A pornit de la demolările comuniste și s-a documentat ani în șir pe acest subiect. A citit memorii, a filmat interviuri cu oameni care au locuit în cartierul Uranus din București, a citit dosare ale Securității. A scris apoi un scenariu de lungmetraj ca un puzzle, în care sunt expuse mai multe povești de viață întâmplate înaintea Revoluției din 1989.
La început de septembrie, regizorul Bogdan Mureșanu prezintă „Anul Nou care n-a fost”, primul său lungmetraj. După un lung și provocator proces de creație, Bogdan preferă să dea uitării momentele grele și să încerce cândva să privească filmul ca orice spectator, întrebându-se, așa cum am făcut-o și noi, „Cum or fi făcut, dom’le!?”.
"A fost totul atât de obositor încât nu am simțit o clipă nicio picătură de oboseală. Am avut trei sau chiar patru locaționiști și au lucrat toți într-un ritm drăcesc până ce am găsit apartamentele, străzile, pădurile și studioul de televiziune. La capitolul vestimentar, parcă a fost ceva mai ușor și mai amuzant", spune Bogdan.
„Anul Nou care n-a fost” va avea premiera mondială pe 1 septembrie, în competiția Festivalului de la Veneția, unde va avea încă două proiecții cu public pe 2 septembrie. Pe 7 septembrie, filmul are prima proiecție în România, la TIFF TIMIȘOARA.
Vorbim în cele ce urmează cu Bogdan Mureșanu, scenarist, regizor și producător al filmului, despre procesul de creație a lungmetrajului. Distribuția cuprinde 40 de actori, printre care îi regăsim pe: Adrian Văncică, Iulian Postelnicu, Emilia Dobrin, Mihai Călin, Nicoleta Hâncu, Andrei Miercure, Manuela Hărăbor, Ioana Flora şi Ada Galeş.
De ce ai vrut să continui scurtmetrajul „Cadoul de Crăciun” cu un lungmetraj
„Anul Nou care n-a fost” nu este o continuare o scurtmetrajului, ci mai curând îl include și îl extinde într-o țesătură de alte povești în care personajele se tot intersectează. Am simțit încă de la filmările la „Cadoul de Crăciun” că tot ce făceam acolo era un fragment dintr-un tablou mult mai larg. Am vrut să fac un film în care să regăsesc ficționalizate multe din istoriile pe care le știam. Mi s-a părut că sunt obligat să fac acest film, dar asta, desigur, este meteahna oricărui autor. Dacă mi-am pierdut timpul sau nu, doar publicul va decide și nu doar cel de acum. Eu socotesc că nu și sper să nu rămân singurul.
Etapa de documentare
Documentarea mi-a luat câțiva ani și a plecat de la subiectul demolărilor. Din adolescență, bucureștean fiind, m-am întrebat cum ar fi arătat orașul fără acea monstruoasă clădire și fără acel bulevard hidos ca o cicatrice sângerie pe un chip. Am citit memorii, am filmat interviuri cu cei care locuiseră în cartierul Uranus, am citit chiar și dosare ale Securității doar ca să mă dumiresc cât de cât cum de a fost posibil ca un nebun să-și facă voia fără vreo opoziție semnificativă. Concluzia mea a fost oarecum una tristă. Ceaușescu nu a fost singur în nebunia lui. Frica și colaborarea multora dintre cei supuși au făcut ca nebunia să se adâncească și să devină contagioasă. Într-unul din interviurile pe care le-am făcut, cineva, care lucrase la proiectul de urbanism, mi-a spus că visul oricărui arhitect este să aibă un client cu fonduri nelimitate. De acea, în dosarele pe care le-am consultat, nu am dat de cazuri de opoziție vădită.
Cât despre forma finală a acestui labirint narativ prin care am bâjbâit mult timp, ea mi s-a revelat într-o bună zi când eram teribil de mâhnit că nu reușisem să-i dau de capăt. Îmi amintesc că am simțit o eliberare și a doua zi mi-am zis că pot începe castingul.
O poveste pentru cei care au trăit acele vremuri, cât și pentru publicul tânăr
În primul rând, filmul are o structură, destul de rar întâlnită, de multi-story cu un ansamblu de personaje pe care le identifici mai greu ca fiind principale ori secundare. Apoi, ritmul lui este unul alert pentru că sărim pe parcursul unei zile din situație în situație și asta cred că este, în mod ironic, foarte contemporan cu lumea noastră. Și noi zapăm sau scrolăm permanent. Și nu în ultimul rând, umorul absurd face toată rețeta mai digerabilă pentru spectatorul actual. Sau cel puțin așa îmi închipui eu.
Tu ce îți amintești din anii aceia?
Am pus toate amintirile mele în filmul ăsta. Cine vrea să vadă cum era pe atunci, sau ce-mi amintesc ori ce am citit din povestirile altora, ar trebui să vadă filmul. Altfel, mă bucur că România s-a schimbat cu totul, deși uneori vechile fantome mai ies din noile dulapuri.
Teme grele din „anii de glorie” servite cu umor
Eram copywriter la D'Arcy prin anii 2000 și îmi amintesc că am avut o directoare de creație din America și doi interni expați (cum li se zicea aproape religios pe atunci). În prezentările de pitch, străinii erau mult mai dezinvolti ca noi, băștinașii. Îmbrăcau orice idee într-o glumiță așa că totul era mult mai agreabil într-un final. Always leave them laughing.
Mi-a trecut prin cap de la bun început să scriu scenariul ca pe o tragicomedie în așa fel încât să existe o urmă de detașare față de toate istoriile mai mult sau mai puțin sumbre. Și la 35 de ani, în curând, de la Revoluție, cred că ăsta e tonul potrivit.
Alegerea distribuției
Da, cred că distribuția e punctul forte al acestui film. Am lucrat cu niște actori fabuloși, fără farafastâcuri, fără vanități, dar cu o poftă de lucru imensă. Niciunul dintre ei nu s-a plâns o singură dată nici măcar când filmam pe un ger cumplit. Cum i-am ales? Cred că unul dintre criterii a fost putința de a improviza, de a ieși din scenariu, fapt pentru care la casting am cerut explicit să nu vină cu textul pregătit. Pentru că nu asta urmăream. Aveam în vedere tocmai răspunsul la stres și o anumită latură ludică care era necesară acestui mod de lucru. Nu știu cum se face, dar foarte mulți din distribuție sunt actori de comedie. Poate pentru că acolo improvizația este la ea acasă.
Uneori am vrut musai să distribui un actor anume și aici îmi pot aminti câteva cazuri. Iulian Postelnicu în rolul unui securist robotic sau Radu Gabriel pe post de cameraman în TVR. În ambele situații, nu știu ce aș fi făcut dacă cei doi nu ar fi acceptat. Lucky me, they did!
Lucrul cu actorii din tinerele generații, care n-au trăit experiențele acelor ani
Din moment ce filmul are în vedere destinele mărunte ale unor oameni obișnuiți în vremuri neobișnuite, nu a fost prea greu să găsim momente de sutură între viețile celor mai tineri dintre actori și personajele pe care le interpretau.
Negocierea creativă de pe set
Au fost peste 40 de actori cu replici, dintre care cel puțin 10 au un parcurs psihologic în narațiune, așa încât nu a fost același tip de negociere cu toți. Cu unii, în mod straniu, nu am avut nevoie decât de discuții, multe la număr, cu alții a trebuit să fiu mai precis și mai succint. Dar în general ne-am întâlnit la mijloc în așa fel încât actorii să împrumute ceva din esența personajelor și viceversa.
Cât privește fidelitatea față de scenariu, nu i-am fost prea fidel la nivel de replici. Uneori le improvizam pe set, alteori le găseam în timpul repetițiilor. Însă, de structura narativă ne-am ținut cu dinții, pentru că filmul este un soi de puzzle în care destinele acestor personaje ne sunt revelate piesă cu piesă. Am văzut toți în cioburile unei oglinzi sparte, iar întregul ei ni s-a arătat abia la final.
Filmările
Filmările au durat ceva. Mult, prea mult și pe un frig de crăpau senzorii de la cameră. S-a și întâmplat asta într-o noapte în mlaștinile Neajlovului când temperatura a scăzut până la minus 13 grade. Pur și simplu, toată echipa, inclusiv actorii, își dorea să se termine ziua de filmare cât mai repede. Ca o ironie, multe duble au fost de aruncat din pricina unei erori de cameră. Altfel, am filmat prin București și uneori în niște locuri din împrejurimi cum ar fi, de pildă, plaja de la Gostinu. Bineînțeles că era zăpadă în pădurea din apropiere, deși n-am scăpat nici de noroi.
Cel mai greu în procesul de creație a filmului
Cel mai greu lucru, probabil, din tot procesul acestui film mamut, a fost să ținem seama de racordurile personajelor și nu mă refer aici la îmbrăcăminte ori la înfățișarea lor. Mai degrabă a fost dificil să ținem racordurile psihologice pentru că nu se putea filma în ritm continuu cu atâția actori (peste 40). Departamentul de regie a avut aici un munte de mutat. Și a reușit printr-un miracol. Cum? Nu mai știu sau prefer să nu-mi mai amintesc. Mă gândesc, însă, la toți cei care au intrat în jocul ăsta și au stat în el până la cap. Deși au fost câțiva care s-au speriat de amploarea lui și s-au ridicat de la masă cu cărțile în mână. Nu au fost mulți, pentru că altfel nu l-am fi terminat niciodată.
Producția
Există un soi de stare de grație atunci când lucrezi într-un astfel de proiect care se întinde în fapt pe câteva luni de filmare. Iar acum ar trebui să îmi amintesc cum și în ce fel am ajuns la ea, dar adevărul este că nu știu. Când încerci să îți amintești cum ai făcut și ce ai reușit să faci din ce ți-ai propus, se pierde puțin din misterul acelei stări de grație. A fost totul atât de obositor încât nu am simțit o clipă nicio picătură de oboseală. Am avut trei sau chiar patru locaționiști și au lucrat toți într-un ritm drăcesc până ce am găsit apartamentele, străzile, pădurile și studioul de televiziune. La capitolul vestimentar, parcă a fost ceva mai ușor și mai amuzant. Mai sunt probabil și alte lucruri pe care ar trebui să mi le amintesc, dar nu aș vrea. Prefer să încerc să mă uit la film cândva ca orice spectator și să mă întreb la rându-mi : Cum or fi făcut, domle!?
Bugetul
Peste un milion de euro și, no surprise here, cei mai mulți bani au mers către locații și decoruri. Mă așteptam pentru că este un film de epocă și oriunde ai filma în București, tot trebuie să mai retușezi pe ici - pe colo, asta când nu refaci cu totul ceea ce se vede în cameră. Printre altele, am construit un întreg studio TV și, culmea, am reușit să-l facem funcțional. Am lucrat aici cu o echipă formidabilă de scenografie condusă de Iulia și Victor Fulicea în așa fel încât ceea ce părea imposibil pe hârtie a început să prindă contur și substanță într-un ritm uluitor de rapid. Și fără niciun fel de compromis. Am avut întotdeauna tot ce mi-am dorit de parcă am fi avut un buget nelimitat și un regizor rezonabil. În vreme ce noi, n-am avut nici una, nici alta.
Prezența la Festivalul de la Veneția, cu primul tău lungmetraj
Filmul merge la Veneția și aici este și meritul Adei Solomon, care a lucrat la acest film în calitate de coproducător, și l-a prezentat în fața comitetului selector, pentru că se intră foarte greu în line-up-ul acestui festival care caută filme artsy dar și cu ceva ștaif comercial. Sper să fie și cazul acestui film.
Când am aflat de selecție, aproape că nu mi-a venit să cred. Primesc, probabil, câteva mii de lungmetraje sau, în tot cazul, sute, iar un film românesc acolo este o confirmare că facem încă bine ce facem în mica noastră industrie. Întrebarea este cum de facem încă filme care ajung la marile festivaluri, când pare că totul este împotriva unui astfel de succes. România este țara în care olimpicii la înot nu au bazine, iar cineaștii nu au săli de cinema.
Gânduri înainte de Veneția și de premiera în cinematografe
Să arătăm bine pe covorul roșu. J Altfel, mi-ar plăcea ca filmul să fie văzut așa cum l-am gândit și anume un film cu o structură narativă complexă, cu personaje variate pe care le poți înțelege și de care te poți atașa - personaje aflate într-un moment istoric în care se simte sfârșitul unei lumi așa cum, în mod bizar, se poate simți și în aerul de acum.
