Interesul său pentru actorie a apărut când era în gimnaziu și venea la București să își vadă unchiul, actorul Marius Ionescu, jucând la Teatrul Mic. La școală, el și colegii lui au făcut un grup numit „Divertis junior”, care punea în scenă diverse scenete, spre amuzamentul profesorilor. Actorul Doru Bem n-a dat din prima admitere la actorie s-a dus mai întâi la management-marketing, noroc că și-a dat seama din primul an că domeniul nu este pentru el.
A absolvit Facultatea de Actorie la clasa lui Gelu Colceag în 2005, iar până înainte de pandemie a făcut în principal teatru, fiind actor al Teatrului Excelsior. Anul acesta, Doru Bem a debutat într-un rol principal de lungmetraj, în filmul scris și regizat de Andrei Cohn „Săptămâna Mare/Holy Week”.
Când își face meseria, pentru Doru contează să fie autentic, să fie cu totul în personaj, nu martor în propriul joc. Tot importante sunt bucuria și încrederea în partenerul de teatru sau film alături de care joacă.
"Cred că actorul ar trebui să fie provocat. Se obișnuiește să ți se ofere roluri care sunt cât mai apropiate de tine, fie că e vorba de teatru sau film, un fel de „emploi”, cum se spune. Rareori ai ocazia să primești un rol de compoziție. Pentru asta, regizorul trebuie să aibă timp, răbdare, deschidere și viziune".
Vorbim cu actorul Doru Bem în continuare despre actorie, talent, muncă si despre cum și-a creat personajul în „Săptămâna Mare/Holy Week”. Pentru interpretarea lui Lieba, Doru a primit premiul Heart of Sarajevo pentru cel mai bun actor la Festivalul Internațional de film de la Sarajevo.
Filmul a avut premiera internatională la Festivalul de Film de la Berlin, unde a luat si premiul Giuseppe Becce pentru cel mai bun film și va ajunge în cinematografele din România pe 25 octombrie.
Etape din formarea ta
Vin din orașul lui Caragiale, Nichita și Toma. Mă mândresc cu ei nu doar pentru că și-au trăit o parte din veacul vieții lor în Ploiești, ci și pentru că îi iubesc. În anul 2005, am absolvit Facultatea de actorie din cadrul UNATC, la clasa domnului profesor Gelu Colceag. Am avut ocazia să mă bucur de niște colegi minunati și de profesori pe măsură. Mai târziu, peste ani, m-am dus la Facultatea de Teologie, unde mi-am recompus puțin mintea și sufletul. A fost una dintre cele mai frumoase experiențe. Ambele facultăți rămân niște amintiri minunate, care au contribuit semnificativ la formarea mea.
Interesul meu pentru actorie a apărut prin clasa a V-a. Sau mai degrabă pentru joc. Pe vremea aceea veneam în București să îl văd pe unchiul meu, actorul Marius Ionescu, la Teatrul Mic. Îmi plăcea foarte mult teatrul, dar nu aveam vreun gând pentru viitor. În școala generală, am avut un grup de colegi cu care făceam diferite scenete pe care le prezentam la ora de română. Doamna profesoară ne-a oferit acest spațiu, probabil că se amuza pe cinste. Eram fan Divertis, așa că am numit grupul „Divertis junior”. Scriam textele, le repetam cu colegii și ne distram profesorii :)). A fost un parcurs destul de sinuos până am ajuns la facultatea de teatru. În școala generală, îmi doream să fac seminarul teologic, apoi m-am pregătit pentru medicină și, în final, am dat la management și marketing. Ideea s-a conturat mai concret în perioada în care eram student în primul an la Management și Marketing, unde mi-am dat seama că nu e de mine o astfel de meserie. Am intrat în contact cu facultatea de teatru prin anii 2000. Aveam un prieten acolo, m-a luat de câteva ori să văd cum sunt cursurile de actorie. Mi-am dat seama clar că asta vreau să fac și eu. M-am pregătit puțin și am dat admiterea. Cam așa a început.
Primul personaj
Primul rol pe care l-am jucat în teatru a fost în „Sex, Drugs and Rock & Roll”, personajul Homeless, scris de Eric Bogosian, în regia lui Marcel Top. A fost o provocare pentru mine, eram în anul 2 la UNATC, iar colegii mei din spectacol erau în anul 4, aveam niște emoții uriașe. Toți actorii foarte buni m-au primit cu brațele deschise. L-am jucat la Teatrul Casandra și mai apoi la Teatrul Act, unde a venit și doamna Sanda Manu. Am crezut că îmi iese inima din piept când am văzut-o în sală. În momentul în care am intrat în scenă, dânsa a închis ochii. A rămas așa, parcă rece și neinteresată, până la finalul monologului. Când am ieșit din scenă, mi-am zis: „Oare să fi fost atât de îngrozitor încât nici nu a putut privi momentul?”. La final a venit la cabină, m-a luat în brațe și m-a felicitat. De parcă mi-ar fi citit gândurile, mi-a spus: „Să știi că cel mai bine îți dai seama dacă un actor este bun atunci când închizi ochii și îl asculți. Așa îți poți da seama de cele mai mici detalii. Bravo! A fost foarte bine ce ai făcut!”. A fost un moment în care au crescut și două aripi mici. Confirmările sunt foarte importante pentru această meserie, mai ales când ești la început de drum.
Despre construcția personajului este o întreagă poveste, dar voi fi cât se poate de scurt. Am pornit pe străzi și am căutat cerșetori, oameni fără adăpost, am stat de vorbă cu ei, mi-am notat poveștile lor de viață, le-am studiat comportamentul, expresiile, mersul, gesturile și am încercat să empatizez cu fiecare în parte, să le cunosc povestea mai departe de șabloanele prin care noi îi judecăm și privim. A fost o experiență care mi-a dat de gândit… Am repetat serile, pe scena de la Casandra, alături de colegi, fiecare își spunea monologul și mai apoi discutam. A fost o experiență frumoasă, care mi-a dat încredere. Prima cărămidă.
De ce este nevoie pentru a fi un bun actor
Actorul are nevoie de credință, dragoste, anduranță, perseverență, seriozitate și, în primul rând, cultură. Nu este o rețetă, dar sunt elemente importante care te clădesc, te șlefuiesc în această meserie. Talentul este temelia, desigur. În concepția mea, un actor bun este cel care se dăruiește integral în ceea ce face, iar asta nu se poate făptui decât cu multă credință și pasiune. Atenția la detalii intră și ea pe același segment. Ce ne place când vizionăm un film? Veridicitatea, naturalețea actorului. Este minunat când vezi un actor care devine una cu personajul. Dacă actorul este martor în propriul său joc, se simte. Nu este autentic. Asta nu înseamnă că actorul își pierde mințile și devine altcineva, nicidecum. Tot așa, un copil care se joacă nu se face că se joacă. Este cu totul în jocul său. Nu are păreri despre cum se joacă ce joacă.
Greutățile și prejudecățile cu care te confrunti acum în meseria ta
Cred că actorul ar trebui să fie provocat. Se obișnuiește să ți se ofere roluri care sunt cât mai apropiate de tine, fie că e vorba de teatru sau film, un fel de „emploi”, cum se spune. Rareori ai ocazia să primești un rol de compoziție. Pentru asta, regizorul trebuie să aibă timp, răbdare, deschidere și viziune. Din păcate, teatrul, la fel ca multe alte domenii, este afectat de societatea de consum. Timpul și resursele sunt limitate, iar calitatea și atenția la detalii sunt adesea compromise. Cu toate acestea, artiștii români continuă să se străduiască să creeze spectacole deosebite.
În ceea ce privește castingurile pentru film, este o altă provocare. Din păcate, foarte puțini actori ajung să participe la probe. Se consideră că fără nume mari, nu ai audiență și calitate, ceea ce limitează cercul de actori care primesc șansa de a lucra în producții importante. România are mulți actori talentați, dar din păcate, doar o mică parte dintre ei beneficiază de acces și vizibilitate.
Construirea unui personaj nou
Nu urmez o metodă fixă. Fiecare rol are parcursul său propriu în descoperire, un parcurs lăuntric specific. Fiecare actor are o scânteie, o intuiție personală, care dă naștere ideilor, imaginației și creației pentru rolul respectiv. În funcție de text, situație și personaj, apelezi la diferite unelte: amintiri, evenimente din viață, lecturi, filme, persoane cunoscute cu particularitățile lor, ba chiar și un animal te poate inspira pentru un rol. Este o întreagă paletă cu care mintea intră în dialog. Aș rezuma totul la două cuvinte: rațiune și visceralitate.
Colaborarea cu Andrei Cohn pentru „Săptămâna Mare”
Am fost chemat la casting. Ăsta a fost primul lucru bun care s-a întâmplat. Posibilitatea. Inițial, m-am gândit că voi da probă pentru alt rol, pentru Gheorghe. Nici regizorul, Andrei Cohn, nu era sigur că aș fi potrivit pentru Leiba. Avea o altă imagine în minte pentru actorul care va juca rolul principal – un om de 140 de kilograme, cu buză de iepure, rupt din tabloul hangiului de-o viață. Cu toate acestea, a fost deschis să asculte proba și, mai mult decât atât, a fost deschis la ideea că personajul pe care îl avea în minte poate fi interpretat de un actor cu alte coordonate decât cele pe care și le stabilise. Rar, dar se întâmplă.
Pandemia a avut un rol pozitiv pentru noi. Am avut timp. Timpul acela de a ne întâlni în tihnă, de a vorbi despre scenariu și personaje, de a discuta despre filme și documentare (recomandări pe care Andrei ni le-a făcut), de a repeta și încerca tot ce ne trecea prin minte, de a ne bucura de timpul petrecut împreună. Rar, dar se întâmplă.
Filmările
Nu aș vrea să par prea romantic spunând cât de bine și frumos a fost. Asta e realitatea. A fost bine și frumos! Andrei m-a avertizat de la început. Mi-a spus: „Băi, vezi că o să fie greu, 40 de zile de filmare ziua și noaptea, o să ne certăm, o să fim cu creierii întinși, o să fie ca naiba”. În ultima zi, când ne-am întors în București, i-am spus: „Ai văzut? Nu ne-am certat, nu au fost tensiuni, a fost minunat!”. Vorbesc în mod special de relația cu actorii. De nervi întinși el nu a scăpat.
Atmosfera a fost foarte plăcută. Am avut de-a face cu o echipă profesionistă și dedicată. Dincolo de aspectul profesional, am realizat că am avut parte de niște oameni care s-au implicat cu tot sufletul în acest proiect. Am simțit în fiecare zi că toată lumea era acolo pentru a face ceva frumos, ceva care să rămână. Am avut și momente amuzante, dar și dificile, și toate acestea ne-au unit și ne-au făcut să ne simțim ca o mare familie.
Locația
Pe locul unei stâne de oi, s-a construit un han cu toate dependințele necesare, de secol XIX. Opera aceasta este semnată de scenograful Cristian Niculescu și costumele de Viorica Petrovici. Un decor minunat! Decorul, costumele, locul, peisajul au adus anii lui Caragiale mai aproape.
Filmările au avut loc în Dobrogea, pe malul lacului Oltina. Un peisaj desprins parcă dintr-o poveste vechi-testamentară. Locul are o poezie aparte. Lacul, dealurile, pământul galben brăzdat de secetă și timp, rațele, lebedele, răsăritul, roua, ceața dimineții, amurgul, luna și sunetul de clopot și toacă de la mănăstirea de peste lac, dar și lipsa de semnal GSM aveau darul de a curăța mintea îmbâcsită de oraș și a o imersa într-o altă realitate. Cea în care se află naturalul și firescul omului, creația și Creatorul.
Am ajuns cu o săptămână înainte de începerea filmărilor. Mi-am dorit acest lucru pentru că aveam nevoie. Trebuia să las în spate Bucureștiul și să mă conectez cât pot de bine cu atmosfera, natura, oamenii locului și toate elementele în care personajul meu, Leiba, trăiește. Îmi doream să nu apară patina de orășean în hainele lui Leiba. Sper că mi-a reușit.
Provocările de pe platoul de filmare
Da, a fost o provocare. Am filmat zi lumină, nopți întregi în frig, cu umiditate mare, vânt și oboseală acumulată. Cea mai mare provocare a fost să mă mențin constant în starea emoțională a personajului. Leiba trece printr-o serie de emoții și stări care necesită o implicare profundă și continuă. A fost important să rămân ancorat în aceste trăiri și să nu las oboseala sau presiunea filmărilor să-mi afecteze performanța. Asta era teama mea, dar și tema mea… Așa că am stat cât mai mult acolo, nu am venit în București decât o singură dată și am mai avut o plecare la Alba Iulia unde aveam spectacol cu Teatrul Excelsior, unde sunt angajat. În rest, mi-am petrecut timpul liber în Dobrogea. Mi-am reîncărcat bateriile la cazare, pe dealuri, în livezile de cireși și caise din jurul pensiunii, pe malul lacului și la mănăstire. Tot la mănăstire am avut și „cateringul”, masa. Așa ne-am împrietenit cu maicutele și preotul de acolo. Din când în când, veneau și ele la filmări, erau curioase cum se face un film. Acum așteaptă să facem o proiecție în trapeza mănăstirii, să vadă filmul și copiii din sat care au jucat, dar și obștea.
Apropierea de Leiba, personajul tău
L-am simțit din prima. Așa cum vorbeam mai devreme despre scânteie, când m-am pregătit acasă pentru casting, m-a emoționat naivitatea, bunătatea și sensibilitatea personajului. Pentru probă, trebuia să pregătesc o scenă din film – seara de sabat – în care Leiba vorbește cu soția lui, Sura, la masă. Leiba este un om animat de vis și speranță pentru o lume mai bună; își dorește un loc unde sufletul, familia și Dumnezeul lui, dar și semenii, să împartă în mod neîmpărțit aceeași pâine, același crez, aceeași bucurie. Nu este altceva decât omul care își dorește Raiul pe pământ, ca noi toți, de altfel.
Însă el are particularitățile sale, concepțiile lui despre viață și oameni. Nevragiile, dezamăgirile, nesiguranța, frica, neasumarea, mediul toxic și neadaptarea la propria realitate, la bunul dat, pot contorsiona chiar și sufletul unui om bun, așa cum este Leiba. Există această teză și în film: ce îl determină pe om să facă rău? Unde te poziționezi în raport cu tine însuți, cu adevărul personal? Suntem buni, suntem răi? Suntem ambele? Ce adevăr preferăm? Sau preferăm adevărul minciunii?
Există vreun context prin care te regăsești în subiectul filmului, în personaj?
Există un context religios în poveste, chiar dacă Leiba aparține unei alte religii. Am încercat să înțeleg, din perspectiva iudeo-creștină, abordările sale religioase și spirituale, care se reflectă în relațiile sale cu cei din jur, cu familia, cu Gheorghe și cu sătenii, dar și în absența lor. Poate fi o temă importantă să reflectăm asupra relației cu cei care lipsesc sau care nu mai sunt.
De aici am început să construiesc detalii care să contureze cât mai bine personajul: gândirea, raportarea, modul de vorbire, mersul, gestica și altele. Toate acestea le-am realizat sub îndrumarea și sprijinul lui Andrei Cohn, care m-a ghidat atât la repetiții, cât și în timpul filmărilor. Am avut încredere totală în el și m-am lăsat pe mâna lui fără ezitare. Chiar dacă este o adaptare după „O făclie de Paște” de I.L. Caragiale, scenariul este creația lui Andrei Cohn, care știe cel mai bine cum a gândit fiecare personaj și fiecare detaliu. Acest Leiba are parfum de Cohn, l-a modelat după cum a simțit el mai bine. Până la urmă, l-am „născut” împreună.
Care au fost cele mai importante indicații pe care le-ai primit de la Andrei Cohn
Au fost o mulțime de informații și indicații, dar ceea ce îmi vine imediat în minte este sugestia că Leiba are un handicap emoțional. Nu știe cum să reacționeze în fața evenimentelor care îl depășesc, la suferința celor dragi, se simte paralizat de propria neputință, iar tragicul îl anesteziază. Pe parcurs, acest handicap devine o sursă neașteptată de energie care urmează să explodeze, neașteptat, în final. La început, am găsit acest aspect frustrant; simțeam că îmi diminuează jocul. Noi, actorii, adesea vrem să ne vedem și să ne impunem, chiar și în mod subtil, în interpretarea noastră. Însă camera captează fiecare intenție, oricât de mică. Dacă intenția mișcă din coadă, camera o vede. E și aici un fel de lepădare de sine.
Cât spațiu ai avut să creezi personajul?
Am avut spațiu nelimitat, pentru că amândoi am avut încredere unul în celălalt. Eu am venit cu acest „fel” de Leiba. Povesteam mai devreme despre casting. Pe acest Leiba l-am construit împreună. Și nu este doar cazul meu. Cu Nicoleta și cu Ciprian este aceeași poveste.
Lucrul cu Nicoleta Lefter și Ciprian Chiricheș, actorii principali din distribuție
A fost ca și cum am fi continuat repetițiile, doar că am trecut în decorul natural, care a prins contur, viață și autenticitate. Ne-am înțeles excelent încă de la repetiții, am format o echipă minunată și am rămas prieteni buni. Repet și subliniez: e rar să întâlnești un profesionist care să fie și om deosebit în același timp, dar Nico și Ciprian sunt exact așa. Sunt parteneri extraordinari și sper să mai avem ocazia să lucrăm împreună. Avem atât de multe amintiri din repetiții, filmări, discuții, frământări și bucurii pe care le-am trăit împreună. Filmul rămâne, dar povestea din spate este chiar mai frumoasă.
Relația dintre Leiba și Sura. Ce a ajutat la crearea ei
Relația dintre Leiba și Sura este una de lungă durată, cu multe straturi de înțelegere și neînțelegeri, la fel ca în orice relație de căsătorie. În primul rând, am căutat să înțelegem ce-i unește pe acești doi oameni, ce i-a adus împreună și ce îi ține împreună în contextul greu al vieții lor. Sunt doi oameni care se iubesc foarte mult, Sura este stâlpul care îl susține pe Leiba în contextul vitregit al vieții. Cu Nicoleta Lefter am lucrat foarte bine. Ne-am ascultat reciproc și am încercat să ne completăm în joc. Fiecare aducea câte ceva din perspectiva sa și astfel am construit împreună o dinamică autentică. Contribuția mea a fost să dau viață acelei tensiuni dintre responsabilitățile lui Leiba față de familie și frământările lui interioare, angoase pe care le poartă zi de zi și care își ating apogeul în relația cu Gheorghe. Visul lui de a ajunge în țara unde curge lapte și miere, în Israel, este singurul lui refugiu, este speranța raiului personal. Ar dori sa fie un Avraam al familiei lui, dar nu reuseste.
Chimia dintre actori
Pentru mine, chimia între actori este esențială. Meseria noastră nu e ca să spargi semințe sau să trasezi linii pe hârtie. Se lucrează de la suflet la suflet cu celălalt. Dacă ochii se întâlnesc și se recunosc, atunci se naște o unitate între cei doi, chiar dacă interpretează roluri opuse, pozitiv și negativ. Indiferent dacă e vorba de teatru sau film, e crucial să ai încredere în partenerul tău, să te lași pe mâna lui cu bucurie, să ai dragoste, nu doar plăcere, în a juca împreună. Desigur, sunt și filme în care actorii principali nu se suportă în viața personală, la fel ca în teatru. Dar, pentru mine, a fi deschis și a crea o legătură puternică cu cel de lângă tine, în orice context, este cheia pentru a face o poveste să vibreze și să ajungă la public.
Cu ce ai plecat din această experiență
A fost prima mea experiență cu un rol principal, complex. Am avut emoții după ce am luat castingul și am vazut că aveam de învățat un scenariu care era cât un roman. Am început cu bucurie și am terminat cu o bucurie și mai mare!
Am învățat că munca în echipă și dedicarea sunt esențiale pentru realizarea unui proiect de succes. De asemenea, am realizat că, indiferent de dificultățile întâmpinate, atunci când ești pasionat și te implici cu adevărat în ceea ce faci, poți depăși orice obstacol. Am învățat să fiu mai răbdător și să apreciez fiecare detaliu al procesului creativ, de la scenariu și pregătire până la filmare și post-producție. Dar cel mai important este lucrul făcut cu dragoste.
Premiul Heart of Sarajevo pentru cel mai bun actor la Sarajevo
Adevărata bucurie apare adesea atunci când nu te aștepți deloc. Am trăit câteva zile minunate la Festivalul Internațional de Film din Sarajevo și m-am bucurat enorm că filmul nostru a fost selectat, mai ales având în vedere că era primul meu rol principal într-un lungmetraj. Chiar și în competiția mare, nu mi-am imaginat niciodată că aș putea câștiga premiul pentru cel mai bun actor. Am fost extrem de emoționat – sincer, am repetat discursul de 20 de ori înainte de seara de premiere din cauza emoțiilor. :) Acum, aștept cu nerăbdare să primesc acasă inima de la Sarajevo, care este pe drum. Nu am o vastă experiență în cinematografie; de fapt, acesta este primul meu lungmetraj și primul rol principal din cariera mea. Totuși, filmul mi-a intrat adânc în sânge. Îmi doresc foarte mult să continui să fac film și să joc, pentru că acest univers îmi place în mod deosebit.
Ce urmează pentru tine
În prezent, mă concentrez pe proiectele viitoare și continui să explorez noi roluri și colaborări. Vreau să îmi extind orizonturile și să continui să cresc ca actor. De asemenea, sunt deschis la noi provocări și experiențe care mă pot ajuta să evoluez și să îmi îmbunătățesc abilitățile.
La Teatrul Excelsior sunt norocos sa am alaturi, zi de zi, niște oameni și actori minunați. Când un om se bucura sincer pentru celălalt asta reprezintă o măsură a binelui din el și a prieteniei.
Vă invit la spectacolele teatrului nostru, merită fiecare minut petrecut! Pe mine mă puteți vedea, în această stagiune a Teatrului Excelsior, în:
- „Pterodactili”, regia Radu Iacoban;
- „Familia Addams”, regia Razvan Mazilu;
- „Orasul Nostru”, regia Alexandru Dabija;
- „Knockout”, regia Sânziana Stoican.
Și într-o ”Scrisoare pierduta” o productie Wonder Theatre, regia Andrei Mateiu, care se joaca la teatrul Gloria si in tara.
