De la primele sale experimente într-un atelier improvizat în podul casei sale din nordul Germaniei, până la lucrările elaborate expuse în prestigioase galerii europene, artistul Ole Blank este condus în arta sa de curiozitate și dorința de a descoperi frumusețea lumii în care trăim. Fascinat de știință și inginerie, în dialog constant cu mediul înconjurător, Ole Blank transformă observațiile cotidiene în meditații artistice, iar lucrările lui explorează intersecțiile dintre natură, tehnologie și existența umană.
Ole Blank este unul din cei șase artiști aflați în rezidența Fusion:AIR 2024. Cea de a 4-a ediție a rezidenței s-a desfășurat anul acesta sub tema Biophilia Technophilia. Născut la Lübeck, Germania, în 1990, absolvent al Universitatății de Arte din Braunschweig, Blank este recunoscut pentru lucrările sale prezentate în numeroase expoziții, inclusiv la Art Encounters din anul 2023, la Timișoara.
După cele aproape 4 săptămâni petrecute de el în București, în rezidența Fusion:AIR 2024, am povestit cu Ole Blank despre universul său creativ, impactul educației academice și al experiențelor personale asupra evoluției sale, călătoria lui la intersecția dintre artă și știință. Ole amintește că fiecare operează într-un univers propriu, unde fiecare element, de la natură până la tehnologie, are potențialul de a deveni subiect și instrument al unei expresii artistice autentice și provocatoare.
Factorii care declanșează creativitatea
Cred că majoritatea lucrărilor mele își au rădăcinile în viața mea de zi cu zi, în experiențele și observațiile pe care le fac în călătoriile mele prin viață. Pentru mine, inspirația vine adesea din observația unui obiect sau fenomen care generează gânduri. Acest proces are de obicei mai multe etape și niveluri, fiind influențat de muzica pe care o ascult, cărțile pe care le citesc sau locurile pe care le vizitez. Uneori, toate aceste elemente se combină în moduri surprinzătoare, creând momentul de inspirație.
Un copac mecanic
Pot să vorbesc de o lucrare pe care am realizat-o cu ceva timp în urmă expusă în cadrul Art Encounters la Timișoara în 2023. Este o instalație care consta într-un copac pe care l-am modificat prin adăugarea unui sistem mecanic. Practic l-am tăiat în sute de bucăți și apoi l-am reasamblat astfel că a devenit un copac foarte flexibil, un hibrid de copac natural și mașină, să zicem.
Lucrarea asta am gândit-o în timpul unei rezidențe care s-a petrecut în primul an de pandemie COVID-19, când întreaga planetă a fost închisă și am avut vreme pentru plimbări solitare. La vremea aceea locuiam în partea de vest a Germaniei într-un mic orășel într-o zonă în care se află mine de cărbuni.
Am făcut multe plimbări în natură în acea zonă minieră unde peisajul este puternic transformat de diverse mașinării: unele care sapă pentru extragerea cărbunelui, altele care transportă apa din zonele de excavare, excavatoarele care sapă și modifică peisajul în sensul cel mai strict. Se văd o sumedenie de conducte, cabluri, coșuri de fum, tot felul de concasoare și benzi rulante care transportă magterialul excavat și în mijlocul tuturor acestor instalații industriale găsești un loc al rezistenței. O mică pădurice, un rest al unei păduri mai mari care a fost tăiată și rădăcinile au fost smulse din pământ de excavatoare. Este cunoscută ca Pădurea Hambach, o pădure a rezistenței. Locuitorii, activiști pentru protejarea mediului, locuiesc în case construite în copaci și organizează proteste împotriva extinderii zonei miniere din această zonă.
Cum spuneam în acea perioadă din timpul pandemiei, am făcut numeroase călătorii în acea pădure, am vorbit cu oamenii care locuiesc în pădure și am decis să aduc, într-un fel, pădurea la interior. Așa că am adus în studioul meu o creangă de copac, ca un fel de amintire a acelor locuri care sunt jumătate mașini și jumătate peisaj natural. Este o arie în care omul a intervenit atât de brutal încât a modificat complet peisajul natural.
Mesajul artei tale
Interesul meu principal se concentrează asupra imaginii. Prin lucrările mele, îmi propun să surprind în termeni poetici o problematică complexă, care implică aspecte ecologice, sociale și politice într-un singur cadru. Cu toate acestea, mesajul pe care îl transmit nu are intenția să fie activist. Încerc să exprim prin artă o viziune care depășește cuvintele în discuția despre mediul înconjurător și despre modul în care coabităm în acest spațiu comun.
Începutul relației tale cu arta
Încă din copilărie am fost interesat de inginerie, de știință și eram preocupat de a inventa tot felul de lucruri care să ne facă viața mai ușoară. În copilărie îmi făcusem un fel de atelier în podul casei și acolo îmi petreceam ore în șir inventând tot felul de mașinării ficționale. Cred că atunci a fost prima întâlnire cu știința și arta deopotrivă.
De asemenea și părinții mei au avut un rol important pentru că în casa noastră erau peste tot reviste de știință și chiar dacă nu eram în stare să pricep complexitatea informațiilor, dar mă fascinau imaginile și oamenii de știință care explicau tot felul de lucruri, răsfoiam revistele privind ilustrațiile legate de Univers și toate astea au avut un mare impact asupra mea.
Credit foto: Tudor Codre Isac
Preocuparea față de natură
Mi-am petrecut copilăria în nordul Germaniei, în apropierea mării. În această parte a țării există o relație specială cu natura pentru că lumea este preocupată de cât pește vor pescui pescarii, cum va fi vremea în săptămâna care va urma. În acea comunitate în care am crescut, discuțiile despre vreme nu erau considerate conversații de complezență, ci un subiect serios pentru că în apropierea mării clima poate fi foarte aspră și schimbătoare. Am fost foarte norocos să îmi petrec copilăria în apropierea unei păduri, mergând la pescuit în râul de lângă casă. Am petrecut foarte mult în natură și sunt foarte atașat de ea.
Mediul ”științific” de acasă
Ambii părinți au lucrat în domeniul medical. Tata este medic iar mama asistentă medicală iar discuțiile din casă erau deseori legate de științele naturii, biologie.
Mi-au încurajat obiceiurile și preocupările legate de ”invențiile” mele și cercetările pe care le făceam în copilărie, erau curioși și interesați de poveștile pe care le cream în jurul obiectelor mele tehnice. Nu m-au forțat niciodată dar, așa, indirect, mi-au dat de înțeles că ideile mele sunt importante și erau foarte atenți la ele.
Supraviețuirea prin artă
Este o întrebare dificilă. În societatea Germană există un loc pentru artă, arta are un loc pentru a fi privită și ascultată. Pe de altă parte trăim mari schimbări politice cu toate aceste războaie și criza ecologică, dar chiar și în aceste condiții senzația este că arta rămâne foarte importantă chiar dacă lumea nu mai acordă aceeași atenție artei. Oamenii sunt foarte stresați, dar în Germania există structuri care finanțează arta, există instituții care oferă locuri de expunere pentru artă.
Cred că arta este o parte importantă a societății, deși poate uneori există aceeași prejudecată ca și în România, dar asta vine din partea celor care nu au acest atașament și interes pentru artă, este pur și simplu un alt punct de vedere.
Studiile
Categoric poți fi artist și fără studii universitare. Dar Universitatea este un important centru de cunoaștere, este ca un imens bazin de cunoștințe și informații. De asemenea, toți acei oameni pe lângă care stai și care împărtășesc din experiența lor joacă un rol extrem de important nu doar în perioada de învățământ dar și mai târziu în viață.
În ce mă privește, m-am simțit un student nesigur și cumva m-am simțit pierdut de mine însumi, dar cel mai important loc pentru mine a fost biblioteca unde mi-am petrecut foarte multe ore citind despre artiști și ideile lor, am privit totul cu multă atenție, asta este o experiență pe care nu aș fi vrut să o ratez în școala de arte.
Aceste momente când mă trezeam dimineața și mergeam la bibliotecă, timpul petrecut pentru studiu, cu toate ideile despre artă și ideile diferiților artiști, socotesc că m-au ajutat să mă concentrez asupra lucrurilor importante mult mai ușor și mai eficient decât dacă nu aș fi fost în Universitate. Sunt numeroși artiști autodidacți care au făcut invenții importante și au dus măiestria la cote înalte dar acestea sunt cazuri rare.
Procesul de auto-cunoștere
Când ești tânăr și te afli într-un asemenea mediu, orice ai face te simți privit, din toate direcțiile și la început nu eram obișnuit cu așa ceva, tot ce făcusem până atunci era doar pentru mine, dar școala de artă te pune imdeiat în situația de a găsi cuvintele potrivite pentru a explica ideile cu care lucrezi. Unii oameni au această abilitate nativă, alții nu.
Așa că eu am mers în ritmul meu, mi-au trebuit câțiva ani să mă înțeleg pe mine, să capăt măiestria pe care mi-o doresc, să îmi dau seama ce doresc să fac și care este mesajul pe care doresc să îl transmit. Tot acest proces de autocunoaștere necesită timp și multe din aceste căutări au continuat și după ce am terminat studiile de artă. Unele dintre ideile de atunci le-am reluat, altele au reapărut mai târziu, dar nimic din ce am început atunci nu a fost abandonat definitiv.
Toate lucrările care au devenit importante pentru mine au fost începute atunci, în studenție, nimic nu a fost nefolositor și încă mă mai gândesc la unele din ele.
Credit foto: Tudor Codre Isac
Teama de ridicol
Consider că autocunoașterea este cel mai important lucru pentru un artist. Nu trebuie să te temi să te expui, să îți aduci la suprafață ideile și să îți dezvălui, într-un fel, interioritatea. Deseori, mai ales în artă, oamenilor le este frică să nu fie luați în serios sau să fie ridiculizați pentru ceea ce gândesc sau creează.
Însă, odată ce depășești aceste temeri, vei experimenta arta ta fără rețineri, eliberată de nesiguranțe. Pentru mine, aceasta este adevărata artă – arta sinceră, autentică, lipsită de momente de îndoială. Este arta care nu te face să te rușinezi și nu îți aduce teama de a fi luat în derâdere.
Expoziția de care ești cel mai mândru
Expoziția de care sunt cel mai mândru? E o întrebare bună. Cu câțiva ani în urmă, într-o galerie de tip artist-run space, am realizat o mare instalație intitulată ”Rhetorics of Walking”. Pentru această lucrare, am adus în galerie câteva tone de nisip, (nu e glumesc, am adus în galerie câteva tone de nisip). Am creat matrițe după forma dalelor de pavaj, pe care le întâlnim frecvent în Germania și în lume, o formă aproape standardizată. Am făcut dale doar din nisip și cu ele am „pavat” o cameră de aproximativ 70 mp.
La vernisaj, am invitat vizitatorii să intre și să calce pe aceste dale fragile. La sfârșitul zilei, camera arăta ca o plajă. Vizitatorii au interacționat cu lucrarea mea și au transformat-o. Structura inițială, care amintea de dalele rezistente folosite pentru pavaj, a fost înlocuită de o nouă structură, cea a pașilor. Dacă la început modelul dalelor era destul de clar, la sfârșitul zilei se mai distingea doar în colțurile camerei sau sub calorifere. Urmele pașilor au devenit noul șablon.
Pentru mine, această lucrare a transmis cât de mult se poate schimba un spațiu prin simpla prezență umană. Am adus împreună detalii de arhitectură din spațiul public, care, prin ele însele, nu conțin vreo semnificație. Noi suntem cei care oferim sensul lucrurilor. Aceasta a fost prima dată când am folosit această abordare experiențială în lucrările mele și pot spune că este cea mai importantă lucrare de până acum.
Cea mai importantă expoziție am avut-o în 2020, în Viersen, cu prilejul unei rezidențe. De asemenea, expoziția *At the Edge of the World* de la Timișoara, curatoriată de Ciprian Mureșan și Diana Marincu, ocupă un loc deosebit în parcursul meu artistic.
Povestea Kontinuumtransfunktionator
Expoziția mea, intitulată "Kontinuumtransfunktionator" a fost inspirată de un film amuzant din adolescență, "Dude, Where's My Car, o comedie hollywoodiană din anul 2000 în centrul căreia se află un obiect fictiv cu puteri extraordinare, numit "Continuum Transfunctioner," care ar putea salva universul. Filmul este ridicol, acțiunea sa gravitează în jurul căutării acestui obiect necunoscut, nimeni nu știe cum arată, dar toată lumea îl caută. Ideea nu este nouă; Alfred Hitchcock a popularizat termenul "MacGuffin" pentru a descrie un obiect sau dispozitiv lipsit de importanță pentru public, dar esențial pentru complot și care determină acțiunea filmului. Acesta a fost motivul pentru care am ales acest nume pentru expoziția mea, în care am explorat conflictul dintre "modul uman de a fi în lume," specificitatea existenței și interacțiunii umane în lumea înconjurătoare, și "haosul rizomatic al mediului," care subliniază complexitatea și dezordinea mediului, cu accent pe caracterul său labirintic și interconectat.
În cadrul expoziției, am realizat mai multe lucrări care, în ansamblu, au constituit un eseu spațial, un poem construit pe mai multe nivele, cu două povești distincte pentru fiecare etaj al clădirii. Primul etaj a fost centrat pe ideea de infrastructură a mediului și naturii, un peisaj în transformare, explorând concepte precum cel al copacului. Al doilea etaj s-a desfășurat într-o estetică de tip science-fiction, cu o narațiune despre viitor: mașinării și obiecte menite să protejeze omul de tehnologie. Un paradox, omul care se străduiește să se protejeze de efectul tehnologiei, contsruind tot mai multe aparate. Am prezentat un video al unui performance ce simula un atac asupra unui fulger artificial, creând o "climă artificială" cu fulgere sintetice pe care le atacam cu ajutorul unei drone construite de mine.
Astfel, expoziția a fost un eseu vizual complex, un mozaic de idei interconectate care au creat o reflecție abstractă asupra modului în care ființăm în lume, explorând relația dintre ordine și haos, tehnologie și natură.
Lucrarea concepută în cadrul rezidenței Fusion:AIR
Încă mă gândesc la titlu și nu doresc să îl dezvălui deocamdată, dar voi începe cu două experiențe pe care le-am avut vara trecută, când nu am mers deloc în vacanță și am stat în Hanovra, orașul unde locuiesc, lucrând la proiectele mele. Am început să învăț să navighez cu barca cu pânze pe micul lac aflat în apropierea orașului. Mergeam în fiecare seara acolo și în timpul acestor momente am început să reflectez la o sumedenie de lucruri legate de navigație. Spre exemplu, ochiul de apă pe care mă aflam împreună cu toată tehnologia legată de barcă și navigarea ei sunt puternic conectate cu manifestarea naturii, cu giganticul sistem natural global. Chiar dacă lacul este unul mic, nu pot naviga pe el decât câteva bărci, eu mă aflam în contact cu acest gigantic sistem, disproporționat de mare față de mine, ca persoană, dar și față de barcă, lac, oraș, chiar și față de țara în care locuiesc.
Acel moment chiar a fost un moment de inspirație. În același timp, am citi o carte a lui Timothy Moton numită Hyperobjects. Un exemplu de ”hiperobiect” este vântul - tot vântul de pe planetă - este un ”obiect” pe care îl poți imagina, dar pe care nu îl poți înțelege pe deplin pentru că e mult prea mare, știi că există dar e mult prea mare. Aceste idei mi-au dominat gândurile tot anul trecut.
Pe la sfârșitul anului mi-am construit în atelierul meu o cutie pentru râme, în care am pus un strat de pământ și din când în când adăugam ceva resturi vegetale. Spre exemplu dacă puneam o frunză de salată, într-o săptămână ea dispărea. Se transforma într-o materie omogenă cu solul. Atunci am început să mă gândesc la alte ”hiperobiecte”: pădurea, solul pădurii, râmele din sol. Ele se desfășoară la scară globală, dar o mică parte se aflau în camera mea, în același timp interconectate cu fenomenul global în care mici animale transformă materia moartă în substanțe care pot susține o nouă viață. Fascinat de a cest proces l-am observat și m-am ”jucat” cu el: l-am înregistrat, am filmat, am contemplat și la un moment dat am aruncat în cutia cu râme câteva fragmente de ceramică. După o vreme, râmele au început să ”sculpteze” fragmentele ceramice până ce le-au descopus complet.
Acesta a fost momentul în care mi-am spus că pot începe un proiect pentru rezidența Fusion:AIR în colaborare cu Universitatea de Științe Agronomice din București pentru a extinde această idee și să lucrez cu acest proces la scară mai mare. Voi folosi această oportunitate a rezidenței Fusion:AIR și a expoziției de final, pentru a oferi o ”scenă” pentru ”munca” râmelor, consider că este ceva la care merită să reflectăm.
Credit foto: Tudor Codre Isac
Colaborarea cu râmele
Perioada cât am stat în București, m-am concentrat pe creearea unui material ceramic care să îndeplinească necesitățile nutriționale ale râmelor. M-am întrebat ce elemente nutriționale să introduc în lutul ceramic astfel încât să devină hrană pentru aceste vietăți? Scopul meu este să colaborez cu râmele care să se hrănească cu materialul ceramic și astfel să îl ”sculpteze”.
În acest demers am fost în legătură cu Ana Butcaru (USAMV - Centrul de Cercetări pentru Studiul Calității Produselor Agroalimentare) de la care am aflat o sumedenie de informații despre râme: cu ce se hrănesc, unde trăiesc în ce condiții pot supraviețui, cum se pot adapta. Acum mă întorc în Germania, cu toate aceste cunoștințe și voi continua experimentele în acord cu noile informații.
Ideea este să lucrez cu mediul în raport cu timpul, observând ”munca” acestor viețuitoare și ”spectacolul” procesului transformativ pe care ele îl oferă în colaborare cu mine, ca artist. Eu le ofer hrană sub forma unor sculpturi ceramice realizate de mine, iar ele le vor remodela în timp.
Pentru expoziție m-am gândit să realizez două tipuri de obiecte. În primul rând voi documenta video procesul desfășurat în atelierul meu. Acesta va prezenta intregul proces de viețuire care va avea ca finalitate sculpturile remodelate de râme. În aldoilea rând, mă voi ocupa de realizarea unei instalații, aici în București, care va permite publicului contemplarea în timp real a acestei transformări. Astfel, vizitatorii care revin la expoziție la intervale de timp vor putea observa rezultatele muncii acestor vietăți. Altminteri video-ul va condensa în doar câteva minute, acest proces care poate dura și câteva săptămâni.
Consider că această expoziție este revelatoare nu doar prin prezentarea unor obiecte, ci prin evidențierea vieții însăși. Efemerul acestor sculpturi este o parte foarte importantă a lucrării mele, pentru că subliniază ideea de schimbare și transformare continuă.
Interacțiunea cu cercetătorii
Aș putea spune că am mai avut această experiență dar nu în aceeași manieră profundă și interactivă de care am beneficiat aici. Am avut prilejul să interacșionez cu oamenii, să vorbesc cu ei, să mă sfătuiesc cu ei, să ne gândim și să explorăm împreună ideile mele și să le extindem. Până acum m-am m-am bazat pe ideile cercetătorilor dar mai mult ca autodidact, urmărind diverse tutoriale. Deși consider că aceasta este o formă valoroasă de colaborare, ea nu implică interacțiunea directă.
Când folosești cunoștințele cuiva, împărtășite în mediul internetului și le transformi într-o lucrare artistică, consider că și acest proces este important în creația lucrărilor mele. În ultimul meu catalog, pe ultima pagină dedicată mulțumirilor am menționat inclusiv youtube-rii de la care am aflat diverse lucruri, recunoscând astfel contribuția lor la realizarea lucrărilor mele.
Pentru mine a fost o experiență cel puțin interesantă să vizitez toate acele laboratoare, camerele sterile din institutele de cercetare care pot inspira idei artistice noi. În domeniul științei, majoritatea studiilor se concentrează pe obținerea unor rezultate cu utilitate practică. Întrebarea principală în acest context ar fi: la ce vor folosi aceste studii și cum se vor reflecta ele în viața noastră? În schimb, artiștii nu sunt preocupați de această întrebare, ci se concentrează pe arta în sine, nu pe utilitatea practică a experimentelor și a lucrărilor rezultate.
Așadar în urma acestei ”confruntări”, să zicem, între cele două moduri de gândire cred că se deschid o multitudine de idei, pentru cercetători, dar și pentru artiști. Artiștii au acces la modul profesional de gândire al oamenilor de știință, în timp ce aceștia din urmă au prilejul să interacționeze cu modul de gândire, de creație și de experimentare ale artiștilor care nu urmăresc neapărat o inovație științifică, ci una artistică.
Când am vizitat institutul USAMV și am discutat cu Ana Butcaru și ceilalți cercetători, am observat imediat interesul lor pentru ideea mea. Conceptul a prins contur rapid și am început să lucrăm împreună, dezvoltând ideea inițială. Aceasta a fost o experiență extraordinară, pe care mi-ar plăcea să o repet în viitor. Intenționez să contactez și să colaborez cu experți în diverse domenii, invitându-i să reflectăm și să creăm împreună lucrări inovative. A fost o experiență care m-a inspirat și mi-a deschis noi perspective asupra modului în care pot integra știința și arta în proiectele mele viitoare.
Sfaturi pentru artiștii aflați la început
În opinia mea, momentul în care îți apare ideea este crucial. Materializarea ei este ca și cum ai crea un „martor” al acelei idei. Poate sună ca o glumă, dar doar pe jumătate. Pentru un tânăr artist, este esențial să îți protejezi ideile. Să le tratezi cu seriozitate și să nu le subestimezi niciodată valoarea. Fii sincer cu tine însuți și apără-ți cu încredere viziunea creativă.
Timpul liber
Mi-e greu să fac o separare clară a timpului liber. Îmi place să citesc, dar majoritatea lecturilor sunt legate de munca mea de artist. Îmi place să navighez pe lacul din apropierea orașului, serile sau când este vânt potrivit pentru barca cu pânze. Îmi place să merg cu bicicleta și să petrec câteva ore în natură, dar pot spune că și aceste experiențe relaxante le utilizez în lucrările mele. Nu pot spune că am vreun hobby distinct; poate alergarea prin pădure, dar și asta este o manieră de a fi în contact cu natura.
În ce mă privește, mi-e greu să disociez viața mea de artist, de viața mea în afara artei. Chiar dacă, aparent, am și preocupări comune cu majoritatea oamenilor, provocarea pentru mine este să nu le las să se îndepărteze una de alta.
