitoreasă unde mi se permitea să mă joc cu materialele textile, resturi cu forme ciudate, pe care le grupam și le asociam după aspectul lor, textură, culoare, desene. Astăzi, pot spune că joaca de atunci era un exercițiu pentru ceea ce un designer textil numește coordonarea materialelor / coordonarea proiectelor de design textil pentru crearea unei colecții de textile (pentru vestimentație sau pentru decor de interior). La acea vârstă, nu mă impresiona prea mult produsul finit al mătușii mele, rochițele pe care mi le făcea, ci peticelele colorate care zburau de sub mâna ei grăbită.
Peste ani, din ultima perioadă de școală generală, mi-a rămas amintirea unei stări de activare atunci când la orele de limba română aveam teme de creativitate (puține, foarte puține în acea vreme – din acest motiv mi le amintesc), în special o situație în care am avut de comentat o pictură reprodusă în manual. A fost prima dată când m-am oferit să citesc tema făcută. În rest, pentru celelalte teme doar obligată performam public, în fața clasei. Încă nu eram conștientă de alegerea pe care aveam să o fac în scurt timp, dar parcă îmi delimitam singură aria de interes.
Declicul care te-a determinat să faci artă
La liceul „Vicor Brauner”, în Piatra Neamț, îmi amintesc momentul când am luat hotărârea să mă mut din clasa de pictură a profesorului Agache în cea de „arte decorative” a profesoarei Camelia Rusu Tănase. A fost un moment asumat, atent cântărit. La intrarea în liceul de artă, am optat pentru atelierul de pictură, acolo unde se duce orice tânăr care dorește să devină artist. Aveam medie mare și puteam să aleg. Opțiunile erau: pictură, arte decorative/arte textile, sculptură. Dar după ce am experimentat modul de lucru din fiecare atelier, interacțiunea cu fiecare profesor, m-am răzgândit.
Ceea ce se întâmpla în atelierul condus de Camelia Rusu, ce vedeam pe pereții atelierului (lucrări realizate în timp de elevi) îmi stârneau mai mult imaginația; era acolo o lume stratificată, cu multiple posibilități și bineînțeles, existau textile. Profesoara, ea insăși o artistă pluridisciplinară care se formase în arte textile – tapiserie, era o persoană energică, comunicativă, care te provoca la interacțiune, te determina să ieși din cochile. Alături de ea, nu mi se părea că rămân în urmă cu ceva: făceam studii de desen și eram meru în competiție cu ceilalți colegi de la alte specializări, învățam culoare și ne comparam cu cei de la pictură, făceam obiecte din diverse materiale flexibile și ne raportam la sculptură. Noi, cei care eram implicați în studiul de atelier, nu eram deloc „decorativi”, indiferent de eticheta pusă pe ușă. Eram peste tot, curioși, făceam echipă cu alți colegi motivați și veneam chiar și în weekend să lucrăm în atelier.
Nu regret alegerea făcută, accesul la un tip de educație artistică în care se îmbină investigația rațională cu cea intuitivă, cunoașterea materialelor și a diverselor tehnici de obținere a formei obiectuale, mă face mult mai pregătită pentru arta timpurilor noastre. În plus, faptul că în perioada mea de maturitate artistică (anii 2010) a coincis cu explozia materialului textil în practicile artistice de oriunde și este mai prezent ca oricând în galeriile internaționale, îmi dovedește faptul că am ales bine, am intuit bine viitorul pentru care mă pregăteam.
Nu pot să trec mai departe,fără să o menționez pe profesoara mea din timpul studiilor universitare, Olga Birman Sabău, pentru metoda didactică specială pe care o avea de a ne pune în relație cu noi înșine. Sub coordonarea ei, forma plastică devenea subiectul de studiu principal, indiferent de temele din programă, iar instrumentul de lucru predilect era dialogul. În fața lucrării, lângă student, după explicații și explicații, apărea rostită cu blândețe întrebarea: „Dar tu, ce simți?”. În acel moment, se făcea liniște și coborai în tine. Uneori plecai cu întrebarea aceasta deschisă ca temă pentru acasă.
Primele lucrări
Sărind etapa exprimării dezinvolte din copilărie, primele amintiri legate de lucrările mele sunt cele din școală, sunt despre temele convenționale de atelier. În timpul studiului, eram înclinată spre analiză, filtram totul prin minte, iar breackthrough-ul l-am avut în facultate în condiții de disconfort, de presiune emoțională sau de oboseală. Doar atunci, mâna o lua înaintea minții, și trasa direcții decisive, reprezentări stilistice distincte.
La finalul studiilor, după ani de asimilare de informație vizuală, mai ales din sfera artelor decorative, ornament, am simțit nevoia să șterg suprafața de lucru, să o curăț de orice referință figurativă sau ornamentală. Am devenit mai atentă la calitatea texturilor suprafeței, fie desenată, pictată sau țesută, am redus paleta de culori drastic până la relația frustă dintre alb și negru, cu mediere subtilă de griuri și ocruri, dar mai ales, am dezvoltat o sensibilitate față de întrebarea „De ce?”. M-am intors din nou în minte și am lucrat de acolo. Am îmbrățișat imediat teza lui Adolf Loos, „Ornament and crime”, am făcut frondă împotriva detaliilor frivole în orice proiectare pragmatică a suprafeței, iar în artă, am acordat atenție metodei conceptuale ale lu Sol LeWitt. Pornită în forță, după anii de studiu, această atitudine puristă și-a pierdut din intensitate, nu si-a găsit rostul în contextul în care mă aflam; mi s-a părut la un moment dat un clișeu arid care încetase să mai genereze lucruri noi. Astfel, pentru a-mi resuscita activitatea artistică, plăcerea de a lucra în atelier, de a continua procesul de autocunoaștere și de a mă conecta la sursa creativității, a trebuit să reintroduc în ecuație emoția, să caut fragilitatea, să plonjez în haos.
N-aș fi îndrăznit să fac asta imediat după absolvire. Dar acum, caut întâmplarea, provoc imprevizibilul pentru că aceasta este materia asupra căreia intervin cu intrumentarul meu. Experimentez. Uneori caut forma, alteori urmăresc exprimarea unui mesaj, sau dezvolt un concept rostogolindu-l în materie, căutându-i coaja perfectă. Nu creez pentru a dovedi ceva, pentru a-mi crește egoul sau pentru un câștig material imediat. Creez pentru că așa exist. Abordez teme la îndemână, firești, nu mai alerg după cele prețioase, bine cotate. Uneori nimeresc pe un flow de idei din mainstream, alteori nu. Aleg autenticitatea fiind convinsă că lucrurile se vor lega undeva în mod organic, fără să le forțez eu acum.
Optez în continuare pentru dialog, fie unul prin cuvinte, așa cum se întâmplă în cadrul actului didactic, din facultate, sau de mediere culturală cu cei din jur, fie prin exprimări vizuale, o formă de artă reactivă la context.
Instalația „Atenție OAMENI”
Instalația „Atenție OAMENI” a fost expusă la galeria IOMO, Str. Băiculești nr. 29, București și a fost realizată ca răspuns la invitația Ancăi Boieriu de a participa la ediția din acest an a SNAC / Salonul Național de Artă Contemporană.
„Atenție OAMENI” își are originea în altă lucrare, o lucrare care s-a format în timp (2021 – 2024), în relație cu un spațiu anume: clădirea Malmaison de pe Calea Plevnei din București, unde am atelierul.
Lucrarea intitulată ulterior „Cronică”, care a generat celelalte lucrări ale mele cu referințe antropomorfe (sau mai simplu, „mâini” și „picioare”), a apărut din necesitatea de a comunica cu ceilalți, a fost o provocare a comunității locale la dialog, a celor curioși care vor să afle mai mult despre activitatea artistului. „Cronica” a fost concepută ca o draperie, prinsă la fereastra atelierului meu, pe care am „scris” mesajul conținut de ceea ce putea fi văzut la acel moment în interiorul spațiului personal. Era prima deschidere spre public a studiourilor de artiști din clădire, într-o perioadă de semi-lockdown (primăvara lui 2021). Probabil că și acest context m-a determinat să ies cu mesajul meu din spațiul atelierului, să șterg granița dintre interior și exterior, dintre spațiu personal și spațiu public. Atârnată acolo, lucrarea apărea din când în când pe fațada clădirii, ca un teaser pentru trecători, ori de câte ori geamul era deschis. De atunci au mai fost șapte Open Doors în care am participat cu evenimente create în atelier - expoziții cu teme specifice, care și-au găsit reprezentarea în draperia devenită obiect sculptural. Toate temele implicau omul și de aici prezența mâinilor și picioarelor într-o reprezentare simplă, convențională, ușor de recunoscut. Acela a fost pentru mine momentul în care am înțeles că pentru a comunica cu publicul despre cercetarea mea artistică trebuie să îmi ajustez limbajul, să folosesc o adresare directă transpusă în forme vizuale și nu unul specializat destinat doar cunoscătorilor.
Lucrarea din fereastră a fost o mână prietenoasă, întinsă celor din exterior, dornici să interacționeze cu arta, cu artiștii. S-a întamplat ca unii vizitatori din cadrul Open Doors să vină în atelierul meu și să se introducă prin a spune că au vazut de jos, din curte lucrarea, ca și cum acest lucru era un bilet, o invitație pe care o prezinți la intrare. Si de fapt chiar asta era. Dacă au fost suficienți de curioși și deschiși pentru a răspunde acestei invitații, înseamnă că erau pregătiți pentru o interacțiune reală, erau pregătiți pentru nivelul următor. În atelier, puteau găsi lucrări care așteptau să fie descoperite, privite de aproape, descifrate, lucrări care aveau nevoie să fie curatoriate, atent introduse publicului.
Cea mai provocatoare etapă din realizarea instalației „Atenție OAMENI”
Fiind o declinare a conceptului lansat în lucrarea prezentată în atelier, „Atenție OAMENI” nu a avut pentru mine un moment waw sau provocator. Deja știam la ce să mă aștept, aveam schițe pentru elementul central și roteam în minte de ceva timp planul de lucru, pașii fiecărei etape. Cât despre celelalte piese, îmi imaginam, în sala galeriei IOMO, o ipostază asemănătoare ultimei expuneri a „draperiei” de la Malmaison, cu membrele atârnate, undeva unde vizitatorii ar fi putut să le atingă – aproape de intrare, lângă holul îngust, sau în mijloc, între coloane. Forma finală, de etalare a pieselor la perete, a aparut la fața locului, ca o consecință a distribuirii echitabile a spațiului între exponate. Fiind totul atașat peretelui, se prefigura un asamblu cuminte, mai puțin invaziv față de perspectiva mea asupra lui în spațiu. Situațiile de neprevăzut mă incită, așa că am găsit imediat soluții: pentru a imprima o stare de tensiune, am contrapus ordinii și alinierii formelor de pe perete încâlceala celor de jos, întizându-le cât mi-a permis culoarul de trecere.
Cea mai consumatoare de timp etapă a fost cea a producerii propriu-zise. A trebuit să găsesc un spațiu de lucru mai mare și mai curat decât atelierul meu unde am putut să controlez forma și să croiesc obiectele. Cu bucățile de material pregătite, am ajus în atelier, le-am cusut și umplut timp de mai multe zile. Aș fi dorit să externalizez etapa aceasta de producție a elementelor individuale, dar nu am găsit disponibilitate pentru lucrul detaliat pe care îl presupunea. Nici nu am ajuns cu discuțiile la costul de producție, mi-am dat seama imediat că în această etapă este sustenabil să le fac eu.
Un moment cheie ar fi cel în care a fost asamblat obiectul central al instalației, după realizarea formei întrețesute. Atunci am putut să înregistrez senzorial dimensiunea lucrării și efectul ei. Tot atunci i-am dat titlul. Știam „despre ce” voiam să vorbesc prin ea, dar atunci m-am hotărât asupra expresiei – am stabilit atitudinea: de atenționare.
Temele de dialog pe care le deschide în spațiul public
Da, principalul ei scop este să provoace interacțiunea, dialogul. De aceea mi-aș fi imaginat o enunțare a titlului cu explicații incluse:
„Atenție OAMENI! - pentru că Antropocenul ne-a arătat că Omul nu a fost cea mai bună intervenție asupra planetei Pământ și a ecosistemului.
Atenție OAMENI! - pentru că am început să ignorăm natura noastră umană și prinși în fluxul dezvoltării tehnologice, ne atașăm mult prea mult și prea repede de inteligența artificială.
Atenție OAMENI! - pentru că bătăliile ideologice și politice se duc cu arme de distrugere în masă și cu indiferență față de viață.”
Lucrarea este despre condiția umană, în general. Este o atenționare în două sensuri. În primul rând, este o atenționare asupra acțiunilor omului avertizând asupra agresivității lui, o agresivitate generată de nevoia lui de confort și consum, de întreținerea propriilor slăbiciuni. Agresivitatea asupra mediului vine din lipsa lui de autocontrol. Perspectiva actuală pe care o avem asupra istoriei noastre, urmele lăsate de om în Antropocen, ne face să ne rușinăm de trecut și să ne îndoim de capacitatea noastră de a îndrepta lucrurile. Sperăm la o resetare a traseului pe care am pornit, dar pentru aceasta ne agățăm de orice soluție; cu cât mai miraculoasă cu atât pare mai bună. Inteligența artificială apare astfel ca una dintre „soluțiile miraculoase”, o ieșire din realitate, o altă cale de a ne asigura confortul și de a primi consolare.
Pierdem din vedere ansamblul și în acest moment, vine o altă atenționare: asupra riscului la care ne expunem atunci când ne abandonăm unui fenomen asupra căruia nu avem control, pe care nu putem cu adevărat să îl conținem, chiar dacă a fost generat de noi. Iar dacă tehnologia produsă de mintea noastră nu este încă o amenințare, scenariile negative în ceea ce o privesc sunt încă departe de noi, avem o altă amenințare reală, viscerală, generată de emoții negative și neîmpăcare. O lipsă de vindecare care produce alte răni reale, însângerate, dureroase. Rănile conflictelor armate.
