Vremurile sinistre scot la iveala ce e mai rău din oameni, dar și ce e mai bun, crede Oana Stănescu, arhitectă, designeră, scriitoare și profesoară. Poate fi copleșitoare această perioadă tulbure pe care o trăim și ce putem face concret pentru a o depăși sunt gesturile bune, de fiecare zi, unul față de celălalt, la o scară mai mică, intimă.
"cover me softly" este, de altfel, titlul expoziției principale a Bienalei de Arhitectură Beta 2024 din Timișoara, pe care a curatoriat-o. O expoziție care pleacă de la ideea că totul începe de la protecție, nu de la concepte complexe.
"Nu trebuie să reinventăm roata. Spațiul public nu depinde de tehnologie. E despre grijă și a asculta și a înțelege o situație și a le adresa prin creații tridimensionale într-un mod coerent", spune Oana.
Bienala Beta 2024 reunește o selecție largă de arhitecți, designeri, muzicieni, artiști, activiști, fotografi, scriitori, regizori, într-o coregrafie de expoziții și programe publice, desfășurate între 13 septembrie și 27 octombrie.
Oana Stănescu a absolvit Facultatea de Arhitectură și Urbanism din Timișoara și a acumulat experiență pe mai multe continente înainte de a-și stabili studioul în New York și Berlin. Povestim cu ea în continuare despre arhitectură, spațiul public și cum a fost experiența de curatoriere de la Beta 2024.
Momente declanșatoare
În retrospectivă, momentele declanșatoare au fost neașteptate, nicidecum ceva ce aș fi putut anticipa. Când am început să studiez arhitectura, mi s-a deschis un univers complet nou. Norocul contează și el enorm. Primul meu job, de exemplu, a fost o experiență extraordinară. Pentru mine, frumusețea profesiei de arhitect constă în faptul că te surprinde mereu și mereu cu provocările, oportunitățile și posibilitățile pe care le deschide - nu devine niciodată plictisitoare.
Aș spune însa că, de cele mai multe ori, punctele de inflexiune au fost legate de oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul carierei, fie că a fost vorba de șefi, clienți, colegi și așa mai departe.
Cum s-a schimbat perspectiva asupra arhitecturii
Când am început să studiez, nu știam mai nimic despre implicațiile arhitecturii. Desigur, trăim înconjurați de mediul construit, dar nu eram sigură ce înseamnă, de fapt, să practici această meserie. Cred că tocmai această incertitudine m-a intrigat. Am avut norocul de avea o educație dublă: pe de-o parte, cea universitară, pe de alta, lucrul efectiv. Am lucrat, folosind arhitectura ca pe un pașaport, pe diverse continente, în medii culturale foarte diferite. Această experiență a reprezentat una dintre cele mai importante lecții profesionale, dar și de viață.
Oamenii percep conceptul de arhitectură în feluri extraordinar de diferite, în funcție de contextul cultural. Fie că vine vorba de cum ocupăm spațiile, ca oameni, sau cum proiectăm spațiile, ca arhitecți. Aceste specificități contextuale m-au eliberat de blocajele care probabil ar fi apărut dacă rămâneam într-un singur loc.
Doar după ce am învățat ce inseamnă să fii o arhitectă într-un birou, am început să-mi pun întrebările: Ce fel de arhitectă vreau să fiu? Ce vreau să construiesc? Cum vreau să mă raportez la spațiu? Cum vreau să mă raportez la arhitectură? Cum vreau să îmi petrec timpul? Așa că, într-un fel, a fost important pentru mine să învăț, iar apoi să mă dezvăț, și să mă provoc într-un fel.
Cât despre problema rolului, pentru mine, el se schimbă continuu. Poate e un clișeu, însă devine tot mai clar mai degrabă care nu vreau să fie rolul meu.
E prima dată când curatoriez ceva, și nu e un rol pe care să-l fi anticipat, dar e ceva ce îmi place incredibil de mult. Ceva din această experiență se apropie de felul în care mă raportez de obicei la munca proprie ca o formă de colaborare, fie în predare sau munca efectivă de arhitect. E un rol care în momentul de față îmi priește.
Experiența Beta 2024
E o experiență incredibilă din foarte multe motive. Timișoara e, într-un fel, locul din care mă trag, unde am studiat arhitectura. Suntem încă în mijlocul experienței, probabil voi avea o privire de ansamblu mai clară peste câțiva ani.
Ce pot spune acum e că este o experiență foarte faină și puternică. Prin asta mă refer la oportunitățile pe care le permite un oraș ca Timișoara, unde încă sunt tipuri de libertăți care pur și simplu nu mai există în Vest. Mă refer și la ocazia de a lucra într-o clădire incredibilă, Comenduirea Garnizoanei, și de a avea prilejul de a o pune într-o lumină în care nu a mai fost văzută. Și, nu în ultimul rând, mă refer la echipa incredibilă, tânără și dinamică Beta. Energia si pasiunea lor m-au inspirat și continuă să mă inspire și să mă facă să mă simt ca acasă. E un sentiment pe care nu l-am mai avut, pentru că nu știam că mă mai pot raporta la Timișoara ca “acasă”. E și ceva care nu am știut că mi-a lipsit în alte locuri.
Bineînțeles, există provocări, există momente dificile, însă ele devin mai mai puțin împovărătoare atunci când realizezi că presiunea se distribuie.
Conceptul expoziției
Primul gând a fost, de fapt, o încercare de a înțelege ce gen de oportunități poate deschide o bienală, mai ales în ziua de astăzi, în Timișoara, oraș care nu e nici în totalitate Est, nici în totalitate Vest, ci undeva la mijloc.
În primul rând, trăim vremuri absolut epuizante. Recent, cineva spunea că nu mai vrea să trăiască vremuri istorice - e greu când fiecare săptămână e fără precedent. Cred că pentru a merge înainte, pentru a salva ce a mai rămas din lume, e necesar să ne imaginăm o lume diferită, una la care să aspirăm. Pentru a contrabalansa excesul de informație cu care suntem bombardați zi de zi, căutăm experiențe colective, moduri mai viscerale de a fi împreună, de a comunica. Cred că sursa de vitalitate necesară vine din experiența umană, din afect, din emoție. Astfel, pentru mine, viitorul începe să arate puțin mai luminos, iar existența, un pic mai ușoară decât dacă am privi neîncetat înspre abis.
Mesajul cover me softly
Ideea mi-a venit complet aleatoriu. Ascultam varianta lui Cat Power la piesa “I can get no satisfaction” a The Rolling Stones, piesă în care ea nu rostește cuvintele din titlu, nu cântă deloc refrenul. Ascultam acest cover de peste zece ani și abia acum înțelesesem acest detaliu, și m-a făcut să înțeleg muzica într-o lumină nouă, în care nu o făcusem până atunci. A fost revelator. Lumea răspunde într-un mod visceral la ideea de cover în muzică. Dar alte forme creative nu au o abordare care să permită o asemenea libertate. Am vrut să vedem ce posibilități avem de a învăța din asta, de a descoperi ceva nou.
Pe de altă parte, un cover are și sensul de protecție, acoperire - scopul primordial al arhitecturii. Cred că e important să ne amintim asta, totul începe de la protecție, nu de la concepte complexe. De aici a pornit conceptul ediției cover me softly a bienalei.
Cum s-a schimbat relația oamenilor cu spațiul înconjurător
În România, pentru o lungă perioadă de timp, nu puteai trăi în spațiul public. Spațiul public era opusul ideii de public. Era un spațiu plin de pericole. Sunt lucruri pe care încă le învățăm, și anume să coabităm în spațiul urban.
Prin toate evenimentele culturale recente din Timișoara, cred că publicul înțelege tot mai profund importanța spațiului public ca un spațiu colectiv, cultural. Prin Capitala Culturală 2023, prin Pepiniera, și prin multe alte proiecte recente.
Spațiul public ideal
De cele mai multe ori cred că nu e vorba de designul spațiului public, ci despre politicile lui, cum alegem să-l populăm, ce să facem cu el. Nu știu dacă nevoile s-au schimbat fundamental, cred că oamenii au avut, au și vor avea nevoie întotdeauna de colectivitate. Orice comunitate își simte, intuiește nevoile și soluțiile. Ca arhitecți, cred că cea mai importantă provocare e să învățăm să ascultăm mai atent care sunt nevoile și dorințele publicului.
Acum, cu presiunile pe care le avem asupra noastră, ar trebui să fim mai puțin mânați de propriile ego-uri și mai sinceri atunci când concepem spațiul. Cred că în ceea ce privește spațiul public, nu avem nevoie de multe, din punct de vedere al design-ului. Avem nevoie de umbră și de locuri de șezut. E un număr finit de lucruri pe care le putem face cu corpurile noastre.
Exemplul meu preferat de spațiu public probabil va rămâne pentru totdeauna piața din fața Centrului Pompidou, unde datorită faptului că această piață, în loc să fie plată, este ușor înclinată, devine o arenă pe care oamenilor le vine natural să se așeze. Nu trebuie să reinventăm roata. Spațiul public nu depinde de tehnologie. E despre grijă și a asculta și a înțelege o situație și a le adresa prin creații tridimensionale într-un mod coerent.
Orașul care se apropie cel mai mult de orașul ideal
Nu cred că există vreun oraș care să îți poată oferi totul. Cred că clișeul “Home is where the heart is” e valabil. Sunt norocoasă să am mai multe case sub această definiție, și nu mă deranjează să pendulez între ele. Cred că mă voi simți mereu acasă în New York, iar Berlinul a început să-mi placă din ce în ce mai mult. Iar acum că am petrecut ceva timp în Timișoara, e greu să-mi imaginez ce urmează. Mă bucur de această promiscuitate momentan.
Provocările cele mai mari ale societății în 2024
Vremurile sinistre scot la iveala ce e mai rău din oameni, dar și ce e mai bun. Și, într-un fel, mereu o să fie acele zile în care totul e absolut copleșitor, dar cred că e necesar să continuăm să înotăm împreună înspre zilele mai bune.
Fricile sunt aceleași care se cristalizează deja de 10 ani, dacă nu mai mult, și apare mereu aceeași problemă: cum reușim să nu ne dăm bătuți în fața acestui sentiment de copleșire? Cred că tehnologia a creat un joc înșelător al numerelor, în sensul în care scara la care ne raportăm e una de ordinul sutelor, dacă nu miilor. Și totuși cred că cel mai fezabil impact pozitiv pe care îl putem avea fiecare dintre noi este unul față de celălalt, la o scară mai mică, intimă.
Cum îți cultivi optimismul
Nu cred că sunt optimistă. Nu e o trăsătură foarte est-europeană (aici nu credem până nu vedem). Aș zice că am o doză sănătoasă de scepticism și realism. Îmi cultiv optimismul prin prieteni, colegi și lucruri din imediata apropiere, dar mai ales relații afectuoase.
