Instalații, performance, video & sound art, scriere literară. Larisa Crunțeanu explorează mai multe forme artistice, în funcție de tema care o obsedează. Cum alege mediul potrivit și ce se întâmplă în culisele procesului artistic va povesti Larisa în cadrul discuției de la Biblioteca Glitch, care are loc pe 19 septembrie, la ora 18:00. Prezentarea ei se numește „Page intentionally left blank", iar locurile sunt limitate, așa că vă încurajăm să vă înscrieți folosind formularul de aici.
"Cred că metoda mea de lucru se apropie mai mult de metoda științifică, unde începi cu o întrebare, apoi urmează o fază de cercetare sau acumulare de multe materiale, apoi o ipoteză care ar putea răspunde întrebării inițiale. Dar, spre deosebire de un laborator științific, faza de experiment, analiză de date și concluzii se poartă în public și pe perioade foarte lungi, dincolo de perioada de expunere propriu-zisă", spune Larisa.
În întâmpinarea prezentării ei, care inaugurează seria de Artist Talk la Biblioteca Glitch, povestim cu Larisa despre realitate și fictiune, adevăr și sinceritate, turnul de fildeș și contextul social al procesului artistic.
Cum alegi mediul artistic cel mai potrivit
Lucrez, într-adevăr, cu multe medii și asta e o consecință atât a unor caracteristici temperamentale, cât și a unei formări educaționale și profesionale destul de alambicate, care m-a făcut să plutesc între mai multe lumi. La început, aveam impresia că acestea sunt alegeri raționale – așa cum spui și tu, ce mediu servește mesajul? Dar, în ultimul timp, am avut intuiția că fiecare mediu în sine poartă un mesaj sau aduce o cunoaștere sau o experiență specifică ce modifică sau adaugă noi straturi de înțelegere unui posibil mesaj preexistent în debutul unui proiect. Deși nici asta nu e foarte precis, pentru că rareori încep o lucrare sau un proiect cu un mesaj clar formulat.
Cred că metoda mea de lucru se apropie mai mult de metoda științifică, unde începi cu o întrebare, apoi urmează o fază de cercetare sau acumulare de multe materiale, apoi o ipoteză care ar putea răspunde întrebării inițiale. Dar, spre deosebire de un laborator științific, faza de experiment, analiză de date și concluzii se poartă în public și pe perioade foarte lungi, dincolo de perioada de expunere propriu-zisă. Lucrările sau expozițiile nu sunt, deci, comunicarea finală a unor concluzii, ci mai degrabă expunerea publică a unor ipoteze cu care apoi continui să experimentez, și care pot deveni, prin natura lor publică, ipoteze sau noi întrebări și pentru alții. Dar nici asta nu e foarte precis, pentru că mi s-a întâmplat adeseori ca idei sau experimente cu anumite materiale abandonate pe parcursul unui proiect să reapară mai târziu, în alt context, poate și pentru că întotdeauna am mai multe lucrări și proiecte pe masă care își așteaptă timpul/forma/contextul potrivit.
Muncesc tot timpul, chiar și când nu pare că muncesc, sunt cu mintea la asta și prețuiesc mult intuiția, accidentele, confuziile și pur și simplu șansele pe care realitatea și ceilalți mi le scot în cale. În plus, nu sunt cea mai organizată persoană, ceea ce face ca și munca mea să fie constant infiltrată de noi și noi idei și experimente, ceea ce include și joaca cu diferite medii.
În spatele obiectelor și miturilor
Cred că lucrările mele au o componentă discursivă puternică, ceea ce le face să acționeze ca agenți angajați dialogic. Chiar și când nu folosesc cuvinte în lucrări per se, ceea ce este rar, impulsul este de a răspunde la o întrebare deja adresată de alte situații, artiști sau autori, contemporani sau nu, sau chiar de lucrări anterioare, după cum explicam mai sus.
Dincolo de acest aspect, care m-a preocupat mult când studiam pentru doctorat, rămâne și chestiunea colaborării directe cu alți lucrători culturali, ceea ce a fost și rămâne un mod preferat pentru mine de a face artă și, în general, de a gândi gânduri noi. Explicându-mă altcuiva, mă explic și mie în aceeași măsură. Și lăsând o parte din ceea ce fac pe mâna altcuiva, deschid posibilitatea ca acea explicație, întotdeauna pe jumătate înțeleasă, să creeze un spațiu de confuzii productive. Dar pe lângă acest entuziasm naiv, există și raționamente practice. Știu câte puțin din multe medii și moduri de a face lucrurile, ori această vastă superficialitate are nevoie să fie ancorată uneori de expertiza unor oameni cu abordări mai specializate.
Contextul cultural și social
Nu cred că există artă în afara unui context social și cultural. Chiar și când vorbim de artefacte recuperate după sute sau chiar mii de ani, ele sunt măsura unei măiestrii individuale puse în slujba unui imaginar colectiv ce supraviețuiește și poate fi, dacă nu reconstituit, cel puțin invocat prin ele. Dar asta nu înseamnă că lucrările sunt mărturii directe ale unor evenimente sau persoane specifice.
Întorcându-ne la practica mea, chiar și când lucrez într-un mod apropiat de documentar, încerc să mă țin departe de rolul de cronicar al timpurilor mele. Cred că e un pic periculos să încerci să faci jurnalism de investigație prin artă, mă tem de introducerea semnului egal între artă și adevăr. Mă interesează autenticitatea și sinceritatea, dar nu vreau să spun sau să expun lucrări cu valoare de adevăr absolut sau pretenții de obiectivitate.
„Protocols of Singularity”
„Protocoale ale Singularității” este lucrarea mea de doctorat la UNArte, condusă de Prof. Dr. Anca Oroveanu, apoi editată și adusă la o formă ceva mai digerabilă pentru o audiență ne-academică, cu ajutorul inestimabil al lui Petrică Mogoș (editor), Miruna Fulgeanu (traducătoare), Natasha Klimenko (proofreading), Rose van Zijl (designer) și Laura Naum (care, alături de Petrică Mogoș, conduce Dispozitiv Books).
După cum menționam mai devreme, o principală miză în această cercetare a fost demontarea mitului artistului ca geniu individual, care creează în turnul de fildeș, departe de societate și semeni. Nu știu în ce măsură am reușit asta, dar sunt recunoscătoare pentru experiență oricum. Fiind un doctorat în arte vizuale, propria-mi practică trebuia să fie parte din cercetare. Așa că, în analiza individualizării diferitelor poziții artistice posibile pe scena artei contemporane, am avut ocazia să disec o bună parte din propria-mi practică artistică, interese și procese colaborative prin care am trecut de-a lungul timpului. Un răspuns concis ar fi, deci, că acest volum este atât un pretext pentru speculație literară și filosofică, cât și un exercițiu autobiografic de recuperare și contextualizare a unei practici artistice de aproximativ o decadă.
Procesul editării
Am ajuns la Rose van Zijl printr-o recomandare, nici eu, nici Dispozitiv nu o cunoșteam și am fost încă de la început foarte impresionați de portofoliul și atitudinea ei față de proiect. A avut multă răbdare și curiozitate față de mine în discuții în care încercam să explic diferite aspecte ale cercetării mele sau cum îmi imaginam că ar trebui să arate, într-un final, cartea. Dar a știut extrem de bine și să filtreze esențialul din informația dată. Îmi amintesc de emailuri în care scriam pe puncte (multe!) tot felul de observații și întrebări, din care ea răspundea foarte precis și generos la unele și pe altele le ignora complet.
Am înțeles abia apoi că strategia ei făcea sens; limbajul este limitat când încerci să explici ceva vizual ce se va închega abia când toate piesele vor fi asamblate. Îi sunt recunoscătoare că a ignorat o parte din sugestiile mele și și-a asumat niște decizii creative, a ieșit o carte cu care cred că pot conviețui pentru un timp îndelungat. În aceeași măsură în care mă fascinează cărțile și arhivele altora, găsesc mult mai greu să văd propriile procese dinamice de lucru de care vorbeam la început înghețând în forme fixe, asupra cărora nu mai pot interveni. Măcar că a ieșit o carte frumoasă și prietenoasă ca experiență senzorială (și poate și ca lectură). Nu e puțin lucru.
