Primul a fost cuvântul în viața sa. De când a învățat să scrie, Felicia Simion și-a așternut pe hârtie gândurile, în poezii, compuneri, eseuri. La 13 ani, în viața sa a apărut fotografia și atunci s-a despărțit de scris, însă perioada dificilă prin care a trecut după nașterea copilului său a cerut să fie adusă în lume sub forma unei cărți. Atunci a reînceput să scrie.
„Postpartum” a fost mai întâi un proiect fotografic, în care Felicia a fotografiat 25 de mame alături de copiii lor, iar acestea și-au povestit în scris depresiile postnatale. Ulterior, la propunerea editoarei Alexandra Rusu, și-a scris și ea propria poveste, care a luat forma unei cărți cu același nume.
"Am scris cartea într-o perioadă în care eram mult înaintată în procesul vindecării. Am putut să mă detașez de cine eram atunci, în mijlocul bolii, și să fiu un soi de martor al propriei mele vieți. De multe ori, am citit cartea și nu mi-a venit să cred că am trecut prin toate lucrurile acelea", spune Felicia.
Povestim în cele ce urmează cu Felicia Simion despre fotografie și scris, despre cartea pe care a lansat-o recent, „Postpartum”- primul memoir românesc care adresează depresia postnatală.
Despre tine
M-am născut în primăvara lui 1994 la Craiova, unde am și locuit, până la vârsta de 18 ani. Am terminat licența în Foto-video, la Universitatea Națională de Arte din București, și un masterat în Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor la Facultatea de Litere, tot în București. Cred că rupturile – de casă, de copilărie, de mine – au reprezentat momente-cheie, extrem de dureroase însă, genul ăla de experiențe pe care nu ți le-ai dori în mod normal, dar care, după ce le depășești, ajung să te așeze în lume și în tine însuți.
Ce a fost prima dată – scrisul sau fotografia
La-nceput chiar a fost cuvântul. De când am învățat să scriu, am tot așezat în pagină gânduri, sub forma unor scurte și naive poezii, apoi compuneri, apoi eseuri, apoi iar poezii și tot așa. M-am despărțit, oarecum, de scris, atunci când a apărut fotografia (aveam vreo 13 ani). Arta am iubit-o mereu – pictura, desenul, muzica au fost în permanență în viața mea de copilă, adolescentă, tânără, sau om matur. Țin minte că, în clasa a patra, am ilustrat și scris copy-ul pentru o reclamă la cereale și am câștigat un concurs județean – am primit, ca premiu, o manta de super-erou, un bol galben și multe… cereale.
Povestea primului tău aparat de fotografiat
Primul aparat l-am primit când am împlinit 14 ani. Era un Canon, un DSLR, iar ai mei mi l-au oferit în urma unui moment de „revelație”, în care le-am spus, hotărât, că vreau să mă fac fotografă. Pozam pe atunci tot ce vedeam din micul nostru apartament din Lăpuș – plantele mamei, pisicile pe stradă, vecinii de la geam, cerul. Multe imagini erau tremurate și cred că asta se potrivea și cu starea mea de atunci. Eram o adolescentă timidă, într-un fel fragilă, măcinată de mult prea multe întrebări existențiale care nu își aflau răspuns, iar asta mă făcea să mă clatin.
Studiul fotografiei
Fotografia și prelucrarea de imagini le-am învățat relativ singură, dar aș puncta niște oameni care m-au ghidat pe acest drum, devreme-început: Miruna, vecina și prietena mea mai mare și bună, pe care o urmăream cu atâta pasiune prelucrând imagini cu cântărețele noastre preferate (a ei – Britney, a mea – Shakira); domnul Mircea Anghel, pe-al cărui curs de fotografie l-am urmat la Craiova și care a zărit în mine o scânteie; doamna Rodica Pădurețu, diriginta de la Liceul de Arte, care mi-a zguduit existența prin autenticitatea firii și forța cuvintelor sale; sau domnul Graham Diprose, profesor de Fotografie în Londra, pe care l-am cunoscut în perioada facultății, când aș fi putut ușor să renunț la fotografie. Și mulți alții, artiști, profesori, modele, care mi-au fost mentori prin însăși lucrarea lor întru Frumos.
Învățăturile fotografiei
M-a învățat să privesc, m-a învățat să ascult. Fotografia a adus coerență și prezență – auto-prezență – în viața mea. Mi-a întărit și îndârjit iubirea de oameni, de locuri, de viață. M-a scos din „ale mele”, ca să mă aducă în ale mele.
Subiectele preferate pe care le explorezi prin fotografie
Nu cred că am subiecte preferate, în general, dar iubesc să lucrez cu copiii, spre exemplu, sau cu situații neprevăzute, neregizate, necosmetizate. Nu-mi propun să fiu originală sau „inovatoare”, aș vrea doar ca imaginile mele să zgârie fin ecranul minții – și al inimii, de ce nu – celor ce le privesc.
Bucuria când creezi prin artă fotografică
Pe lângă execuția proiectului propriu-zis, mă entuziasmează gândul de a-l da mai departe, de a-l „arunca” în lume. Într-un fel, dintotdeauna, exprimarea, sau ieșirea din mine a fost salvatoare.
Momentul în care ai realizat nu mai ai atâta poftă de viață
Întreaga simptomatologie s-a declanșat la aproximativ două luni de la naștere. Aș zice ceva poate sfidător despre „pofta” de viață, sau lipsa ei, în momentul în care devii depresiv. Cred că depresia, cel puțin așa aș percepe-o în cazul meu, s-a caracterizat, din contră, de o poftă de viață intensă, arzătoare, aproape viscerală, înfundată de o neputință crasă, care nu a permis, nu mi-a dat voie să mă hrănesc. E ca și când stăteam în fața unui ospăț și nu puteam să mă înfrupt din niciun preparat. Sau ca și când mă aflam la poarta raiului – vedeam toată splendoarea, toată lumina, o voiam, o râvneam, dar cineva continua să îmi fure această imagine, această ocazie, punând un văl negru peste ochii mei.
Reîntoarcerea la dragostea de cuvinte, odată cu această perioadă
Am (re)început să scriu în urma unui impuls pe care l-am primit de la Alexandra Rusu, editoarea cărții „Postpartum”, care mi-a propus să cuprind povestea depresiei postnatale într-o carte. Ăla a fost un declic major, un moment în care am realizat că tot ce cuprinde cartea era deja acolo, în mintea mea, nefiind nevoie decât de un „hai”, o strigare, o chemare, care să învie ce rămăsese latent.
Ce ți-a adus scrisul
Scrisul mi-a adus maturizare. Multă. Am stat cu mine, fără să-mi fie frică de propria singurătate. Când scriu, fac exerciții de auto-cunoaștere și de cunoaștere a lumii, de fapt. Uneori, mă simt „bântuită” de cuvinte, de versuri, și atunci notez un început undeva, oriunde, și revin la el când e liniște în juru-mi.
„Postpartum” înainte de a fi carte
„Postpartum” a fost un proiect fotografic, în care am invitat mame (am fost 25) să fie fotografiate alături de copiii lor și să-și scrie propria poveste a depresiei postnatale. Acesta a fost un pas spre acceptarea propriei mele suferințe, izvorât din nevoia de a nu ne (mai) simți (atât de) singure.
Într-o perioadă în care se publică mult pe tema depresiei, cu ce vine nou „Postpartum”?
Nu știu dacă vine cu ceva „nou” propriu-zis – „Postpartum” este primul memoir din sfera românească ce adresează depresia postnatală, dar nu țin la etichete, așa că nu-mi propun nimic, sau, cel puțin, nimic nou.
Temerile în fața abordării unui astfel de subiect
Cred că am renunțat la o serie de temeri înainte de a publica această carte – teama de a fi văzută, teama de a fi judecată, teama per se care vine odată cu destăinuirea, scoaterea în afara mea, către ceilalți. Dar am mers mai departe, dincolo de toate astea, tocmai ca să străpung un vechi întuneric cu însăși lumina.
Procesului creativ. De la idee la modul în care volumul s-a conturat și a fost publicat
După propunerea Alexandrei, au urmat vreo zece zile în care am scris, câteva ore pe zi, aproape pe nerăsuflate, întreaga carte. De atunci, a trecut mai bine de un an și jumătate. Am lăsat de câteva ori cartea în urmă, am răscolit-o, am scos din ea, am adăugat în ea, ba chiar, la un moment dat, am renunțat la dorința de a o mai publica. Dar toamna asta i-a venit timpul – am simțit-o – sau m-am simțit – într-un final, pregătită să apară.
Ce a fost greu în munca la „Postpartum”?
Nu a fost grea decât, poate, hotărârea să public. Am scris cartea într-o perioadă în care eram mult înaintată în procesul vindecării. Am putut să mă detașez de cine eram atunci, în mijlocul bolii, și să fiu un soi de martor al propriei mele vieți. De multe ori, am citit cartea și nu mi-a venit să cred că am trecut prin toate lucrurile acelea – de la vizite nenumărate la cabinetele de psihiatrie, la căutarea unei soluții peste graniță, în Oxford, și până la spitalizare. Acum, sunt și mai departe de atunci. Nu e vorba că nu mă regăsesc în carte. Pur și simplu, sunt altcineva.
Ce speri tu să ajungă la oamenii care vor citi această carte
Un pâlc de speranță.
Cum te definești acum ca artist
Nu mă (mai) definesc nicicum. Acum doi ani, nu știam că o să reîncep să scriu. Acum un an, nici măcar nu mai eram convinsă că vreau să public cartea. Cred că vreau să mă mut din ce în ce mai mult în concret. Să fac o artă vie, o artă viindă. Doar așa pot să mă țin, la rându-mi, în viață.
