Anual, pe insula Spiekeroog din Marea Nordului, se lansează un apel pentru artiști din întreaga lume, oferindu-le ocazia de a transforma acest spațiu izolat în refugiu creativ. Artistul selectat are șansa de a realiza creații artistice temporare care să interacționeze cu peisajul natural și comunitatea locală. Proiectele sprijinite prin această bursă sunt desfășurate în spații publice, având scopul de a genera conștientizare asupra unor probleme sociale. Tema rezidenței se schimbă anual, oferind astfel o platformă diversă pentru exprimare artistică în dialog cu publicul.
Ediția a 10-a a "Spiekerooger Zeltplatzresidenz" a fost câștigată de regizoarea româncă de teatru Iulia Grigoriu, cu proiectul RED EXIT. Timp de o lună, ea a creat o instalație pe plajă: o cortină roșie, în formă de triunghi, care servește drept portal simbolic spre non-realitate, și un spectacol al cărui scenariu este bazat pe poveștile insularilor.
Ea povestește în rândurile următoare cum a fost experiența pe insulă și ce povești a adunat pe plajă.
Ritual cu vânt și maree
Experiența de aici este aproape suprarealistă, m-am simțit privilegiată să mi se acorde încrederea și resursele pentru un experiment teatral într-un loc ca acesta. Prima dată a trebuit să mă obișnuiesc cu ritmul insulei, apoi a început lupta cu forțele naturii: nimic din ce plănuiam nu stătea mult în picioare, cortina de pe plajă avea de-a face cu vânt puternic, furtună, maree care o lua pe sus.
În fiecare zi, ritualic, îmi petreceam câteva ore pe scară încercând să repar, să peticesc. Desigur, într-un final, aspectul instalației de vechi, distrus, abandonat, a intrat în conceptul spectacolului.
Evadarea tăcută
În rest, mi-am petrecut zilele ascultând poveștile oamenilor. Tot notând ceea ce mi se spunea, încercând să conturez scenariul, am realizat încet-încet că el se va baza fix pe ceea ce nu mi se spunea. Simțeam că toți oamenii cu care vorbesc au ceva în comun și căutam în senzația inexplicabilă, ce anume îi leagă pe toți cei care au decis să își mute viața pe insulă.
La un moment dat a devenit clar: cu toții fugeau de ceva, sau aveau un trecut pe care doreau să îl lase în urmă. Problema este că oricât ne-am dori, sunt anumite lucruri nerezolvate care rămân cu noi toată viața, oriunde am încerca să evadăm.
Pe noi înșine, ne urmărim peste tot. E o mare iluzie că un loc din capătul lumii se poate scăpa de propriile bagaje mentale, emoționale. Și ce rămâne de făcut în situația asta este să ne uităm mai atent în jur și să descoperim că avem cu toții greutăți similare de cărat.
Personajele din spectacolul meu vin de departe purtând valize grele, iar narațiunea din jurul acțiunilor lor ilustrează lupta sisifică împotriva propriului trecut. În esență, spectacolul este o examinare a naturii umane și a căutării universale pentru acceptarea de sine.
Pe Spiekeroog, sigur am să mă mai întorc. Într-un timp relativ scurt am cunoscut oameni de care am devenit foarte apropiată și care au mers cu mine în acest proiect cu o încredere pentru care le sunt recunoscătoare. Ne e greu să credem că acum o lună nici nu ne cunoșteam, așa cum e și mai greu de acceptat faptul că în curând se termină și că viața mea nu continuă, cum s-ar simți firesc, pe insulă.
Rămân cu discuțiile aprinse de la Kiosk la cafea dimineața, repetițiile pe plajă până după apusul soarelui, refugiul la baraca de vest când plouă, întâlniri pe fugă la Kogge, drumuri nesfârșite cu bicicleta pe coline și sentimentul profund de comunitate, unde fiecare are grijă de celălalt.
