Cărțile i-au salvat o mare parte din copilărie și sunt parte din devenirea lui, spune Alex Donovici, autorul seriei Țup, vândută în peste 150.000 de exemplare doar în România, și care a apărut până acum în 10 țări. Anul acesta va fi publicată în România a 7-a carte cu Țup, se va numi „Regăsirea” și va fi ultima. Când a scris prima povestire "Țup, IMPOSIBIL e doar un cuvânt”, postată pe un site, nu se gândea că va fi publicată.
"Povestea a avut imediat ecouri nebănuite, a devenit repede foarte iubită, am început să primesc multe mesaje de la părinți. Mă întrebau dacă există și într-o carte. Noi nici măcar nu visam că poveștile noastre vor fi publicate", povestește Alex.
Prima carte cu Țup a fost publicată în 2018. Au urmat alte 5 în serie, traduceri în diferite limbi, și uite așa, în câțiva ani, Țup a ajuns în Portugalia, Coreea, Slovacia, Ungaria, China.
Alex Donovici a urmat un liceu de mate-info, a terminat jurnalistica la Universitatea de Vest din Timișoara, iar în 1998 s-a angajat la Știrile Pro TV, primul lui loc de muncă, unde lucrează și în prezent. A început să scrie povești pentru fiica lui, Alexandra. Despre cărțile scrise pentru ea, povestește Alex mai multe în rândurile de mai jos:
Despre tine: Ce e cel mai important de știut?
Sunt născut în Deva, am crescut cu mama, tatăl vitreg și cei doi frați ai mei, o soră mai mare și un frate mai mic. Am învățat să citesc pe la 5 ani, am citit foarte mult întreaga copilărie pentru că nu prea aveam multe alternative în afara cititului și a jucatului pe afară, cu copiii. Jucării nu am avut multe așa că le-am îmbunătățin constant pe cele câteva pe care le aveam și mi-am construit singur altele. Am și acum acasă un tun miniatural pe care l-am construit pe când avem vreo 10 ani din lemnul unei lădițe de fructe, o creangă din salcia ce creștea în grădina bunicilor, un dop de plută, un cui și niște sfoară.
Cea mai frumoasă parte a copilăriei am trait-o la bunicii din partea mamei, în localitatea Dumbrăveni din județul Sibiu. Acolo îmi făceam toate vacanțele. Am absolvit un liceu de mate-fizică desi nu îmi plăceau matematica ori fizica, însă mama și-a impus dorința de a da acolo pentru că „băieții deștepți” din anii ’90 erau la mate-fizică.
Apoi am terminat jurnalistica la Universitatea de Vest din Timișoara, nu pentru că îmi doream cu ardoare să devin jurnalist ci pentru că acolo au dat prietenii mei din Deva, gașca mea de rockeri, așa că acolo am mers și eu. Am fost mare golan în anii facultății, nu prea m-a interesat învățatul ci mai mult experimentatul dar am reușit să termin anul 4 cu bursă de merit iar din 1998 sunt angajat al Știrilor Pro TV. Primul meu loc de muncă va fi probabil și ultimul, sunt un om de cursă lungă.
Fascinația pentru povești
Fascinația a început în copilărie, precum am spus am citit foarte mult. Nu am început cu povești, prima carte pe care am citit-o singur a fost Legendele Olimpului. Mi-a format gusturile în acest domeniu, ulterior am citit multe legende ale multor popoare iar cărțile mele preferate sunt și acum cele istorice.
Fascinația pentru povești a revenit mult mai târziu ori a fost resuscitată atunci când soția mea, Cristina, a început să scrie povești pentru fiica noastră, Alexandra. Inițial m-am ocupat de poveștile ei, le-am editat, am făcut un site pentru ele (www.povestilecristinei.ro), le-am promovat. Mi s-au părut foarte bune, m-am bucurat mult că Cristina a început să scrie povești. Simțeam doar bucurie intrând din nou în lumea poveștilor după atâta vreme așa că mi-am spus să îmi încerc și eu mâna.
Am scris o primă poveste, „Liviu”, inspirată din realitate. Liviu este de fapt ursulețul de plus al Alexandrei. Acela a fost începutul, îi mulțumesc încă o data Cristinei că a construit o lume nouă pentru noi și pentru copilul nostru. Fără ea nu ar fi existat poveștile. Ulterior am scris și alte povești, initial au fost doar pe siteul nostru alături de cele scrise de Cristina.
Prima carte
Prima carte scrisă de mine este „Țup, IMPOSIBIL e doar un cuvânt”. A apărut după prima carte publicată sub semnătura Cristinei, „O girafă în spațiu și alte șapte lumi ascunse”, în care aveam și eu două povești. Însă am ținut ca această carte s-o aibă doar pe Cristina drept autor, ea avea acolo 6 povești și, în plus, ea a fost, este și va fi mama poveștilor noastre, mama colecției „Poveștile Cristinei” în care sunt publicate acum și cărțile scrise de mine.
Nu am scris povestea „Țup, IMPOSIBIL e doar un cuvânt” cu gândul că va fi publicată. Ci pentru site, care este gratuit și acum. Povestea am scris-o ușor, repede, după ce am văzut-o pe Lorelai Moșneguțu cântând la Românii au talent. Era pe atunci adolescentă, s-a născut fără mâini și a interpretat melodia „A million stars” cântând absolut superb din voce și acompaniindu-se la pian cu degetele de la picioare. A fost un moment revelator pentru mine, m-a emoționat foarte tare, am știut instant că trebuie să scriu o poveste pentru copii în care să le spun că nu aspectul contează ci cum gândim, ce simțim și ce facem în viață.
Povestea a avut imediat ecouri nebănuite, a devenit repede foarte iubită, am început să primesc multe mesaje de la părinți. Mă întrebau dacă există și într-o carte. Noi nici măcar nu visam că poveștile noastre vor fi publicate. Însă editura Curtea Veche a mers pe mâna noastră desi eram total necunoscuți, niște autori amatori. În octombrie 2017 a publicat cartea Cristinei, „O girafă în spațiu”, iar în mai 2018 a publicat „Țup, IMPOSIBIL e doar un cuvânt”, căreia îi scrisesem și o a doua parte special pentru ediția tipărită.
Acum Țup este o serie de 6 cărți + una de colorat, a fost cumpărată în peste 150.000 de exemplare doar în România, au fost semnate contracte de publicare cu edituri din 12 țări, în 10 a apărut deja (ultima lansare a fost în China la începutul lui august), în această toamnă va fi publicată ediția poloneză iar la anul Țup vede „lumina tiparului” în Franța.
La finalul lui noiembrie va fi publicată în România și a 7-a carte a serie Țup, se va numi „Regăsirea” și va fi ultima. Da, am decis să închei această serie, mai bine un pic vultur decât mai mult cioară, vorba aia. Nu că ar fi ceva în neregulă cu ciorile, se pare că sunt cele mai deștepte păsări, le-am folosit și în Țup 2.
Ce a intervenit odată cu experiența
E mai ușor că avem un nume pe piața românească a cărții pentru copii, avem susținerea necondiționată a editurii Curtea Veche care a publicat toate cărțile scrise de noi, 21 până acum. Cărțile noastre au fost cumpărate în peste 300.000 de exemplare de români din țară și din lume. Așadar avem distribuția asigurată și o comunitate destul de mare ce iubește poveștile noastre și le promovează.
Însă eu cel puțin scriu mult mai greu. În general sunt destul de sever cu mine, cu ce fac, indiferent de domeniu. Scriu mai greu pentru că mi-e teamă să nu dezamăgesc. Am creat așteptări destul de mari, cărțile scrise de mine au fost tot mai bine primite, tot mai apreciate. Nu vreau să înșel aceste așteptări.
La început scriam total dezinteresat, extrem de liber, foarte emotional. Nu aveam pe cine dezamăgi, un exista nicio presiune. Nici acum nu mă presează nimeni din exterior în vreun fel, presiunea e internă. În plus, cu cât Alexandra a crescut, cu atât a crescut și scrisul meu. A fost mai complex, cu personaje mai multe, cu întâmplări de mai mare anvergură. Pentru mulți ani ea a fost primul meu cititor, întotdeauna. Însă uneori, mai ales în lumea poveștilor, mai simplu e mai bine. Mă tot gândesc la asta.
Tabieturi scriitoricești
Nu pot spune că am tabieturi. Scriu în timpul liber care cel mai adesea e foarte puțin. Precum am spus lucrez la Știrile PRO TV, job full, zilele de muncă sunt lungi și cel mai adesea intense. 90% din timpul liber mi-l ocup cu familia și obligațiile inerente vieții din secolul XXI iar în cele 10 procente rămase scriu. Cel mai adesea dimineața, nu funcționez bine din acest punct de vedere după prânz. O fac pe canpeaua din living, nu am un birou ca autorii din filme. Primul cititor? A fost Alexandra până acum vreo 2-3 ani. Acum e mare, a împlinit în iulie 14 ani, are propriile lecturi.
Sensibilitățile literaturii pentru copii
Scriu fiecare carte în primul rând pentru copilul meu. Astea sunt limitele mele. Vreau ca fiecare carte pe care o scriu să îi ofere ceva bun, ceva frumos, ceva de ajutor în viață. Ceva de gândit, ceva de visat, ceva de rumegat. Scriu simplu, scriu onest, în cărți am aventură, umor și emoție.
Publicul, părinți și copii
Cred că avem parte de o generație de părinți ce iubește cărțile. Este generația care a avut parte de cărți în copilărie, părinții de azi oferă cărți copiilor lor. Caută cărți care să smulgă copiii măcar pentru un pic din fața monitoarelor. Este o generație care știe că o carte poate oferi ceea ce nu poate oferi tehnologia. Știe cât de important este cititul pentru dezvoltarea creierului, imaginației. Fiind și eu în primul rând părinte cred că am reușit să le ofer ceea ce caută. Cărțile noastre sunt destul de cumpărate într-o țară aflată la coada clasamentului Uniunii Europene la cumpărat cărți și citit.
Teme
Întotdeauna plec de la un subiect contemporan, o problemă, o provocare. Finalul cărții este o eventuală soluție, o eventuală rezolvare, așa cum o văd și o simt eu. Îmbrac subiectul în poveste pentru a-l face ușor digerabil, pentru a deschide mințile și sufletele copiilor. Poveștile sunt un mod neinvaziv de a le oferi sfaturi copiilor.
Debutul pe TikTok
Nu îmi place TikTok. Nu mă regăsesc pe platforma respectivă. Nu îmi este clar care este publicul, cui mă adresez. Însă am făcut și acest pas pentru că știu cât este de popular, trebuie să promovez în continuare cărțile scrise de Cristina și de mine. Eu fac în cea mai mare măsură promovarea cărților, funcționez foarte bine pe Facebook. Pentru că Facebook mă lasă să scriu, să descriu, să povestesc. Profilul personal de Facebook îmi este destul de urmărit, pagina Poveștile Cristinei are aproape 50 de mii de urmăritori, avem și un grup cu același nume, am făcut și pagină de Instagram tot cu numele Poveștile Cristinei. Dar nu merge bine nici Instagramul. Eu sunt mai mult cu scrisul, mai puțin cu imaginile. Cei de pe Intagram nu au răbdare să citească ce am eu de spus.
Experiența în online
Cam tot ce am făcut pe TikTok a fost slab, forțat, artificial. Pentru că nu îmi dau seama cui mă adresez. Copiii care ne citesc poveștile sunt prea amici ca să aibă TikTok. Părinții copiilor care ne citesc poveștile sunt prea „mari” ca să aibă TikTok. Pășesc într-un teritoriu necunoscut. Bâjbâi. Așa că din când în când renunț la TikTok și apoi, după o vreme, revin. Știu că e necesar. Trebuie să ajut cărțile noastre să intre în atenția unei noi generații de părinți. Suntem în momentul în care schimbăm o generație, copiii care aveau 5-6 ani când am început să publicăm au acum 13-14, ies din vârsta căreia ne adresăm.
Evident nu am în acest moment o amprentă pe TikTok. De fapt nu existăm acolo. Reacțiile sunt puține, sporadice și apar mai ales la „conținutul” care nu are de fapt legătură cu cărțile, cu mesajele lor. Media de vizionare a unui clip este de o secundă-două. Asta înseamnă că nu le urmărește nimeni cu adevărat, nimeni nu are răbdare să asculte ce am de spus. Nu, nu sunt bun la conținut video, nici la locul meu de muncă nu am fost om de imagine, nu mi s-a potrivit. Am făcut un singur Stand Up în 1998, eram reporter, am făcut o știre despre niște mineri blocați în subteranul minei Barza din județul Hunedoara. Apoi am ajuns în culise, la „butoane”, mă ocup de coordonare editorială.
Poveștile care te-au fascinat în copilărie
Așadar am început cu Legendele Olimpului, am continuat cu legende și mituri germanice și cu povești despre geți și daci. Apoi am citit toată colecția Povești Nemuritoare, tot ce apăruse de Jules Verne, O mie și una de nopți și am continuat cu Alexandre Dumas, Paul Feval, Mark Twain, Karl May ori James Fenimore Cooper. Am adorat cărțile lui Henryk Sienkiewicz și cred că am ajuns prea devreme la Tolstoi, James Clavel, Edgar Alan Poe și John Fowles. Am avut și o perioadă Agatha Christie iar pe finalul anilor mei de citit am iubit cărțile lui Sven Hassel.
Am înșirat aici doar cărțile ori autorii care mi-au rămas bine întipăriți în minte ori suflet, de fapt am citit tot ce am găsit în biblioteca părinților, care era destul de mare. Plus tot ce am găsit interesant în bibliotecile școlilor pe care le-am făcut. Dar cititul intensiv, de plăcere, s-a oprit prin clasa a IX –a, apoi am avut alte „priorități”. În facultate am citit doar lecturile obligatorii și acum mai citesc o carte-două prin concedii. Mai mult scriu decât citesc :) Însă cărțile mi-au salvat mare parte din copilărie, sunt parte din devenirea mea, le datorez mult din ceea ce sunt astăzi ca om, din modul în care gândesc și văd viața.
Vai, am uitat de Edmondo de Amicis și a lui „Cuore, inimă de copil”. Am plâns cu muci la cartea aceea. Și da, se cam plânge și la cărțile mele. Se plânge și se râde, ceea ce e bine.
