De la 13 ani a fost convinsă că vrea să fie regizor de film. Când unii dintre noi nici nu știam pe ce lume eram la acea vârstă, Ana-Maria Comănescu afla că există regia și voia să aibă acea meserie. N-a fost doar o idee trecătoare, a mers la UNATC, cu toate că fusese acceptată la 2 școli de film din Anglia. A vrut să rămână în tară, fiindcă industria românească de film i se părea efervescentă și în plină creștere. A făcut câteva scurtmetraje, iar anul trecut a debutat în lungmetraj cu filmul „Horia”.
"După lansarea primului film, simt că e un teren minat aici. Dacă nu faci film ultracomercial sau strict pentru festivaluri, te situezi la mijloc, unde nu există încă un public. Și te întrebi inevitabil, pentru cine faci filmul? Există public și pentru tine? Și dacă da, cum îi aduci la cinema?", spune Ana-Maria.
Vorbim cu regizoarea Ana-Maria Comănescu despre film, lungmetrajul „Horia” și scurtmetrajul „Pisica moartă”, filme cu care a participat anul acesta la TIFF.
Drumul către regia de film
Călătoria mea profesională în această direcție a început de foarte devreme. Știu că sună a invenție, dar eu am fost convinsă de la vârsta de 13 ani că vreau să fiu regizor de film. Practic, atunci am aflat că există meseria aceasta și mi s-a pus pata, cum se zice. După anii de liceu în care nu m-am dezis, am decis să merg la UNATC, deși fusesem acceptată la două școli de film din Anglia care mă tentau. Mi s-a părut mai potrivit să rămân în țară, iar industria de film românesc era într-un boom, o efervescență.
Apoi, am fost destul de tristă în facultate, mă simțeam ca și când aș fi un outsider fără talent, fără lejeritatea sau sclipirea unui artist. Îmi doream foarte mult să merg la filmări, să învăț totul despre asta, așa că m-am orientat spre muncă și am lucrat intens ca asistent de regizor începând cu anul II de facultate. De altfel, tot filmările reprezintă pentru mine și cele mai dragi amintiri din școală. Și o mână de oameni cu care încă mă bucur din tot sufletul să mă revăd.
Primul film
Aș zice că primul film în toată regula, dincolo de joaca și exercițiile studenției, ar fi "In the House", scurt-metrajul meu de licență, din 2014 – despre o petrecere de apartament în care o gașcă de prieteni află că unul dintre ei a lovit mortal o femeie cu mașina. Am filmat în peliculă alb-negru, în platoul școlii, fiindcă așa se cerea, și am lucrat dintr-o dată cu 12 actori. Eram terifiată că nu voi ști să îi ghidez, că nu voi ști ce să le spun – avem zero încredere în mine. Dar cred că ne-am găsit împreună un mod de lucru și un ritm care au funcționat.
Am revăzut recent filmul, este disponibil pe canalul de YouTube al Cinepub, și m-am simțit mândră de ce mi-a ieșit atunci. Stângaci cum e, are o forță totuși, și cred că m-a ajutat să mai capăt încredere și să "ies" în industrie, odată cu primele festivaluri și primul Gopo.
Mai departe, cu scurtmetraje. Temele care te preocupau
Am continuat cu scurtmetraje și fiindcă încă mă antrenam pentru debutul în lungmetraj. La masterul de regie am făcut două scurtmetraje, "Te mai uiți și la om" și "Pipa, sexul și omleta", apoi după o pauză de câtiva ani în care deja scrisesem scenariul lungmetrajului, am mai făcut un scurt pe nume "Pisica moartă".
Toate sunt foarte diferite tematic, dar cred că punctul comun este că mereu mi-am dorit să construiesc povești despre personaje și relațiile dintre ele, despre momente în care oamenii se transformă. Am luat mici frânturi din viață, fie trăite, fie auzite din jur, și le-am bricolat și îmbogățit după cum am simțit.
Cel mai recent scurtmetraj, „Pisica moartă”
Scurtmetrajul acesta era o idee mai veche, pe care am pus-o în practică după ce filmările lungmetrajului au suferit o amânare subită de un an, iar eu și cu echipa ne doream foarte mult să facem totuși un film. Nu am mai așteptat să aplicăm pentru finanțare, am decis să filmăm în regim independent, ceea ce a însemnat un mare ajutor din partea prietenilor și a multor oameni generoși care ne-au ajutat cu echipament, resurse, servicii.
Filmul este despre despărțiri, atât între doi oameni cât și între om și un animal drag. Dar nu e deloc așa de trist cum sună, e o situație mai degrabă absurdă și cred că are suficient umor cât să poată fi numită o comedie neagră, dar cu foarte multă emoție. Dintre toate filmele mele, e cu siguranță cel mai personal. În distribuție sunt: Dana Marineci, Robi Urs și Cristiana Luca.
Ce te inspiră acum
Mă inspiră în continuare aceleași lucruri în alegerea subiectelor. Și-mi place mult de tot să fac film! Să lucrez cu actori, să mă folosesc de tot ce pot – muzică, scenografie, iluminare, culori – ca să construiesc o poveste. Nu mă atrage deloc realismul ca estetică de film și, pe lângă asta, evit sublinierea vreunui mesaj. E o alegere foarte conștientă. Nu pot avea ca scop să îi spun spectatorului ce să gândească. Prefer să-l emoționez.
Temerile și emoțiile înaintea unui film nou
Temerile și emoțiile cele mai mari, dincolo de cele de natură practică, cum ar fi să te încadrezi în buget, să colaborezi bine cu echipa etc., cred că pentru mine sunt legate de o presiune psihologică mare, atât proprie cât și din exterior. Cred că e omenesc să vrei să iasă cât mai bine, fiindcă sunt mulți bani în joc, ani de muncă și de efort colosal depus acolo, nu numai de tine, de o echipă întreagă. Dar odată cu experiența, presiunea exterioară scade, fiindcă îți dai seama că oricum unii oameni văd ce film vor ei să vadă, nu ce film ai făcut, cât despre presiunea interioară, la un moment dat cred că pur și simplu descoperi cât de inutilă e și cât de bine este să-ți fii propriul sprijin.
Participarea la TIFF
Am fost extrem de recunoscătoare. TIFF are un loc special în inima mea, am mai avut scurtmetraje acolo, am fost la workshopul lor de adolescenți când aveam 17 ani, am prezentat proiectul "Horia" la Transylvania Pitch Stop în 2018. E un festival de suflet, cu un public cinefil și curios, deci a fost o bucurie.
Debutul în lungmetraj
„Horia” este un road movie combinat cu un coming-of-age, în care un adolescent pleacă de undeva din Dobrogea pe vechea motoretă Mobră a tatălui său, până la Cluj unde locuiește fata de care este îndrăgostit. Evident, pe drum are parte de tot felul de întâmplări și descoperă practic pentru prima oară lumea din afara satului său.
Ideea a pornit prin 2016, de la co-scenaristul unuia din scurt-metrajele mele, Andrei Huțuleac, dar era mai degrabă despre un bărbat trecut de a doua tinerețe. Cu acordul său, am continuat să o dezvolt și una din primele modificări aduse a fost să modific vârsta, să devină o poveste despre tranziția de la adolescent la tânăr adult.
Scrierea scenariului
Am început să scriu scenariul în 2017 și am continuat să îl rescriu până în buza filmării, adică în 2022. Nu a fost un proces constant de schimbare, ci mai degrabă o rafinare. M-au inspirat mult atât propria-mi călătorie inițiatică, avută la 21 de ani, cât și dragostea pentru filmul și literatura de călătorie în general. Am încercat să reinterpretez în spațiul românesc imaginea de road movies americane, anii 60-70, cu toată senzația lor de libertate.
Temele și conflictele pe care le acoperă filmul
Cred că în primul rând, „Horia” are o ingenuitate și un farmec care pot atinge o coardă sensibilă, aceea a nostalgiei pentru perioada naivă și pasională a adolescenței, în care cea mai mica greutate părea un obstacol de nestrămutat. Apoi, ideea de feel-good movie cred că e un alt punct de atracție. E un film de la care pleci cu zâmbetul pe buze, simțindu-te poate un pic mai ușor. Cel puțin, așa mi-am dorit.
Distribuția
Am ales actorii în urma unor serii de probe, cu ajutorul directoarei de casting, care a petrecut mult timp căutând cele mai potrivite propuneri. Ultima etapă a fost o probă de chimie, când i-am adus împreună pe Vladimir și pe Angelina și am simțit că vor putea forma un duo puternic pe ecran, deoarece erau complementari prin opoziție. Dar faptul că aveau 18, respective 14 ani la filmări a fost ceva nou pentru mine și mi-a fost sincer teamă că poate nu vor face față oboselii, drumurior și orelor lungi în plină caniculă. Însă pot spune că s-au descurcat cu brio, ca niște adevărați profesioniști, ceea ce se vede și în film.
Cele mai importante indicații regizorale
Întâi am încercat să îi inițiez în ce înseamnă procesul de filmare, să îi ajut să se concentreze și să aibă încredere în mine. Am avut discuții lungi despre personaje și despre ei doi în realitate, în paralel cu repetițiile pe text. Nu am vrut să le dau o direcție foarte clară, mi-am dorit mai degrabă să-i ghidez astfel încât să-și aducă fiecare aportul, fiindcă erau doi adolescenți speciali încă de la început. Îmi place să le creez actorilor condiții creative propice și am grijă ca scenariul să conțină tot subtextul, astfel încât rolul să se nască organic.
Provocările filmărilor
Filmările au durat 26 de zile efective, dar s-au împrăștiat pe parcursul a 5 săptâmâni, în care toată echipa ne-am mutat dintr-o locație în alta cam odată la o zi-două, fiindcă am încercat să filmăm cât mai cronologic și să refacem, pe cât posibil, traseul făcut chiar de Horia în film.
N-a fost o filmare ușoară deloc. Au fost multe circumstanțe dificile: actori la primul rol, o motoretă veche de 60 ani, valurile de caniculă, oboseala deplasărilor etc. Pentru mine, cel mai copleșitor a fost de departe să-mi mențin creativitatea alertă, în ciuda stresului de a gestiona un proiect atât de mare. Fără o echipă bună, de oameni săritori și talentați, ar fi fost imposibil.
Cum a fost primit filmul
Pot spune că „Horia” a avut o recepție extrem de călduroasă oriunde a fost proiectat. Pentru un film artistic românesc, cu un buget de marketing aproape non-existent, fără actori sau regizori cunoscuți, faptul că a rămas pe ecrane timp de 6 săptămâni e minunat. Dar faptul că oamenii în general nu merg la cinema nu a avut cum să nu ne afecteze, și cred că mulți oameni pur și simplu nu i-au dat o șansă. Totuși, sperăm să ajungem în curând pe un streaming, unde să ne descopere și cei care nu au avut ocazia până acum.
De unde îți hrănești drive-ul de a face film în România
Mă inspiră relațiile interumane, întâmplările trăite, auzite, citite, dar și pictura, muzica, literatura și, bineînțeles, filmele. Petrec mult timp reflectând la ceea ce îmi atrage privirea într-o zi obișnuită și cred că din acele gânduri se nasc ideile. Însă legat de ce mă determină să fac film în România, aici e un subiect sensibil, fiindcă după lansarea primului film, simt că e un teren minat aici. Dacă nu faci film ultracomercial sau strict pentru festivaluri, te situezi la mijloc, unde nu există încă un public. Și te întrebi inevitabil, pentru cine faci filmul? Există public și pentru tine? Și dacă da, cum îi aduci la cinema, când nu ai un buget de promovare competitiv, iar majoritatea sălilor sunt fie în mall, fie demolate sau într-o stare avansată de degradare? E un context complicat, care mă roade – nu numai pe mine, și pe mulți alți colegi de breaslă.
Planuri
Momentan, nu am planuri concrete, fiindcă am resimțit acel context menționat mai devreme ca pe o destabilizare. Am două proiecte dragi, pentru care am mai scris și mi-ar plăcea să le pun pe roate, dar încă nu mi-am făcut curaj. Însă, pentru mine, cel mai important plan, indiferent de context, este să nu mă îndepărtez niciodată de la ce filme simt cu adevărat că vreau să fac.
