Simona Dabija & Vlaicu Golcea: "RETRO REC” este o invitație la dialog și la reflecție asupra rolului muzicii și dansului ca formă de rezistență

Timpurile în care oamenii se întâlneau la petreceri sau concerte doar pentru distracție și conectare unii cu ceilalți s-au dus. Acum este important să fim văzuți în locurile în care mergem și experiența în sine nu prea mai contează, ci apariția în selfie-uri și pe story.

Muzicianul Vlaicu Golcea păstrează nostalgia vremurilor vechi, când „muzica era liantul și o reprezentare nebuloasă a libertății”. La rândul său, coregrafa Simona Dabija a rămas din copilărie fascinată de modul în care corpul se exprimă în spațiile de petrecere și este curioasă de trecutul clubbingului. Împreună, cei doi artiști au lucrat în ultima perioadă la „RETRO REC", un proiect interdisciplinar care documentează istoria orală a culturii de clubbing și petrecere a timpului liber din București, explorând ultimii 60 de ani. 

„RETRO REC” pornește de la șase povești și experiențe diferite: cea a unui textier al unei trupe rock din anii '90, o doamnă de 72 de ani din Berceni, o studentă la coregrafie, un live artist, o lucrătoare IT petrecăreață, un fost producător TV, un antropolog, un DJ din discotecile anilor '80 și un jurnalist specializat în pop culture.

Performance-ul multimedia compus dintr-o intalație de sunet creată de compozitorul Vlaicu Golcea din aparate vechi și intervenții performative prezentate de Simona Dabija este găzduit de Teatrelli  în zilele de 26 și 27 septembrie,  3 și 4 octombrie, cu câte două reprezentații pe zi.

Povestim cu Simona și Vlaicu în continuare despre acest proiect și despre ce aduc cu el în spațiul public.

Etape de formare

Simona: Am absolvit Liceul Pedagogic „Spiru Haret” din Focșani, după care mi-am continuat studiile cu o licență și un masterat în coregrafie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București. Venind la București, am intrat pentru prima dată în contact cu artele performative și dansul contemporan, conectându-mă la comunitatea artistică și participând la diverse proiecte, atât în instituții de stat, cât și în medii independente. Din 2015 colaborez cu Simona Deaconescu, participând constant în proiectele Tangaj Collective ca performeră. Recent, experiențele din proiecte tip docu-ficțiune și contactul cu festivaluri internaționale mi-au trezit interesul către zona jurnalistică, documentară, dar și către un studiu mai amănunțit de mișcare.

Vlaicu: Am terminat un liceu de filologie-istorie la secția de biologie-chimie :) apoi am absolvit Universitatea de Muzică București, la secția de Pedagogie, cu specializarea Jazz. În 1998. După ce am terminat facultatea, am mai urmat 3 ani cursurile Catedrei de Compoziție și Muzicologie ale aceleiași facultăți.

Mă identific ca artist audio-vizual și performer, cu o carieră în artele performative care acoperă trei decenii, având o discografie de peste 30 de titluri lansate atât în România, cât și în străinătate. Activitatea mea audio-vizuală se desfășoară în artele sincretice și interdisciplinare, incluzând muzică de teatru, film documentar, lungmetraje și scurtmetraje, animație, instalații multimedia, intervenții în spații publice și performance-uri.

În dansul contemporan, am semnat coloana sonoră și sound-designul pentru peste 35 de producții naționale și internaționale.

În anul 2021, am fondat Teatrul Postnațional Interfonic, o platformă și o comunitate online și offline dedicate unor tipuri de manifestări artistice diferite de cele promovate de instituțiile finanțate din fonduri publice sau de entitățile culturale independente.

Cel mai important lucru în formarea mea a fost curiozitatea și dorința de a lucra cu oameni într-un mediu artistic cât mai variat și cât mai netoxic cu putință.

Colaborarea creativă dintre voi

Vlaicu: Fără niciun fel de exagerare tipică unui interviu, Simona a fost pentru mine o apariție stelară din primul moment în care am văzut-o în spațiul scenic. Am fost instant cucerit de prezența ei performativă imposibil de evitat privirii, expresivitatea hipnotică ce transpare ca fiind „fără efort”, vocabularul ei tehnic și, nu în ultimul rând, de una dintre cele mai plăcute și calde însoțiri în viața civilă. Așa că nu aveam cum să refuz propunerea ei de a colabora la acest proiect.

Ideea RETRO REC

Simona: Am fost mereu fascinată de felul în care corpul se exprimă în spațiile de petrecere, fie că vorbim de apartamente, cămine culturale, discoteci sau cluburi private. În familia mea, petrecerile de apartament erau o tradiție, iar încă de mică, am experimentat bucuria simplă de a dansa, fără a fi conștientă de imaginea pe care o proiectam. De asemenea, am o nostalgie față de obiectele vechi, față de experiențele din copilărie, și o curiozitate pentru trecut. Așa a apărut dorința de a explora cum se distrau oamenii în trecut și de a construi o legătură între acele vremuri și prezent. Prin acest proiect, încerc să răspund întrebărilor: De ce mergem în club? și Cum a evoluat expresia corporală în aceste spații de-a lungul timpului?

Vlaicu: Cred că Simona, Alex și cu mine avem perspective diferite, ceea ce nu face decât să potențeze rezultatul. Pentru mine, fiind născut în 1974, RETRO înseamnă... EU :)) Trăind 15 ani în interiorul regimului draconic al lui Ceaușescu și a tuturor celor care l-au susținut, plus a societății clivate pe care o presupune orice tip de dictatură și teroare, m-am refugiat, ca orice adolescent, în muzică - cea mai frumoasă și eficientă trambulină spre escapism și visare. Pentru mine, orice piesă tehnologică care promitea o rezoluție audio mai bună (și care azi e... RETRO...) era ca ultimul iPhone sau platformă AI care aduce un suflu nou.

Procesul de creație, de la idee până la forma finală

Simona: Proiectul documentează istoria orală a clubbingului local, iar în prima fază am lucrat cu antropologul Bogdan Iancu și jurnalistul Ionuț Dulămiță pentru a identifica persoane din diverse generații și medii sociale care să ne povestească despre experiențele lor în cluburi și petreceri. Am intervievat oameni din București, iar aceste povești vor crea o punte intergenerațională în cadrul unei instalații multimedia. Am căutat, în paralel, echipamente audio retro care vor face parte din instalație, aparținând colaboratorilor Vlaicu Golcea și Alexandru Andrei. În prezent, suntem în etapa de proiectare și construcție a instalației și performance-ului.

Poveștile

Simona: Cele șase povești provin din experiențe diferite, pe care încă le rafinăm. Printre poveștile documentate până acum se numără cea a unui textier al unei trupe rock din anii '90, o doamnă de 72 de ani din Berceni, o studentă la coregrafie, un live artist, o lucrătoare IT petrecăreață, un fost producător TV, un antropolog, un DJ din discotecile anilor '80 și un jurnalist specializat în pop culture. Toți ne-au împărtășit experiențele lor despre cum se distrau în acele vremuri. Inevitabil, apar și elemente comune între povești. Fiecare a descris rolul și funcția spațiilor de petrecere și felul în care corpul lor se exprima în acele contexte.

Componentele artistice ale RETRO REC

Vlaicu: Sperăm să fie un obiect-sculptură format din diverse aparate de redat sunet, funcționale, din diferite decade și care emit sunete de pe diverse tipuri de suport, fie analog, fie digital. Aceasta este partea tehnică evidentă. Apoi, partea cinetico-corporală, performance-ul Simonei - un dialog dintre corp și sunet și felul în care cele două energii motrice se potențează reciproc. Proiectul nostru nu are nimic didactic în el. El nu demonstrează nimic, ci doar chestionează. Ridică la fileu emoții pe care cine vrea le poate recepționa. Sau nu. Și nu e nimic rău în asta. E doar ceva REAL.

Intervențiile performative

Simona: Intervențiile performative sunt o reprezentare vizuală a ritmurilor și atmosferelor menționate în cele 6 narațiuni. În esență, corpul se conectează la aceeași nevoie de exprimare liberă, iar eu voi încerca să „mixez” corporal aceste povești, reflectând o transformare a dansului în spațiile de petrecere modelat în funcție de bpm-ul muzicii.

Instalația de sunet cu obiecte retro

Vlaicu: Lucrul la instalația noastră este indisolubil legat de colaboratorul nostru Alexandru Andrei, un om dedicat printre multe altele SUNETULUI și tehnicii care l-a făcut reproductibil de-a lungul vieților noastre. În instalație se vor găsi majoritar piese hardware ce ne aparțin și care au cea mai intimă legătură cu istoria noastră personală de ascultat muzică și visat cu ochii deschiși. Pentru foarte multă lume, ceea ce am experimentat noi la vremea noastră este practic de neconceput azi - și anume: muzică fără vizual, interacțiune directă cu aparatele, derulare fizică la următoarea piesă, degradarea suprafețelor de stocare etc. Timp de mulți ani, singurele vizuale erau coperțile vinilurilor și, eventual, un poster sau o fotografie cu formația preferată dintr-o revistă „din afară”. Să menționez că nu exista internet? Singurele imagini ce însoțeau muzica erau cele din capul nostru :) . Așa că aducem cu noi primele noastre magnetofoane, casetofoane, cd playere, de pe care au rulat mii de minute de reverii sonore.

Cu ce vă doriți să plece publicul care va vedea RETRO REC

Vlaicu: Aici chiar nu vreau să am așteptări, ci să pot fi capabil să trăiesc acele momente cu interesul pe care îl acorzi unui lucru real, nu unuia fantasmat. Până la urmă, o operă de artă autentică este un mix al unui gest cumva narcisic cu ceva imperios necesar, care este expus în lume cu speranța că se vor mai găsi și alți rezonatori în public. Sunt foarte curios, pregătit și dispus să dialoghez cu oricine dorește să o facă.

Simona: Nu îmi place să-mi stabilesc așteptări precise, dar mi-ar plăcea ca publicul să se regăsească în fragmente din poveștile și atmosferele pe care le redăm prin corp și muzică. RETRO REC este o invitație la dialog și la reflecție asupra nevoii colective de apartenență, exprimare liberă și a rolului muzicii și dansului ca formă de rezistență.

Valoarea demersului vostru artistic pentru comunitate

Simona: Pornind de la istoriile personale ale câtorva oameni, proiectul abordează nu doar experiențe individuale, ci și o dimensiune colectivă, de comunitate și identitate culturală locală. În cele din urmă, ne dorim să subliniem cât de importante sunt muzica și dansul, atât ca forme de exprimare și apartenență, cât și ca răspuns în fața unui context social ostil.

Vlaicu: În primul rând, proiectul nostru chiar evocă și chestionează problematica comunității. Pe vremea mea, ca să zic așa, înainte de 1989, publicul de folk, rock și jazz era același. Eram o comunitate. Ne vedeam la concerte, îi cunoșteam pe mulți din vedere. Muzica era liantul și o reprezentare nebuloasă a “libertății”. Azi, „comunitatea” pare să-și fi schimbat formele și conținutul. Pentru mine, deosebirea majoră este că înainte (e valabil pâna în aprox. 2010… ) ieșeai în comunitate ca să vezi și ca să experimentezi - acum (dacă eventual decizi să ieși) ieși să fii văzut și să-ți dai selfie-uri pentru ceva inimioare care dispar după 24 de ore. Proiectul nostru ar trebui să vorbească parțial și despre ARTĂ ca formă de Rezistență și Apartenență - ceea ce azi nu se mai întâmplă - este evident că este așa - nu trebuie să ai studii de sociologie sau muzicologie pentru a vedea asta - totul este political branding și glitter en gros, care e cool cât să te facă să treci ziua.