A debutat la Sfântu Gheorghe în urmă cu 9 ani, cu spectacolul „Miss Julie, cu scene din Tarkovsky ” iar azi este deja una dintre vocile regizorale în vogă ale momentului. Botond Nagy spune că atunci privea actorul ca un element simplu al spectacolelor sale. Din acel moment și până azi, se află într-un continuu proces prin care descoperă actorii, îi observă, îi invită în călătorii revelatoare și transformatoare în personajele pe care alege să le aducă pe scenele teatrelor din țară, prin ei.
"Caut onestitate. Doi oameni în diferite etape ale vieții lor se întâlnesc să vorbească despre o alta. Să crească o floare împreună. Tu aduci sămânța, eu îți ofer solul. Dar o udăm împreună. Le ofer actorilor mei totul să-i văd cum evoluează, cum ies din carapacea lor. Cum reușesc fiecare în timpul lor să facă ce nu au mai făcut până acum".
În Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, am avut ocazia să văd spectacolul „Procesul” după Franz Kafka în regia lui Botond Nagy. Am stat de vorbă cu el despre teatru, lucrul cu actorii, cercetarea în teatru și cum a fost pentru el experiența FITS de anul acesta.
Din biografie
Întâlnirea cu teatrul polonez din liceu a fost poate cea mai marcantă experiență. Eram în clasele 9, respectiv 11 când vedeam live spectacole de Kristyan Lupa și Jan Klata. Am absorbit tot atunci, ca un burete, a fost o revelație absolută care trăiește în mine și azi ca o amintire din pântecul matern.
Am avut șansa să termin liceul de artă cu profil de teatru din Sfântu Gheorghe și deja începea să mi se cristalizeze că regia este singura cale posibilă de urmat. Eram un microbist al teatrului european. Citeam vedeam și memoram tot ce îmi ieșea în cale. Destinul m-a călăuzit cu întâlniri importante, cum a fost cel cu profesorul meu de istoria teatrului din liceu, domnul Salamon András. Apoi am dat la universitate, la prima și singura clasă de regie avându-l ca profesor pe László Bocsárdi la Târgu Mureș. Din zeci de oameni am intrat 4 la admitere. A fost adrenalină maximă.
Primul spectacol montat
Aveam 21 de ani când am făcut „Miss Julie, cu scene din Tarkovsky ” după Strindberg la Teatrul “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe. Asta era în 2015. Am „răsturnat” teatrul respectiv la propriu atunci, deoarece publicul era pe scenă iar jocul era peste tot, în sala mare peste scaune aveam o șină de tren, erau scene în pod la ștăngi, video mapping, lasere , live cam din barul teatrului, green box lângă spectatori, gătit live și gustat de public… ideea era că cineastul Andrei Tarkovsky revine cu actorii lui să mai facă un ultim film, dar pune ochii pe acțiunea ce se petrecea în paralel, cea al Domnișoara Iulia lui August Strindberg. Tarkovsky începe să filmeze povestea lui Strindberg. A fost un scenariu scris de mine și cel mai bun prieten al meu.
Pe atunci cred că mă preocupa mult fragmentarea scenelor. Ceea ce pe atunci era inadmisibil, văd că azi a devenit destul de popular în România. Mă intriga senzația de totul este posibil aici și acum. De libertate totală. De aceea am și apelat la rezolvări regizorale foarte complexe ce cochetau încontinuu cu granița imposibilului. Fără să știu pe atunci, rezonam intens cu instalația, cu o dimensiune mult mai rave a vieții. Eram înnebunit de muzica techno. Mi-am și denumit creațiile „instalații techno-poetice”. Dar atunci tratam actorul ca un element simplu al spectacolelor mele, un element ce poate contribui la un efect. Iar din acel moment până azi descopăr în continuare actorii. Am început să-i observ treptat, să-i descopăr, să îi iubesc, să îi invit la călătorii în singurătatea câmpurilor de rapițe și al personajelor. Să cresc cu ei la rândul meu.
Cum este acum, la ce te uiți în procesul tău de creație a unui nou spectacol
În primul rând încerc să fiu atent la mine. Fiecare process începe în mine cu frică, cu un soi de decadență, agonie, ce mă poate stimula în măsura în care aduce cu ea însăși renașterea. Astăzi simt că mi-am păstrat înclinarea nealterată față de pasiunea în ceea ce privește teatrul, ceea ce mă intrigă să fiu atent, să-mi deschid supapele, să alerg după povești și să mă feresc de deșerturi.
Experiența FITS 2024
Când vorbim de FITS, vorbim de un Tomorrowland al teatrului. Nu doar al teatrului. Pe mine mă încarcă mult să văd atâtea spectacole diverse într-un timp atât de condensat. Să mă bucur de oameni, pe care-i reîntâlnesc aici sau pe care-i cunosc pentru prima dată. Anul acesta mi s-a părut o selecție de spectacole, evenimente extraordinar de fresh, cu artiști ai prezentului foarte diverși și foarte valizi. Este un răsfăț ce ne este oferit.
Ce te leagă de Sibiu?
Oamenii. În primul și în primul rând. Mă leagă colectivul TNRS, al FITS. Sunt oameni extraordinari de la care am învățat, cu care am construit ceva la fiecare întâlnire pe care am avut-o în cadrul unui spectacol. Mă leagă primele mele amintiri, pe când am fost ospătar trecător la o cafenea de aici. Mă leagă plimbările de zorii zilei ce inundă fațadele clădirilor, cu sunetul efemer al pescărușilor… aceste plimbări cu un aer intens de trecere și speranță, ce pentru un moment mă fac să cred că sunt un personaj dintr-un film al lui Sorrentino.
Credit foto: Andrei Văleanu
Despre spectacolul cu care ai fost în FITS - „Procesul” după Franz Kafka
În “Procesul” am văzut oportunitatea de a interpreta și reconstrui realitatea prin fantezie. Îmi plac textele sau contextele unde îmi pot exercita această poezie. Eu scriu prin scenă și prin actori. Așa a fost întâlnirea și cu Gyan Ros, care este Joseph K în spectacol. Știam că este momentul oportun, întâlnirea perfectă pentru a face asta. Sunt rare aceste match-uri. Nu în ultimul rând este și centenar Kafka.
Etapele de creație
Când te urci pe scenă și lucrezi cu actorii, nu te gândești la unghiuri sau altceva. Faci totul din punctul tău de vedere. Ești prezent. Cred că asta contează cel mai mult. Iar în ceea ce privește etapele, nu am un sistem anume. Poate singurul pe care-l urmăresc este să nu forțez niciodată nimic. Încerc să creez o atmosferă de lucru în care actorii mei se simt ca într-o excursie în care nu știu exact ce au de făcut. Asta uneori, mai ales la început, îi confuzează, dar mai departe toată lumea își dă seama că poți juca foarte bine, doar dacă te arunci în această atmosferă și vii mai departe după mine. Evident eu am în cap o direcție unde îmi doresc să ajungem, dar nu poți povesti o călătorie la nimeni, înainte să nu pornești în ea. Nu are sens. Dacă am ști fiecare pas înainte poate nici nu am mai porni la drum.
Credit foto: Andrei Văleanu
Limitele
Singura limită ce stă în calea mea, în creațiile mele, sunt eu. Limitele, precum și dorințele sunt în capul nostru. Depinde pe care, în ce moment, ni le manifestăm. Multe din ele se întâmplă.
Temele care te procupă în prezent
Dacă aș fi idealist aș spune că mi-ar plăcea să le ofer spectatorilor mei curajul de a nu mai face compromisuri. Acestea sunt întrebări la care răspunsul meu pus pe hârtie este irelevant. În fața realității metafizice cu toții suntem țărani. Treaba noastră ca artiști nu este de a lumina o direcție, ci să fim pur și simplu sinceri. Simplu, fără filozofii renovate. Treaba noastră, dacă suntem sinceri este de a aduce oamenii la un punct de plecare, la un punct zero. Să-i ducem la un terminal, să spun așa. Apoi de acolo toată lumea își alege destinația, avionul, sandwich-ul la suprapreț și parfumul redus, în funcție de oportunitățile, calitățile, fricile, câmpul vizual, speranțele fiecăruia. Dar măcar la un punct de plecare trebuie să ne aducem publicul. Este de datoria noastră.
Limba artistice și moduri de exprimare care te interesează acum
Habar nu am. Nu cred că un artist are sau ar trebui să aibe gânduri precise. Oricum tot ce vorbește pe lângă creația lui, sunt vorbe-n vânt. Nu înseamnă mare lucru. Un singur lucru mă preocupă când îmi amintesc, anume “Ce caut aici? Ce este viața mea?”. Iar limbajul, fără să vreau, mi s-a format. Uneori mai încerc să îl schimb. Când îmi amintesc, dar atunci de obicei este o problemă.
Cercetarea în teatru
Fără cercetare, înseamnă că nu te preocupă tema. Înseamnă că te minți. Acum cercetarea este și ea subiectivă. Poate doar stai, te holbezi la apusuri și îți faci loc în tine pentru următoarea îmbrățișare insuportabil de lungă. Uneori mă forțez să rămân optimist, altfel nu aș mai face nimic. Dar cred că în această epocă dură și tulbure, trebuie să ne rămânem loiali, aproape de noi și trebuie să depunem mărturie despre acest declin uman pe care îl trăim zi de zi și la care am contribuit cu toții.
Tehnologia
După cum se vede, o folosesc, mă incită, îmi deschide dimensiuni noi de a înțelege și de a mă juca la nesfârșit cu fantezia. Tehnologia nu mai este o ustensilă, este felul nostru prin care alegem să comunicăm… o hologramă utopică a relației umane. Cu ajutorul tehnologiei azi, putem crea senzații șamanice de ieri.
Ce disciplină ai când construiești un nou spectacol?
Merg la sală, ridic greutăți. Mă ajută mult să îmi descarc energiile ce pot bloca un proces creativ. În rest pe cât de mult detest rutina în teatru, pe atât de mult am nevoie de ea în viața din afara ei.
Ce cauți când lucrezi cu actorii?
Caut onestitate. Doi oameni în diferite etape ale vieții lor se întâlnesc să vorbească despre o alta. Să crească o floare împreună. Tu aduci sămânța, eu îți ofer solul. Dar o udăm împreună. Iar dacă tu spui că ai udat-o azi și nu ai făcut-o, atunci pierdem timpul. Le ofer actorilor mei totul să-i văd cum evoluează, cum ies din carapacea lor. Cum reușesc fiecare în timpul lor să facă ce nu au mai făcut până acum. Iar pentru asta nu sunt dispus să tolerez și să ascult baliverne. Dar din fericire îmi dau seama deja la castinguri cine vrea să mă păcălească.
Credit foto: Andrei Văleanu
Bucurii și revelații cu care ai plecat anul ăsta de la FITS
Pe lângă foarte multe spectacole, conferințe, lecturi, concerte foarte bune am plecat cu entuziasmul și motivația că există o echipă de oameni, că există un Constantin Chiriac, care creează un festival de un asemenea impact și creează un context. Un context pentru a ne dezvolta în primul rând. Iar aceasta, făcut prin mijloace artistice, ne dă speranță, și putere, și chef. Este o muncă uriașă ce fac acești oameni. Împreună. Și aș vrea să le mulțumesc pentru asta. Iar pe cine nu a fost încă, să vină la următoarea ediție. Este o experiență în sine, ce ne deschide. Ne determină să privim atât către ceilalți, cât și către noi înșine.
