De Muzeul Antipa îl leagă o istorie de peste 25 de ani. Luis Popa a luat prima dată contact cu muzeul în timpul Facultății de Biologie, la care era student. Și-a dorit să facă parte din colectivul Antipa, iar asta s-a întâmplat începând cu anul 1998.
În toți anii până în prezent a rămas aprooape de muzeu, iar din 2014 îl conduce. Din rolul de director a înțeles că trebuie să transforme Antipa într-un loc prietenos pentru toate vârstele, unde oricine este primit. Muzeul a devenit unul incluziv pentru toate categoriile de vizitatori, iar expozițiile accesibilizate pentru a acoperi diferite nevoi ale publicului.
"În aproape jumătate din zilele de luni ale anului, muzeul e deschis prin programul „Ora liniștită”, pentru persoane cu deficiențe neurocognitive, care au nevoie de un mediu cât mai controlat și mai liniștit față de o zi normală de vizitare", spune Luis Popa.
Vara aceasta, au fost incluse scaune pliabile în muzeu, pe care vizitatorii se pot odihni, fiindcă un tur poate ajunge și la câteva ore. Așa se procedează în marile muzee ale lumii, însă pentru România era un lucru nemaiîntâlnit.
Directorul Muzeului Antipa, dr. Luis Popa, vorbește în cele ce urmează despre cum s-a schimbat muzeul în ultimii 10 ani, despre administrarea unei astfel de clădiri de patrimoniu, despre atragerea a sute de mii de vizitatori anual.
Din biografie
După terminarea liceului, m-am îndreptat către Politehnică. Am urmat-o câțiva ani apoi, printr-un concurs de împrejurări, am hotărât să descopăr biologia și să fac facultatea în acest sens. La Facultatea de Biologie, eram aduși, ca studenți, la Muzeul Antipa pentru anumite cursuri - atunci a fost primul meu contact cu muzeul. De asemenea, un profesor ne-a spus că la Antipa lucrează cei mai buni studenți ai facultății, că acolo se poate face cercetare științifică. Întâmplarea face că eu am dat la Facultatea de Biologie tocmai ca să devin cercetător științific, fără să fiu interesat de cariera didactică.
Așa că, imediat după ce am absolvit, am vrut să fiu parte din colectivul Antipa și am avut norocul să se și întâmple asta. Vorbim despre anul 1998. În 2000, am început Doctoratul la Universitatea din București. Și pentru că am făcut parte din prima generație de doctoranzi cu frecvență, a trebuit să întrerup cariera de la muzeu până în 2004.
Apoi am revenit la Antipa, după ce descoperisem genetica, cu dorința de a dezvolta un departament de biologie moleculară. Directorul muzeului din acea vreme, domnul academician Dumitru Murariu, a fost foarte încântat de idee și m-a susținut în privința lui. Dezvoltarea laboratorului s-a făcut inițial mai ales cu fonduri obținute din proiecte de cercetare. Unul dintre ele a fost chiar motorul dezvoltării departamentului de biologie moleculară - un proiect pentru, ceea ce numim astăzi, un laborator de wildlife forensics, de criminalistică în domeniul mediului, care funcționează și în prezent. Practic, ce facem acolo e să prelevăm probe ADN (din resturi animale sau alimente) pentru a depista diferite specii de animale. Cum spuneam, asta a reprezentat motorul dezvoltării laboratorului de biologie moleculară, unde inițial eram doar trei persoane și ne-am dezvoltat până când am reușit să facem ca laboratorul să devină o secție permanentă.
Inspirația de a urma o carieră în managementul muzeelor
Aici nu a fost neapărat o inspirație, ci mai degrabă o întâmplare. În 2014 a fost o conjunctură care m-a împins să fac asta, deși nu țineam neapărat și nici nu-mi puneam problema că s-ar putea întâmpla - domnul academician Murariu nu a mai candidat pentru funcția de director, a fost anul în care devenisem cercetător științific de gradul 1 și eram foarte interesat de cercetare și de a-mi dezvolta cariera în domeniu.
S-a întâmplat totuși să candidez și să și obțin postul. Recunosc că mi s-a părut în acel moment că e o pălărie poate prea mare pentru mine și mă consolam spunându-mi că pot să plec când vreau. Pe de altă parte, mi-ar fi fost rușine să fac asta și să las baltă responsabilitatea pe care mi-o asumasem. Așa că mi-am fixat două obiective, care aveau legătură cu modul în care percepeam muzeul din perspectiva de angajat, iar dacă as fi reușit să le îndeplinesc, aș fi considerat că am făcut ceva util pentru muzeu.
Ulterior am descoperit că acele obiective au fost relativ ușor de îndeplinit și că provocarea cea mai mare (care continuă să fie și astăzi aceeași) este legată de oameni, de colectivul instituției. Din perspectiva asta, cred că a avut un rol important faptul că eu însumi proveneam dintre cei care lucraseră până atunci în muzeu, ca cercetător. Pe de-o parte, asta mi-a oferit avantajul de a cunoaște instituția (lucram deja de 10 ani aici), iar pe de cealaltă parte, i-a făcut pe toți ceilalți colegi să le fie greu să perceapă tranziția mea la noua poziție și au fost foarte multe situații în care am primit reproșuri (probabil justificate) de genul: „păi ieri spuneai altfel”. Și atunci trebuia să explic că ieri aveam altă perspectivă. Cam așa a arătat trecea mea.
Ce abilități v-ați dezvoltat? De la cine ați învățat
Sigur că, gândindu-mă ulterior la relația mea cu domnul academician Murariu, au fost multe situații din care am avut de învățat, însă nu am avut un mentor propriu zis. A trebuit să citesc mult și să descopăr the hard way ce și cum trebuie făcut în poziția de director. Cât despre abilități, aș zice că am încercat (și încerc și acum) să-mi țin în frâu personalitatea colerică, pentru că am descoperit că nu ajută deloc în relația cu oamenii. De asemenea, un lucru mai degrabă cinic - am descoperit că anumite discuții e mai bine să le ai între patru ochi decât în public, fiindcă nu poți controla reacțiile celorlalți.
Mix-ul care a contribuit la dezvoltarea Muzeului Antipa în ultimii 10 ani
Am vorbit despre dezvoltarea laboratorului de biologie moleculară, care se întâmpla în perioada 2006-2008, dar s-a întâmplat ceva mult mai important în acea perioadă. În 2008, muzeul a fost închis pentru refacere în cadrul proiectului „Muzeul Antipa reinventat, la 100 de ani”, iar până în 2011 s-a lucrat la refacerea completă a expoziției publice. În acel noiembrie 2011 în care s-a redeschis muzeul, așteptarea publicului era uriașă, iar numărul vizitelor a fost copleșitor. Am avut în jur de 320.000, față de câteva zeci de mii pe an, înainte de refacere. Pentru noi a fost un șoc, o situație greu de manageriat.
Apoi, în timp, numărul a început să scadă - la sfârșitul lui 2014, când am candidat pentru funcția de director, se ajunsese la 170.000 de vizitatori pe an. Mie, cumva, curba aceasta îmi dădea de înțeles că publicul se va satura și că vom ajunge la un plafon (cu siguranță mai scăzut decât cel de la care pornise după redeschidere). Însă am descoperit că dacă suntem activi în mod constant și orientați către public, plafonul acela nu e adevărat sau, în orice caz, nu la acel nivel scăzut. Mai mult, ne-am dat seama că poate să fie determinat nu doar de activitatea noastră, ci și de alți factori precum dimensiunea spațiului fizic, disponibilitatea orară etc.
Practic, ce am făcut după ce am devenit director, a fost să realizez că trebuie să transformăm și să comunicăm în toate felurile (implicit, prin tot ceea ce facem) faptul că Antipa e un loc prietenos, unde oricine e primit cu brațele deschise. Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut a fost să deschidem muzeul pentru public mai mult timp decât înainte. Uitându-mă la muzee din afară, dorința mea era să fim și noi deschiși la fel ca ei, așa am ajuns ca pe parcursul unui an să avem doar trei zile în care muzeul e închis (exceptând zilele de luni, când primim doar vizite de la persoane cu nevoi speciale). Acum pare ceva normal acest program, însă atunci, în 2014, era ceva nou. Filozofia mea este că publicul poate să meargă la muzeu atunci când este liber, așa că și noi trebuie să fim disponibili atunci.
Revenind la întrebarea „ce a făcut ca muzeul să fie un loc atât de vizitat”, cred că e vorba despre această dorință a noastră de a transmite că Antipa e un loc pentru public. Iar prin publicul atras, reușim să dovedim că suntem relevanți pentru comunitate. Vrem să fim deschiși pentru oameni atât la propriu, cât și la figurat, și să facem mereu lucruri pentru ei.
Provocările rolului de director. Și satisfacțiile
Sunt multe aspecte de la managementul financiar, la cel al resurselor umane etc. Dar dacă ar fi să vorbesc despre ceva mai ușor de înțeles și din exterior, cred că foarte provocator este să fim orientați către public și în același timp să facem față unor reproșuri care vin dinspre el. Majoritatea se referă la lucruri care nu depind direct de noi, care au legătură cu modul de funcționare a unei instituții publice în România, dar noi știm câte eforturi facem ca să meargă totul bine pentru public și atunci e mai greu de acceptat un reproș pe care noi îl simțim ca fiind nedrept, poate.
Satisfacțiile vin în mod cât se poate de evident tot de la public, când vedem că oamenii sunt mulțumiți de noi. La un moment dat, o mămică mi-a spus „ăsta este muzeul în care copilul meu a învățat să meargă” și de atunci îmi place și mie să zic la fel, că e locul unde copiii noștri învață să meargă. Este, într-adevăr, un loc foarte potrivit pentru cei mici, însă nu e dedicat exclusiv lor, iar adulții au la fel de multe de văzut și de învățat. Interacțiunea cu publicul ne oferă un mecanism infailibil de a obține validarea muncii noastre: putem vedea imediat, în ochii vizitatorilor noștri, dacă au fost mulțumiți de munca noastră. Iar într-o societate ca cea de azi, cred că este foarte important acest lucru, pentru că lipsa unui sistem de valori stabil (eu așa consider că poate fi caracterizată societatea noastră azi) poate face foarte dificil să știi dacă ceea ce faci profesional este corect sau, dacă ești pe drumul cel bun sau nu. Iar publicul ne ajută în fiecare zi să știm că suntem pe un drum bun.
Cum se diferențiază Muzeul Antipa în piața culturală românească
În primul rând, prin natura colecțiilor sale, pentru că suntem un muzeu dedicat istoriei naturale și cel mai mare de acest fel din România.
Istoria muzeului se simte pe umerii noștri, fiind primul înființat de către stat în spațiul locuit de români, în Țara Românească, în 1834. Apoi, în 1908, când deja vorbeam de România, a fost iarăși pentru prima dată când statul român a considerat că trebuie construită o clădire specială ca muzeu, cea în care funcționăm și astăzi. Istoria această ne obligă să fim constant inovatori, să fim avangardiști și primii care fac lucruri ca muzeu și pentru public. Încercăm să înțelegem nevoile acestuia și să punem în aplicare soluțiile înainte chiar de a ni se cere.
Patrimoniul ştiinţific al Muzeului Grigore Antipa
Patrimoniul științific e format din colecțiile noastre, adunate de-a lungul timpului. Important de spus despre ele este că în orice muzeu de istorie naturală, sunt mult mai multe și mai diverse decât există personal, la un moment dat, care să le poată studia. Și e firesc să fie așa, pentru că sunt acumulate în mult timp - în cazul nostru, peste 100 de ani de funcționare. În momentul de față avem aproximativ două milioane de obiecte în colecții, majoritatea dintre ele nefiind accesibile publicului și făcând parte din colecția științifică, în timp ce în expoziția publică, pe care o pot vedea vizitatorii, sunt aproximativ 5000 de obiecte.
Echilibrul dintre conservarea artefactelor și accesibilitatea acestora publicului larg
Toți cei care lucrăm în domeniu știm că un specimen din colecție, în momentul în care este expus publicului, începe să se degradeze, din cauza factorilor fizici înconjurători - lumină, praf, temperatură etc. Din acest motiv evităm să scoatem în expoziție piese din colecția științifică. Ce încercăm să facem în ultimul timp este să gândim cât mai multe momente unde grupurile vin în vizite organizate în depozitele noastre științifice, ca să vadă bogățiile pe care le avem. Pentru proiecte expoziționale particulare, care au durată determinată și relativ scurtă, putem să scoatem obiecte din colecția științifică în expoziție, însă încercăm să minimizăm acest timp pe care-l petrec acolo. Ele sunt cu atât mai sensibile cu cât vorbim despre specimene organice, care în mod natural se degradează, odată cu trecerea timpului.
Un muzeu incluziv și accesibil tuturor categoriilor de public
Încercăm ca muzeul, în ansamblu, să fie cât mai incluziv și accesibil pentru toate categoriile de public. Cu siguranță nu suntem la maximul care poate fi atins, dar încercăm în mod asumat, mai ales în ultimii ani, să abordăm acest aspect. Spre exemplu, o provocare în timp (care era greu de înțeles din exterior) era accesul fizic al publicului în muzeu. Cum spuneam, clădirea este de patrimoniu, și nu pot fi construite rampe sau alte soluții de acest fel, așa cum sunt la o clădire modernă. Până la urmă, am găsit o soluție de compromis, care a presupus instalarea unor rampe mobile, electrice, în interiorul muzeului. Sigur că afectează vizual spațiul, dar era nevoie de soluția aceasta pentru vizitatorii care au nevoie de aceste rampe.
În rest, dincolo de accesibilizarea fizică, încercăm să accesibilizăm cât mai mult fiecare expoziție pentru diferite nevoi ale publicului. De exemplu, în aproape jumătate din zilele de luni ale anului, muzeul e deschis prin programul „Ora liniștită”, pentru persoane cu deficiențe neurocognitive și care au nevoie de un mediu cât mai controlat și mai liniștit față de o zi normală de vizitare.
Expozițiile din programul actual
Una dintre problemele muzeului este că nu avem un spațiu generos și dedicat pentru expozițiile temporare. Acum folosim pentru ele sala multimedia, care inițial avea altă destinație, iar aici avem în prezent expoziția de reptile vii, „Creaturi ascunse”. E chiar ultimul moment în care mai poate fi vizitată vara aceasta, după ce am găzduit-o mulți ani la rând, însă din toamnă o vom întrerupe pentru că pregătim o expoziție specială de fluturi tropicali (ca o continuare a expoziției care poate fi admirată în sera din grădină pe timpul verii). Am descoperit că există o dorință foarte mare a publicului de a vedea aceste specii în tot cursul anului, așa că ne-am hotărât să o facem și iarna, în interiorul muzeului. Va fi o expoziție imersivă și cu adevărat spectaculoasă.
Celelalte expoziții temporare sunt cele două de fotografie - „emoții românești” a fotografului de wildlife Rareș Beșliu, deschisă până pe 4 august, dar și „Albania, file din natură”, expusă outdoor până la finalul lui august. În plus, avem și expoziția interactivă „Antipa și Racoviță - exploratori de poveste”, care introduce vizitatorii în atmosfera de școală a celor doi savanți și îi provoacă să exerseze meseria de cercetător într-un „laborator de studiu” creat special pentru ei.
Altfel, expoziția permanentă a muzeului este cu adevărat atractivă, dar încercăm în același timp să o augmentăm, să o facem mai dinamică și mai vie, așa că de curând am implementat un proiect prin care câteva exponate pot fi atinse. Muzeul e un spațiu unde în mod clar nu e voie să atingi obiectele, dar pe de altă parte știm că avem nevoie să învățăm punând mâna pe lucruri, iar proiectul „Atinge-mă, umbră” face exact acest lucru. Mai mult, exponatele care pot fi atinse sunt însoțite de o aplicație de realitate augmentată, care permite realizarea de fotografii cu animale virtuale.
Istoria Girafei din fața Muzeului Antipa
Girafa este, într-adevăr, o întâmplare fericită. Nu ne-am propus să devină un simbol al muzeului, dar acum chiar asta este și nu avem cum să schimbăm acest lucru. Ea a făcut parte din campania de teasing a noului muzeu, care urma să fie deschis în 2011. S-a construit după modelul girafei din expoziția noastră, iar partea inferioară a fost amplasată în pasajul de la Universitate, iar cea superioară (de la gât în sus), ca și cum ar trece cu capul prin pavaj, a fost poziționată deasupra, în Piața Universității. La finalul campaniei am adus-o în fața muzeului și de atunci a rămas aici. Lumea s-a obișnuit cu ea, deși de-a lungul timpului am primit și reproșuri de genul „dar de ce girafă și nu un urs românesc sau alt animal de la noi?”, însă am ales să o păstrăm pentru că a devenit simbolul nostru.
Tocmai din acest motiv am decis ca mascota muzeului să fie o mică girafă animată, care se numește Vic și care va aduce mereu publicului informații noi despre muzeu.
Cât de bine reușim să o păstrăm frumoasă, e un lucru discutabil. E realizată dintr-un material fragil, din diferite rășini și, fiind destul de frecvent vandalizată, o reparăm constant ca să pară că e intactă. Ne gândim la varianta de a avea una realizată dintr-un material mai rezistent, dar revenim cu vești.
Scaunele pliabile din muzeu
Odată cu refacerea muzeului, în noul spațiu nu avem multe locuri în care oamenii să se poată odihni și am avut mai multe solicitări de a crea bănci sau altfel de soluții. Așa că am preluat modele de la alte muzee din străinătate, unde există acest tip de scaune mobile, care pot fi folosite după bunul plac, pot fi luate dintr-un loc într-altul, lăsate apoi în diferite locuri din muzeu sau puse pe rastel. O vizită în muzeu poate să dureze peste două ore și poate deveni obositoare, iar cum spațiul nostru e destul de mic și plin de exponate, scaunele pliabile au fost cea mai bună variantă.
Vizitatorii acum sunt în perioada în care le descoperă, dar am primit deja multe reacții pozitive în legătură cu ele, mulți dintre ei văzuseră deja acest model în străinătate și au fost încântați să-l descopere și la noi.
Sustenabilitatea financiară a muzeului
Muzeul acesta are o sustenabilitate financiară superioară altor muzee, în sensul în care mai mult de 50% din bugetul nostru provine din venituri proprii, subvenția de la stat prin Ministerul Culturii acoperă mai ales partea de salarizare, dar cel mult două luni din funcționarea în ansamblu a instituției. Reușim să avem veniturile proprii tot datorită publicului, care ne asigură această sustenabilitate financiară, lucru care creează un cerc virtuos - pe de-o parte, obținem bani din biletele de acces în muzeu, iar apoi banii aceștia ne permit să avem dinamica existentă și să întoarcem către public servicii de cea mai bună calitate.
În pandemie, când sursele noastre de venit au căzut complet, a fost foarte importantă intervenția statului, care a suplinit faptul că muzeul a fost închis (și nu doar în pandemie, ci și ulterior, până când a revenit încrederea publicului). Dar anul trecut, 2023, a fost cel mai bun an din istoria noastră în ceea ce privește vizitele - dacă am pornit în 2011 de la 300.000 de vizitatori, am ajuns ca anul trecut să avem aproape dublu. Iar dacă în 2011 eram copleșiți de numărul mare, acum suntem relaxați și obișnuiți cu acest număr mare de vizitatori. De altfel, atunci când am fost închiși pe timpul pandemiei, ajunsese să-mi lipsească zumzetul continuu care ne arăta mai mereu că sunt oameni acolo.
