[Pe limba noastra] Claudiu Sfirschi-Lăudat: Fiecare carte e dificilă. Trebuie întâi și-ntâi să-i dibuiești vocea, să-i simți ritmul, să te lași pe mâinile ei. Te va conduce singură unde trebuie

Traducerea nu este o meserie, este o dependență serioasă, recunoaște Claudiu Sfirschi-Lăudat. Și pentru că nu există încă o asociație a Traducătorilor Anonimi, unde să se vindece de ea, Claudiu nu se poate opri din tradus, nici măcar în vacanță. A început cu "Șase nopți pe Acropole", singurul roman al lui Yorgos Seferis, pe care a găsit-o într-o librărie din Atena și pe care a început să o traducă în timp ce o citea. A continuat cu "Răgazurile lui Filotheos", considerat primul roman grecesc, și "Papesa Ioana", carte apărută în 1866, și tot așa, a continuat acest "hobby", care s-a transformat în căutare și nevoie, dar niciodată în obligație. 

În ciuda experienței adunate în ultimii 20 de ani, Claudiu are mereu trac când începe o carte nouă. 

"Cu fiecare carte e un nou început. Sigur, experiența folosește și ușurează procesul, dar nu e o garanție. Fiecare carte își are propriile chichițe, propria voce, se cere răsfățată și giugiulită ca și cum ar fi prima și singura ta iubită", spune Claudiu. 

Vorbim cu Claudiu în continuare despre cărțile traduse, cuvintele îmblânzite, pisicile botezate, negocierile dure cu textele originale și infidelități mai puțin obișnuite. 

De cât timp traduci 

A, anii… cum se adună anii. Am început prin 2003 sau 2004, dacă îmi aduc bine aminte. Cât privește „profesia“, n-am privit niciodată traducerea ca pe o meserie, un job, o normă, o obligație. Cred că asta m-a ajutat, fiindcă altminteri aș fi crispat, gândindu-mă mereu la performanță, competiție, termene de respectat și tot tacâmul unei „profesii“.

A fost și a rămas un hobby – sau o dependență. De intrat în jocul traducerii, am intrat întâmplător. Deși, cu anii – aceiași ani! –, am început să reconsider „întâmplătorul“ și să-l pun mai curând pe seama unei nevoi, a unei căutări, a unei provocări sau, pur și simplu, a unui pariu de a „convinge“ cuvintele să se deschidă.

Cum ai hotărât să începi să lucrezi ca traducător

N-a fost hotărârea mea.  Mai degrabă a fost alegerea cărții. Deși eu am găsit-o în librărie, părea că mă așteaptă acolo. Mi-a făcut cu ochiul, am luat-o, am adus-o acasă și a început să-mi vorbească. Și, cum am vrut s-o audă și alți vorbitori/cititori de română, am luat hotărârea s-o traduc în propria limbă. Dar a fost alegerea ei, așa cred. A început, deci, cu o cochetărie din partea ei. Ne-am tradus unul pe celălalt – eh, de-ale dragostei livrești… Apoi, iubirile s-au ținut lanț. Se pare că fidelitatea nu e punctul forte al unui traducător.

Prima traducere

Întâlnirea cu prima carte tradusă s-a petrecut într-o librărie din Atena. Acolo am dat de unicul roman al poetului grec nobelist Yorgos Seferis (1900–1971), Șase nopți pe Acropole. Nu știam de carte, m-a intrigat, așa că am luat-o și m-am întors cu ea la București. Și ce mi-am zis?! Hai s-o traduc în timp ce o citesc. E o scriere densă, poetică, etajată, cu multe referințe culturale – e construită pe structura Divinei comedii a lui Dante –, iar asta m-a făcut să înaintez cu precauție. Când am ajuns cu traducerea pe la jumătate, i-am scris un e-mail doamnei Elena Lazăr, traducătoare și directoarea Editurii Omonia, specializată în traduceri literare din greacă, și am întrebat-o dacă ar fi interesată de publicare. Răspunsul a fost prompt: da. Iar asta a deschis cumva un viciu de procedură: îmi aleg cărțile (sau, cum spuneam, ele mă aleg pe mine), le traduc și abia apoi caut editură. A durat și cinci ani până să apară o carte.

Dar să mă întorc la prima traducere. A fost o experiență dificilă, din care însă am învățat o mulțime de lucruri utile pentru ce avea să vină. Greșeli… Aș vrea să cred că sunt foarte puține. :) Adevărul e că, de atunci, n-am recitit-o de la un capăt la altul, ci doar unele pasaje, care mi-au sunat bine. Ceea ce mă face să sper că, în ciuda greșelilor, versiunea finală poate circula demnă prin lumea românească.

Cele mai grele traduceri

Fiecare carte e dificilă. Trebuie întâi și-ntâi să-i dibuiești vocea, să-i simți ritmul, să te lași pe mâinile ei. Te va conduce singură unde trebuie, dacă relația cu ea nu e încordată. Preferată e întotdeauna cartea la care lucrez în prezent, altfel n-aș putea merge mai departe. Cum ziceam, trebuie să ai infidelitatea în sânge, ca să te poți îndrăgosti de fiecare nouă carte pe care o traduci.

Mi-e greu să aleg una preferată. Dar în clasamentul cărților dificile aș pune Răgazurile lui Filotheos, considerat primul roman grecesc și scris, într-o greacă veche artificială, la începutul secolului al XVIII-lea de fanariotul Nicolae Mavrocordat. Apoi, aș pune pe listă romanul lui Emmanouil Roidis, Papesa Ioana, care e un palimsest de texte, cu o intertextualitate avangardistă pentru vremea ei – romanul apare în 1866! – și cu multe capcane. Mi-a luat ceva timp să-l birui.

Cât este proces creativ și cât muncă într-o traducere

Mi-e greu să stabilesc un procentaj. Oricum, (te) muncești mult: cauți cuvinte, informații, sapi, răscolești biblioteca și internetul, pentru a obține o traducere corectă – și fidelă. După care intervine infidelitatea – iarăși! –, un alt cuvânt pentru „proces creativ“. În etapa aceasta, completezi golurile, retușezi, blurezi, așezi și reașezi cuvintele, ca să stea și să dea bine în pagină. Nu înseamnă că rescrii, ci urmărești să obții un text coerent, care să sune bine românește. E un proces de negociere la sânge cu litera textului original.

Cum a fost munca la Ultima pisică neagră

Amuzantă, dar încărcată de responsabilitate. Ca întotdeauna, a fost greu să-i găsesc ritmul, dar, odată prins, a curs ușor. Evghenios Trivizas, autorul cărții, e subversiv nu doar ideatic, ci și lingvistic. Cum avem de-a face cu lumea omenească transpusă în universul pisicesc, au existat numeroase creații lingvistice „pisicești“, pentru care a trebuit să găsesc soluții. Încă mă gândesc la ele.

Apoi, au fost numele pisicilor, foarte expresive în greacă, așa că am încercat să le „refac“ expresivitatea în limba română. Pariul a fost să obțin, cum spuneam și mai sus, o traducere cursivă, astfel încât să nu simți limba – mediul –, pentru a ajunge ușor la idee. Trivizas este și specialist în criminologie și drept penal, iar asta m-a pus în gardă. Nu te joci cu criminologii!

Ți s-a întâmplat să comunici cu autorul pentru anumite traduceri?

Atunci când s-a putut, da. Sigur, mi-ar fi plăcut să fac niște sesiuni de spiritism cu autorii decedați, ca să-mi clarifice niște lucruri, dar mi-a fost teamă să provoc spiritele. Cu cei în viață însă am comunicat foarte bine și eficient. Am întrebat fel de fel: sensul unui cuvânt – dacă nu-mi era clar sau nu-l găseam în dicționare –, denumiri, străzi, locuri și altele. N-am făcut asta pentru traducerea romanului Ultima pisică neagră. Nu am simțit nevoia. Dificultatea aici a fost să găsesc cea mai bună versiune românească – or, la asta autorul nu m-ar fi putut ajuta.

Cum s-a schimbat perspectiva asupra traducerii

Cu fiecare carte e un nou început. Îți zici că ai căpătat experiență și că o să fie mai ușor, dar nu e așa. Am mereu trac atunci când mă apuc de o carte nouă. În plus, mi-e teamă ca nu cumva să mă lenevesc, să nu mai fiu la fel de precaut pe cât eram la început, să nu consider că le știu pe (aproape) toate. Sigur, experiența folosește și ușurează procesul, dar nu e o garanție. Fiecare carte își are propriile chichițe, propria voce, se cere răsfățată și giugiulită ca și cum ar fi prima și singura ta iubită. Dacă am învățat ceva (și am învățat multe!), atunci asta a fost: să fiu în continuare circumspect, să înaintez prin traducere tot ca printr-o selva oscura. Nimic nu e dobândit pe vecie, e o învățare permanentă. Și în asta stă frumusețea!

Sfaturi pentru traducătorii care sunt la început

Nu sunt bun la sfaturi. Oricum, n-aș da un sfat pe care nu l-aș urma eu însumi. Pe lângă precauțiile despre care aminteam mai sus, aș zice doar să fie onești și să trateze cu responsabilitate și respect textele – atât originalul, cât și traducerea – și, în felul acesta, cititorii. Faptul că o carte va fi citită, prin intermediul traducerii tale, de sute sau mii de oameni devine o răspundere uneori apăsătoare. Există o presiune destul de mare pentru traducătorii profesioniști, care traduc mult, așa cum există și pentru cei care sunt la începuturi. Unii pot cădea în capcana blazării, a lui „sunt bun, am experiență, le știu pe toate“, alții bâjbâie, neîncrezători în forțele proprii și în plasticitatea propriei limbi.

La ce lucrezi acum

Tot zic să fac o pauză, dar cum e vorba despre o dependență, n-am stare. Tocmai am încheiat traducerea unei cărți de popularizare a arheologiei antice grecești, Încape toată Antichitatea într-un lift? de Theodoros Papakostas, care e foarte popular pe rețelele de socializare sub numele de Archaeostoryteller. Cartea, publicată anul trecut, a fost un succes instantaneu și deja a apărut în unsprezece limbi. Ce poate fi mai cool decât să prezinți Antichitatea într-un lift, pe înțelesul tuturor?!

Tocmai când ziceam că intru în vacanță, am primit propunerea de a traduce o nuvelă a unui autor grec, Makis Tsitas, din care am mai tradus un roman recompensat cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură – e vorba despre Martor mi-e Dumnezeu, publicat în 2019 la Editura Art – și câteva cărți pentru copii. Inițial, m-am gândit să n-o fac, din grijă pentru puținii neuroni care mi-au mai rămas. Dar am deschis PDF-ul cu textul original, am început să citesc, apoi am creat și un Word, doar așa, de amuzament, ca să văd cum merge, și… am tradus-o până la capăt. Când v-am zis că e vorba despre o dependență serioasă… Apropo, știți cumva dacă există Traducătorii Anonimi?