În 2010 a fost invitat să facă un proiect la Sibiu, pe zidul de lângă Teatrul Național „Radu Stanca”. A revenit și anul următor. După 5 ani de ilustrații și texte pe zid, Dan Perjovschi și-a numit proiectul „Ziarul Orizontal”. 15 ani mai târziu, își cheamă prieteni români și străini să deseneze împreună porțiuni în cea mai întinsă gazetă, care critică lumea contemporană.
Tema ediție a 31-a a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu este „prietenia” și până în iunie 2025, Zidul lui Perjovschi va fi mai mult de jumătate desenat alături de alți artiști.
Tot în contextul prieteniei, Platforma de arte vizuale pe care o conduce în parteneriat cu TNRS a oferit fonduri câtorva spații independente de artă din Sibiu, care se încăpățânează să existe și să producă proiecte contemporane de artă.
La FITS, am stat de vorbă cu Dan Perjovschi despre proiectele sale din cadrul festivalului, despre arta contemporană și rolul artistului român în societate.
Limbajul artistic
Să spunem că mi-a plăcut să desenez dintotdeauna, dar în vremea educației mele din comunism, nimănui nu i s-a părut asta ceva valoros. Și atunci, toate tendințele mele cu genul de grafică pe care o făceam ajungeau să fie catalogate drept caricatură, nu artă. Am făcut desen și grafică încercând să supraviețuiesc unei cenzuri. Desenul meu de azi nu merge decât în democrații, nu funcționează în societăți controlate. Când a venit libertatea în ’89, am migrat din zona de artă care mi s-a părut foarte plictisitoare – și știu ce spun, că încă este o parte din ea așa – în zona de presă, de ziar. A fost un moment fantastic, când se putea tipări fără cenzură. Acolo am putut desena eu cum am vrut. Timp de vreo 10 ani, ceea ce făceam la ziar și ceea ce făceam în sălile de expoziție erau două lucruri diferite. Undeva în 1999 ele au venit împreună și nu mai exista diferența asta.
Practica mea vine din ziar și din Revoluție, de aceea desenez în negru. De-a lungul vremii, am avut de înfruntat și prejudecăți, eu nu vreau să fac ierarhii - pictura pe primul loc și așa mai departe -, dar nici nu vreau să fiu privit ca un caricaturist. Am zis tot timpul că desenele mele sunt editoriale. De aceea am și introdus text în ultima vreme, că textul nu mai este caricatură, este un segment pe care toată lumea îl înțelege ca artă. Am introdus foarte mult text și fiindcă îmi plac limbile, în general.
După 35 de ani, încă desenez și la ziar. Pentru desenele pe care le fac la ziar, îmi trebuie doar un rezumat al textului. Dacă îmi trimite cineva tot articolul, mă blochez. Am nevoie doar de atât, îți dau un exemplu: „Ăștia din coaliție nu se înțeleg. Pe pătrat”. (râde) Pentru mine e suficient, îmi trebuie doar o informație, un input minimal din care eu să scot esența prin desen. Asta e practica mea din ultima vreme.
De unde vine inspirația
Mă inspir din ziare, din discuții, din observații, dar nu din chestii complexe, ci simple. Dacă te uiți cu atenție, ce vezi desenat de mine este desenat urât. Intenționat. Nu e făcut cheesy, nice.
Schițe și carnete
De obicei am la mine câte un carnețel în care îmi notez idei, dacă văd, aud, citesc ceva. Când sunt invitat la vreo expoziție din străinătate și se stabiliește că merg, să zicem în ianuarie, din momentul în care am stabilit data încep un carnețel nou unde consemnez idei și informații care țin de țara respectivă. Pe urmă desenez în el de când plec cu avionul. Am scos și o antologie de carnețele – The Book of Notebooks. Este o arhivă de carnețele cu care eu am lucrat și lucrez. Am sute strânse, le păstrez în cutii cu date.
Să îți explic practica. Să zicem că sunt invitat la un muzeu german să desenez. Fac un proiect gigantic, desenez pe pereți, după 6 luni vine vremea să șterg desenele. În acel moment eu le zic celor de la muzeu că există un carnețel de unde a ieșit proiectul și dacă vor să-l cumpere. Dacă nu vor, îl păstrez eu. Dar le zic mereu celor care mă invită să desenez că există posibilitatea să cumpere sămânța proiectului.
În ultimii 20 de ani, am carnețele dintr-astea în vreo 25 de muzee de artă ale lumii. Acolo sunt mai multe feluri în care pot folosi carnețelul, scanându-l, proiectându-l. Asta face parte tot din practica mea. Și să știi că este foarte interesant când mă uit în urmă pe unele mai vechi, văd ce se întâmpla în acei ani în lume, cum desenam eu atunci.
„Ziarul Orizontal” de la Sibiu, la 15 ani
Este început în 2010 și primele dăți să spunem că era mai sacadat așa. La fiecare ediție a Festivalului de Teatru de la Sibiu încercam să îl schimb cu totul, să se vadă că e o nouă ediție, un nou zid. În ultimii 10 ani însă, e morf, e dintr-unul într-altul. O parte dintre desenele pe care le-ai văzut anul ăsta este posibil să le vezi și anul viitor. Altele se vor schimba. De-a lungul anului eu mă duc acolo de câteva ori și desenez, de obicei când se întâmplă ceva mai important așa. N-am un program fix, eu călătoresc mult ca artist, fac cam 30 de proiecte pe an și sunt plecat jumătate de an din România. Când mă întorc în țară, mă mai duc și mai adaug pe zid câte ceva. Am început acum în iunie și ce se vede acum pe zid va merge până în iunie anul viitor, dar mai adaug, mai schimb, mai acopăr cu alte desene. Dacă te uiți cu atenție, vezi cum se suprapun unele desene peste altele mai vechi.
Am fost invitat să fac un proiect la Sibiu și iată-mă 15 ani mai târziu nu mai știu cum să ies din proiectul ăsta. (râde) Numele „Ziarul Orizontal” n-a venit din prima, abia după primele 5 ediții m-am gândit cum ar fi să fie ca o gazetă de perete. Acuma am acolo mai multe segmente: cele pe care desenează invitații; înspre teatru e mai mult sectorul cultural, artă, teatru; iar în capătul celălalt al zidului este partea politică.
Pensiile, unul dintre subiectele de pe zidul de la Sibiu
Da, pensii mari și pensii mici. Sunt două personaje pe zid și unul îl întreabă pe celălalt: „Ce e așa de special la tine?”, iar celălalt îi răspunde: „Pensia”. Pe mine mă preocupă subiectul pensii, gândește-te, eu am 63 de ani, mai am 2 ani până la pensie. Între timp, procurorii ies la 45 de ani și vor avea o pensie de 10 ori mai mare decât a mea pentru că eu am salariul minim pe economie de 15 ani. În Sibiu, pensiile sunt unul dintre subiectele importante de discuție publică. Oameni din toate categoriile sociale trec prin fața zidului și discută despre pensii, iar eu încerc să mă agăț de subiectele care provoacă discuții în societate.
Să știi că și eu mă educ de când desenez pe zidul ăsta. Eu am în cap marele intelectual care vede el problemele societății, dar la firul ierbii situația poate fi alta, lumea le poate vedea diferit de mine sau oamenii pot avea probleme diferite. Eu nu sunt acolo să fac ilustrarea ofurilor sibienilor, românilor, europenilor, totuși, vreau să simt pulsul și să încerc să ilustrez anumite situații.
Desenele cu prieteni
Partea cu desene colorate de pe Zidul de la Sibiu este un insert al Școlii de Artă și Terapie Fabernlicht din Sibiu, care este a unei colege de-ale mele artistă din Sibiu, Kristina Ratiu Demuth. Îi apreciez munca foarte mult, lucrează cu copii și cu adulți tineri, dar și cu copii cu ADHD. Și pentru că tema ediției de anul ăsta a Festivalului de Teatru de la Sibiu este prietenia, am invitat-o cu clasele ei să deseneze. Copiii sunt geniali. Dacă am eu undeva o competiție în lumea asta, printre copii o am. Am mai invitat încă o artistă și un cuplu de artiști din Sibiu să deseneze pe zid și mai am invitați din Thailanda, o artistă ucraineancă. Deci zidul început acuma sper ca până la anul în iunie să fie mai mult de jumătate desenat cu prieteni.
Desene refăcute, desene șterse
Mie îmi convine ca unele dintre desenele mele din spațiul public exterior să se ducă. O parte dintre ele au un grad de temporalitate și, dacă trece mai mult de un an, trebuie să merg să mai adaug, să mai actualizez. În cazul tramvaiului din Iași, pe care l-am desenat în 2019, când s-au împlinit 30 de ani de la Revoluție, nu este nevoie fiindcă este făcut pe ideea de revoluție, de curaj, de ce înseamnă democrația. În rest, proiectele mele trebuie aduse la zi sau șterse. Când am o expoziție, în Germania sau America, de exemplu, care durează câteva luni, la final expoziția se șterge.
Nu mă deranjează că mi se șterg desenele, m-am învățat să lucrez cu temporalitatea și asta îmi permite să și greșesc, știi? (râde) Că greșelile nu rămân acolo pe viață. Deci, am o mai mare libertate să mă mișc. În plus, toate desenele și cele care se șterg, și cele de pe zidul de la Sibiu, provin dintr-un carnețel unde se nasc ideile mele, iar ideile rămân și sunt mereu surse de lucru, de noi desene. E la modă reciclarea, eu o practic de 20 de ani, fiindcă redesenez lucrări, le repun în alte contexte. Cu cât cunosc mai multe pe o anumită zonă, adaug alte lucruri în proiectele mele. Când a fost Revoluția în ’89, în România nu exista discuția despre drepturile omului, despre minorități, despre drepturile LGBTQ. Acum există. Eu vin dintr-o societate deschisă, în care toată lumea își găsește locul și toți oamenii pot trăi liberi, iar eu țin la ideea asta. În timp, cunoscând mai multe despre aceste subiecte, mi-am schimbat și desenele, le-am actualizat.
Artă pentru schimbare
Sigur am schimbat lucruri prin desenele mele, cât și prin faptul că sunt activ în presă, în interviuri, în zona socială. Probabil, o parte dintre lucrurile pe care le promovez eu au rezonat în mintea unor oameni și au produs schimbări. De 15 ani sunt într-un program care se numește Drawing Provider. Dacă tu știi că cineva vrea să taie un copac și vrei să-l salvezi, îmi spui și îți fac peste noapte un desen cu care să mergi să protestezi împotriva tăierii copacului. În toți anii ăștia, mulți oameni au pus pancarte cu desenele mele pe Facebook. Alții, care au încercat să facă lucruri bune, le-au făcut și cu ajutorul desenelor mele. Deci da, am schimbat lucruri cu desenele mele.
Și cu un strop umor...
Peste tot în lume oamenii reacționează mai bine la lucrurile serioase zise cu puțin umor. În toate instalațiile mele cu desene sunt unele lucruri mai profunde și mai dure și sunt unele la care se râde. Este un pachet, nu toate au același grad de umor și nu toate binedispun. Dacă am învățat ceva, în cei peste 35 de ani de când fac artă, este să gătesc bine „pizza” asta pe care o fac eu. Să știu câte condimente să-i pun, ca să aibă gust bun.
Există un subiect în ultima vreme, care nu se prea discută încă, nici în România, nici în lume: libertatea de exprimare trebuie acompaniată de responsabilitatea de exprimare. În lumea noastră – și ai văzut cel mai recent caz la concertul Coldplay – poți să rănești, poți crea răni care se vindecă foarte greu. Trebuie să avem grijă. Uite, de exemplu, eu am invitat la un moment dat artiști stencil să expună pe zidul de la Sibiu. Un grup era de artiste feministe mai radicale, care au vrut să folosească un cuvânt, „rrom”. Eu nu am fost de acord, pentru că în Sibiu trăiesc mulți rromi, iar dacă acel cuvânt era scris pe zid, oamenii puteau foarte ușor interpreta că cineva a mâzgălit zidul și să se iște un val de ură în comunitatea rromă. Am vrut să evit asta.
Platforma de arte vizuale 2024 în cadrul FITS
Platforma de arte vizuale se cheamă inițiativa pe care o am cu Teatrul din Sibiu de vreo 15 ani. A apărut fiindcă mi-am dorit să nu existe doar Zidul pe care îl fac în Sibiu, ci să ne extindem și către alte proiecte. Anul ăsta am dedicat atenția scenei locale de artă contemporană, mai concret spus, spațiilor. Am avut o finanțare de la teatru și am împărțit banii unor spații independente. Pe lângă instituțiile statului sau cele private, există și instituții pe care artiștii le inființează, le conduc și le finanțează. Și pentru că un artist independent nu are bani, există bătaie pe spațiile mici, de tip batistă. Ce am vrut eu să fac prin Platforma de arte vizuale anul ăsta la FITS a fost să mă uit la artiștii care se luptă la firul ierbii în spații mici, care dau banii de chirie din buzunar, care schimba becul când se arde, care își panotează singuri expozițiile și trebuie să stea ei în săli, ca să le țină deschise. În Sibiu sunt multe astfel de spații, eu am grupat acum câteva, dintre cele care sunt pe banda mea și ele mi se par mie mai importante decât Muzeul Brukenthal.
Spațiile sunt:
- DRAGOSTE, un spațiu foarte mic al unui artist, Dan Raul Pintea, care scrie „dragoste” pe tricouri și trăiește din dragoste de ani de zile. El mai face proiecte de reciclare și hârtie manuală.
- Artiștii George Roșu din Timișoara și Monika Tompos din Sibiu au fondat ARTĂ NON STOP, o galerie unde se fac expoziții de grup. Este foarte important faptul că, anul acesta, în geamul galeriei este expus un mare banner „Arta are nevoie de spațiu” care a fost pus pe Atelierele Malmaison din București, un spațiu pe care artiștii de acolo l-au pierdut când le-a fost triplată chiria.
- RAFT care e o inițiativă a lui George Roșu, un cub de 40X40 care găzduiește microproiecte. Început acum niște ani buni la Brasov ca o critică a faptului că existau galerii de artă pe vremea aia. Acum RAFT-uri se găsesc și la Cluj , Timișoara, acum și la Sibiu găzduit de Kulturzentrum și admnistrat de curatoarea Iris Ordean. Iris a curatoriat 2 ani Platforma de arte vizuale. Ea face și un proiect mișto, Poarta celebrului Maraton pentru cauze sociale din Sibiu.
- CER DESCHIS este spațiul unei artiste pe nume Roxana Ionescu, care are o practică artistică educativă și colaborativă, lucrează cu școli, cu copii din jurul Sibiului.
- SPAȚIUL TELESCOPIC AL CUNOAȘTERII, un proiect pe care îl face soția mea Lia Perjovschi la Biblioteca Astra. Are un mezanin la etajul 5 și jumătate, care era uitat de Dumnezeu și pe care ea l-a amenajat. Acum găzduiește o instalație de artă, care crește în timp, și o sală de lectură.
- MIELUL ALB, o galerie amenajată în spațiul fostei cofetării La Mielul Alb din Sibiu. Este un spațiu fondat de Ștefan și Lavinia Crețu, închiriat de la stat, amenajat și dotat de ei.
Astea sunt spațiile, pe lângă Ziarul Orizontal Sibiu, dar eu l-am invitat în proiect anul acesta și pe Matei Câlția care are Galeria Posibilă din București, dar care dezvoltă la Șona, Făgăraș niște proiecte admirabile unde primesc în rezidență artiști.
Platforma de artă contemporană pe care o guvernez în cadru Festivalului de Teatru de la Sibiu va avea altă formă la anul, poate anul viitor invit pe cineva din străinătate să facă un singur show. Vreau ca platforma să fie un segment profesionist în cadrul FITS.
Rolul artistului în vremurile noastre
Cred că artiștii contemporani trebuie să contribuie, să-și dea cu părerea la temele fierbinți ale societății contemporane: criză, război, discriminare, încălzire globală. Să pună întrebări despre ce se întâmplă cu Pata Rât în Cluj, cu deșeurile textile, cu PET-urile, cu Parcul IOR. Unii fac asta, alții nu. Există o piață de artă internațională cu cercuri în care artiști internaționali se învârt și arată ce pot să facă, între ei.
Rolul artistului contemporan român este să participe și el la corurile astea internaționale, să ne spunem și noi părerea pe niște subiecte și să ne punem întrebări despre ce putem face pentru societate, prin artă. Eu cred că rolul meu activ este să fac și educație, o educație de tip nonformal. Asta fac și prin zidul ăsta pe care îl desenez în Sibiu. Ca artist, vorbesc de profilul meu acum, eu nu cred că mai pot picta a mia natură statică sau peisaj, nu este interesant pentru mine. Eu cred că artistul contemporan român trebuie să fie implicat în problemele societății, în avangarda discuțiilor, să spună lucrurile neplăcute, lucrurile care dor, să creeze punți între subiecte importante și oameni.
Sfaturi pentru artiștii la început de drum
Să știi că nu mai știu ce să le zic. Eu am trăit în societatea care avea o singură televiziune. Acum avem zeci de canale, nici nu mai știi ce să alegi. Am trăit cu cărți date pe sub mână, dădeam la schimb săpunuri Fa în anticariate, ca să ne păstreze cărți. Acuma lumea este înecată în informații. Nu prea mai îmi vine să dau sfaturi, fiindcă experiența mea de viață e foarte diferită de a tinerilor de azi. Pot, totuși, să dau acest tip de încurajare: dacă muncești, indiferent de ce crezi tu că ești pus pe lumea asta să faci, dacă te ții de treaba ta, oricare ar fi ea, lucrurile se vor lega cumva la un moment dat. Și nu e nicio panică dacă ai facut ASE, să începi să faci artă, sau dacă ai făcut Arte să ajungi în banking.
Lumea de azi oferă oamenilor posibilitatea mutării dintr-un câmp într-altul, lucru care pe vremea mea nu era posibil. Oamenii de azi ar trebui să simtă că trăiesc într-o lume planetară. Un student poate schimba printr-un Erasmus un semestru de studiu în România cu unul de studiu în altă localitate a lumii. Eu nu am avut voie să ies în Bulgaria. Tinerii artiști nu au decât să profite de toate astea, cât și de tehnologie. Prin mijloacele tehnologice pot să împartă cunoștințe cu colegi din toată lumea, nu este nicio competiție. Din contra, eu cred că puterea artei stă în sharing.
