Castele de ciment, străini decupați și amestecați în instalații, mituri, alienare, conexiune. Alina Andrei este o artistă și curatoare din Cluj care folosește fotografia, hârtia și cimentul pentru a crea instalații vizuale pline de contraste și emoții. Lucrările sale îmbină inocența și melancolia cu mituri și reflecții critice asupra societății.
Pe 27 septembrie, la ora 16:30, Alina este invitata unui Artist Talk la Biblioteca Glitch, unde va discuta despre inspirația din spatele creațiilor sale, colaborările cu alți artiști și cum transformă materiale simple în narative vizuale complexe. Povestim cu ea în rândurile următoare despre arta care se poate ascunde în detalii obișnuite și cum devine o poveste personală și socială.
Combinația de hârtie și ciment
Alegerea materialelor a venit oarecum natural. Folosesc hârtia pentru că fotografiez, desenez și fac fanzine. Am început să folosesc și ciment specific pentru anumite lucrări - mai exact pentru castele. Castele de ciment cum sunt cele de nisip, făcute de copii, uitate într-un parc sau pe plajă. Cele de ciment îți lasă iluzia falsă de durabilitate, de rezistență, de greutate fizică și simbolică. Lipesc pe ele plăcuțe metalice cu texte - cum sunt cele care se pun pe monumente istorice sau pe instituții.
Textele sunt de obicei deprimante, despre mituri istorice, religie și viața neidealizată de adult. Îmi place contrastul între ce ar vrea să perceapă creierul uman - castel în miniatură, cum sunt cele de nisip - deci ar trebui să înțeleagă că este ceva inocent, infantil, nostalgic - dar vezi concepte legate de moarte, efemeritate, mituri distruse. Nu e o senzație tocmai plăcută sau confortabilă emoțional.
Străini amestecați
Decupez oameni fotografiați de mine și îi lipesc pe pereții galeriilor sau îi agăț în instalații mobile, fragile. Străini care nu se cunosc între ei, trecători, sau rude, prieteni, vecini - amestecați de obicei indiferent de perioada și contextul în care i-am fotografiat. Expuși în acest mod par sculpturi din hârtie. Indivizi în mulțimi. Sunt un pretext, de fapt, pentru ce am de spus la un moment dat. Din nou, e vorba și despre percepție. La început ochiul uman vede mulțimi anonime - forme, siluete mai mult sau mai puțin colorate, cu sau fără umbre estetice pe perete. Cum le blurez fețele, în teorie nu îi poți recunoaște la prima vedere.
Să presupunem că vedem o fotografie cu un om pe o trecere de pietoni, undeva lângă o piață, ferindu-se de mașini și de alți trecători. Înțelegi imediat contextul. Eventual apreciezi sau nu fotografia din punct de vedere estetic, artistic. Te uiți la lumină, la elementele din jurul personajului fotografiat. Dacă izolez personajul, decupându-l din fotografie, creierul privitorului îl percepe un pic diferit. Se concentrează mai mult pe individ decât pe context. Privitorul încearcă să își creeze în cap propria poveste despre ceea ce vede - asta se poate întâmpla oricum, dar cu atât mai mult în cazul acesta.
Cea mai recentă instalație foto pe care am făcut-o are ca fir narativ, printre altele, teoria „six degrees of separation”, care sugerează că oricare două persoane din lume sunt conectate printr-un lanț de maximum șase legături sociale. Cu alte cuvinte, poți ajunge la orice om de oriunde printr-un număr mic de cunoștințe intermediare.
Despre „Expectativa luminoasă” & colaborarea cu alți artiști
Evident, am pornit de la poeziile lui Andrei Doșa. Nu mi-am creat propria poveste, ci am ilustrat-o pe a lui, dar în stilul meu. Mi-a plăcut mult să lucrez la cartea asta - poate și pentru că-l cunosc personal pe Andrei. Mi-a dat libertate totală și eu cred că a funcționat perfect colaborarea.
Am încercat să înțeleg spiritul poeziilor. Desenele sunt minimaliste, mai mult schițate dar, zic eu, -expresive. Cred că am încercat să redau mai mult atmosfera din poezii, senzația pe care mi-au dat-o. Poeziile lui Andrei sunt inteligente, uneori ermetice dar nu lipsite de căldură umană.
Sfaturi pentru ilustratori
Acum o să vorbesc din punctul de vedere al unui consumator de carte - mereu o să vreau să văd un stil personal și nu musai un trend general. Vreau să văd amprenta personală a unui ilustrator sau designer. Legat de acceptarea unui proiect - presupun că trebuie să îți pese de el. Primul și cel mai important aspect.
Cumse schimbă rolul ilustrațiilor în cărți
Deși citesc mult / des cărți în format digital, când e vorba de ilustrații o să le prefer mereu pe hârtie. Dar da, cred că impactul se va modifica în funcție de evoluția tehnologiei - încă nu știu cum. E clar că generațiile tinere se vor adapta rapid la orice inovație.
Promovarea White Cuib
Personal nu cred că mă ocup foarte bine de promovare. Nici pentru spațiu, nici pentru alți artiști, nici pentru mine personal. Cred că e nevoie de alt mindsent pentru așa ceva, pentru care nu am energie în momentul de față (de fapt n-am avut niciodată). Promovez cam ca toată lumea, pe social media, dar nu am strategii inovative. Din fericire spațiul este în centru, te împiedici practic de el. Lumea intră când e ușa deschisă - nu ducem lipsă de public sincer interesat.
Spații culturale în orașe mici
E complicat. White Cuib este în Cluj - unde tot timpul se întâmplă ceva, mereu sunt expoziții și alte evenimente. În orașele mici nu știu ce impact ar avea. În teorie ar trebui să aibă un impact puternic, dar nu. Nu cred de fapt. Lumea din afara orașelor mari e destul de reticentă legat de arta contemporană. Discuția poate fi lungă și cinică, fără happy-end. De curând, văzusem un citat dintr-un critic de artă american, cred, legat de faptul că oamenii pedepsesc galeriile și muzeele de artă dacă acestea expun nume care nu sunt celebre - mai exact nu merg la aceste expoziții. Eu nu cred că publicul (mai ales din orașele mici) pedepsește pe cineva - asta ar însemna o atitudine activă, conștientă - ci, pur și simplu, e indiferent.
