[Diploma Stories] Michele Bressan: Cred în continuare că arta este o frecvență, una cu care ne naștem, dar pe care o și compunem, modificam în timp

Cum ajungi să identifici frecvența aceea personală, care seamănă cu emisia unui post de radio pierdut printre multe altele, după cum spune Michele Bressan, să dai la o parte bruiajele și să îți găsești drumul? Prin încercări și experiențe repetate, fără să îți fie rușine de propriile idei. 

Michele Bressan este un artist vizual preocupat de modul în care fotografia poate surprinde mecanismele în care se construiește imaginarul colectiv. Împreună cu Dani Ghercă, el a fondat în 2023 hub-ul cultural Atelierele Scânteia. Anul acesta, Michele face parte din boardul creativ Diploma și a evaluat cele mai bune proiecte de diploma la categoria Foto/Video. 

"Simt că noile generații operează într-o zonă foarte interiorizată, intimă. Multe dintre proiectele cu care intru acum în contact sunt construite în jurul unor sfere de analiză socială personală; foarte rar încărcate de vreun mesaj politic sau critic", spune Michele. 

DIPLOMA Show are loc între 4 și 13 octombrie, în clădirea fostului restaurant CINA, unde expun  145 de artiști emergenți, selectați dintr-un număr de 480 de înscrieri.

Vorbim cu Michele în continuare despre parcursul lui artistic, temerile de început, schimbările de perspectivă pe care le-a adus experiența și noua generație de creatori care pot fi văzuți la Diploma. 

Bio. Momente declanșatoare

Au existat mai multe momente pe care le consider importante pentru ceea ce, acum, pot să numesc cariera mea. Totuși, cel la care mă gândesc adesea este relaționat unei faze foarte incipiente. Atunci când am decis să urmez cursurile facultății naționale de arte, departamentul de fotografie-video și procesare computerizată a imaginii, înainte de a face modulul de pregătire, am vrut să "vorbesc cu cineva de acolo”, că să întreb, că să aflu detalii și, mai ales, că să arăt câteva imagini pentru a afla dacă “este bine”. Era 2005, eram reduce a două alte facultăți ale căror cursuri n-am reușit să le urmez, dar în care pierdusem 3 ani (doi la Snspa, unu la Media Pro regie). Mai făcusem un curs de fotografie, în cadrul unei școli populate de artă; genul de curs în care se exaltează apusurile și răsăriturile.

Pe scurt: ajung la catedra Foto-Video, mă întâlnesc cu un profesor al departamentului iar acesta mă desființează. Îmi spune, foarte franc, că nu am ce caută acolo și că ar fi mai bine să mă reorientez către o altă facultate. Să spun că a fost un ice bucket… este puțin. Ieșisem din clădire și, îmi amintesc exact momentul, în timp ce priveam în gol s-a produs un click. Da, a fost o găleată de apă rece pe spate, doar că aceasta a reușit să mă și trezească, brusc realizând că singura șansă este să abandonez ceea ce învățasem anterior, și să încerc o altă abordare. În trei săptămâni mi-am construit un portofoliu, cu care ulterior am dat admiterea, intrând la stat. În momentul de față, predau un curs în cadrul departamentului FVPCI.

Ce a adus experiența

Experiență a dus (cel puțîn în cazul meu) la pierderea unui soi de “lejeritate”. La început, lucrările erau generate mai degrabă dintr-un fel de instinct, necesitate. Acum, după ce ai ajuns să cunoști toate regulile și particularitățile contextului, totul se produce din demersuri mult mai calculate. Maturizare? cu siguranță (sper), dar și un soi de conștientizare necesară, prin care realizezi că gândul reușitei produce apăsare.

Cum s-a schimbat perspectiva asupra rolului tău

N-aș putea spune că am un rol, și nici n-aș vrea s-o pot spune. Cred că rolul îți este atribuit, nu ți-l însușești; time will tell. Perspectiva mea, în timp, nu s-a schimbat, poate doar s-a nuanțat. Cred în continuare că arta este o frecvență, una cu care ne naștem, dar pe care o și compunem, modificam în timp. Iar lucrările sunt modalități de a magazina și împărtăși această frecvență. Precum un post radio pierdut printre multe alte posturi, atunci când opreșți selectorul radioului pe un post/melodie care-ți place, ai recunoscut ceva cu care empatizezi, rezonezi, frecvența ta.

Începutul. Așteptări & temeri

Pot spune că am ajuns să experimentez în mod comprimat knowhow-ul care în mod normal s-ar metaboliza în câțiva ani. Am avut ocazia de a expune des încă din primii doi ani de licență, acest aspect ajutându-mă să înțeleg dacă aș fi vrut să am acel gen de activitate în continuare. Nu aveam nicio așteptare, îmi popusesem să n-am și să văd unde duce povestea, fară forțări.

Temerea majoră era de a realiza că și “povestea cu fotografia” nu era acel ceva capabil să mă facă să mă dedic. Teama era de a nu găsi o formă de stabilitate, o medota/mediu pentru a canaliza o emoție.

Temele care te obsedează

Și-n cazul temelor, sunt constant, consecvent. În ultima vreme (2-3 ani) am aprofundat zona lucrului cu arhive de fotografii anonime, aceasta fiind și una dintre principalele teme ale tezei mele doctorale. Cu precădere în ultimul an, am lucrat foarte mult cu sunetul, cu diverse aparate și tehnici, în diverse experimente și proiecte. Este un mediu prin care în ultima vreme simt că reușesc să mă exprim mai bine, mai direct.

Nu simt că există ceva care mă obsedează; există multe lucruri la care revin, altele pe care niciodată nu am încetat să le caut, dar nu-s obsesii. Mi-ar placea să fiu realmente obsedat de ceva.

Experiența Diploma Show 2024

Experiență profesoratului este un privilegiu; la fel și cea a jurizărilor. Sunt contexte în care ai ocazia de a intra în contact cu lucrări și idei pe care probabil nu ai fi avut unde să le mai accesezi. Așa și la Diploma: mi-a plăcut să… văd. Nu vreau să devină un discurs nominal, dar pot spune că am notat 12 tineri artiști ale căror lucrări chiar mi-au atras atenția.

Ce spun lucrările de la Diploma Show despre noile generații de creatori

Simt că noile generații operează într-o zonă foarte interiorizată, intimă. Atunci când mă aflam într-un context similar, acela al anilor de licență, cam toți fotografiam blocuri&uzine, eram încă blocați (și pasionați) în zona arhitecturală comunistă și post-comunistă.

Multe dintre proiectele cu care intru acum în contact sunt construite în jurul unor sfere de analiză socială personală; foarte rar încărcate de vreun mesaj politic sau critic. Documentarism, documentarism intim, asta simt că definește producția artistică foarte contemporană.

O mențiune o merită și recentul val de landart, și includerea naturii în abordări artistice. Toate demersuri care se aliniază unor trenduri globale, lucru pe care-l observ și-n sensul unui spectru creativ mai larg. Spre exemplu, o mulțime de lucrări tipărite/edituri care confirmă prezența unui clar discernământ. 

Un sfat pentru artiștii la început de drum. Un sfat pentru tine, dacă te-ai putea întoarce în timp

Să nu le fie rușine de propriile idei.

Să nu îmi fie rușine de propriile idei.