La granița dintre creație literară, proces terapeutic, cantonament atletic și cercetări în felurite domenii și arii de interes, rezidența New Draft este un proces complex. Timp de trei luni, participanții la cea de-a treia ediție a rezidenței de scenaristică New Draft vor beneficia de training asistat, pentru a dezvolta douăsprezece scenarii de lungmetraj. Perioada de înscriere tocmai a luat sfârșit, cu 47 de înscrieri, iar echipa de mentori formată din Oana Răsuceanu (scenaristă, regizoare și consultantă de scenarii), Ana Agopian (scenaristă și regizoare de film, consultantă de scenarii) și Crăița Nanu (selecționeră, curatoare de film și consultantă de scenarii) vor împărți cei 12 câștigători în trei echipe cu care vor lucra în trei sesiuni (două în format fizic și una online), din iulie până în septembrie.
În rândurile de mai jos, Mircea Laslo povestește cu echipa despre despre modul în care scrierea de scenarii se diferențiază de alte forme de manifestare creativă și despre dedesubturile emoționale ale unei astfel de rezidențe artistice.
Valoarea literară a scenariilor de film
Mircea Laslo: Mereu mi s-a părut interesant și poate puțin nedrept faptul că, spre deosebire de piesele de teatru, scenariile de film sunt arareori publicate și chiar și atunci când sunt, e vorba de ediții destinate în mod clar specialiștilor, nu cititorilor. Credeți că un scenariu original are sau ar trebui să aibă o valoare literară intrinsecă?
Ana Agopian: Sunt multe discuții în jurul subiectului, dar, pe scurt, da, cred că are o valoare literară. De exemplu, unele povestiri scurte ale lui Salinger sau Hemingway sunt scrise respectând în proporție de 99% regulile de scriere a unui scenariu. Bineînțeles, ei nu au știut asta, dar e vorba de o stilistică literară care în cazul lor se apropie de scenariu. Ce înseamnă asta? În scenarii nu se scriu sentimentele sau gândurile personajelor, ci doar concret și vizual acțiunile și dialogurile.
Unele dintre povestirile lor se apropie foarte mult de un scenariu. Și dacă zicem despre O operație simplă, de Hemingway, sau despre O zi desăvârșită pentru peștii banană, de Salinger, de exemplu, că sunt literatură, de ce nu am spune-o și despre scenarii? Sau dacă ne uităm la cine-romanul lui Alain Robbe-Grillet observăm o scriitură mult mai tehnică decât în cazul scenariilor. Și, atunci, cine-romanul e literatură, iar scenariul nu?
De ce nu se citesc scenarii? Asta e altă discuție. S-ar putea, în timp, lucrurile să se schimbe. Istoria scenariilor este mult mai scurtă decât a pieselor de teatru, poate peste 200 sau 300 de ani o să citim și scenarii. Cine știe?
Crăița Nanu: Eu cred că scenariul este și trebuie să fie literatură de specialitate. Pune-te în locul unui cititor care nu are legătură cu cinematografia și spune-mi dacă îți vine să citești scenariul înainte sau după ce vezi filmul. Sau deloc?
Oana Răsuceanu: De ce? Te poate ține un scenariu. Ce, dacă luăm exemplul lui Ago, tu nu citești O zi desăvârșită pentru peștii banană?
Crăița: Ba citesc. Dar scenariul este o schiță pentru un viitor film, este conceput pentru a sta la baza unei alte opere artistice. Ce, tu te uiți la schițele arhitecturale ale unei clădiri sau direct la clădire?
Oana: (râde) – dar alea sunt mult mai tehnice decât un scenariu.
Ana: Și, totuși, adevărul e că scenariile nu prea sunt citite. Iar piesele de teatru sunt. Poate și pentru că a face rost de un film e mult mai simplu decât să ajungi să vezi un spectacol de teatru. Filmele poți să le găsești rapid, online, stând acasă, spectacolul de teatru cam trebuie să-l vezi live. Iar dacă nu reușești, dacă nu există o montare în orașul tău, poate atunci citești piesa de teatru.
Auto-descoperirea
Mirvcea: „Lucrul la scenarii pornește de la omul care le scrie”, ați spus la un moment dat. Vedeți scenariul ca pe un efort de auto-descoperire pentru cel care-l scrie? Sau o idee este doar atât de bună pe cât este de hotărâtă și de abilă să o dezvolte persoana căreia i-a venit?
Oana: E ceva ce eu încurajez întotdeauna, atât în calitate de profesor, cât și în calitate de trainer. Să pleci cu povestea de la tine. Cred că e cel mai safe așa, să pleci de la lucruri pe care le știi și de la personaje pe care, cât de cât, le-ai mai întâlnit, le-ai cunoscut, le-ai simțit. Aș zice că ăsta e pasul numărul 1 și e cel mai onest. Și da, prin procesul de scriere chiar să faci pace la un moment dat cu anumite povești sau cu anumite personaje reale din viața ta. E un mod de a lucra, dar nu e singurul. Cu siguranță eu pe ăsta merg și îi îndemn pe cei cu care lucrez să se asigure că au stors tot ce au putut de aici și după aia să facă pasul către lumi, oameni, povești, lucruri cu care nu au nimic în comun. Când începi să scrii, să nu plutești așa într-un mare vid. Cu toate că și vidul ăsta, dacă începi să te documentezi, poate să fie umplut.
Crăița: De fapt, mie mi se pare că partea asta cu auto-descoperirea e tricky. Scenariul nu e musai un proces terapeutic, nu trebuie să te înhami la o poveste pentru că simți că ai ceva de rezolvat în interiorul tău.
Oana: E mai greu, dar se poate să faci asta.
Crăița: E mai riscant. La fel cum e riscant să mergi într-o zonă pe care nu o cunoști absolut deloc, dar care este posibil să îți iasă în momentul în care subiectul te pasionează real. Da, eu una cred că are mai mare legătură cu hotărârea și pasiunea pentru subiectul respectiv a persoanei care se pune la masă să scrie, mai mult decât cât personal există în poveste. Odată ce te înhami la o poveste care te interesează în mod acut – fie că este a ta sau a altcuiva – tot atâta efort ți se va cere.
Ana: Eu cred că orice tip de abordare ai avea, oricum ajungi să cauți în propriile resurse emoționale, să îți chestionezi credințe sau valori. Sunt multe exemple de filme unde autorii au pornit de la întâmplări din viața personală. Recent, Imaculat e un exemplu, unde Monica Stan a pornit de la o experiență personală peste care a venit cu ficțiunea. Cred că așa funcționează, pornim de la lucruri sau experiențe personale, dar nu avem cum să dăm doar un copy-paste din realitate. Într-un fel sau altul, adaptăm realitatea în film. Varianta a doua este să pornim de la o realitate care ne interesează, apoi să facem research. Și ca să mă întorc la literatură, fraza „Madame Bovary sunt eu” e celebră, cred că absolut orice scriem devine într-un fel sau altul personal, fie că vorbim de experiență directă, de univers tematic sau de psihologie de personaje. Auto-descoperire există în orice tip de abordare.
Istoria personală
Mircea: Ies la iveală anumite tendințe stilistice din propunerile pe care le primiți în cadrul acestor rezidențe? Care sunt poeticile pe care le întâlniți cel mai des? Lars von Trier vs. Tarantino?
Oana: Răspunsul e legat de întrebarea anterioară. Am întâlnit povești, cel puțin în prima ediție a rezidenței unde am fost eu, extrem de personale, venite din istoria personală a autorilor, din trăiri și lucruri cu care încercau să facă pace.
Crăița: Simțeau că povestea merită spusă, merită auzită. Tot așa a fost și la a doua ediție. Povești personale. Iar cele care nu erau personale, erau bazate pe anumite adevăruri și personalități istorice. Foarte mult concentrat pe adevăr.
Ana: Fiecare autor venea cu propria lume, cu propriul univers, dar și cu propria stilistică. Și e așa cum zice Răsu, răspunsul are legătură cu întrebarea anterioară. Pe de o parte, au fost poveștile să le numim „terapeutice”, în care autorii încercau să facă pace cu propriile întâmplări din viață, iar pe de altă parte poveștile care se îndepărtau de viața personală a autorului, dar într-un fel sau altul, tot era foarte apropiată acestuia.
Oana: Și așa am reușit să avem texte foarte diverse, de fapt, pentru că fiecare autor venea cu ceva diferit din punct de vedere al abordării. În prima ediție am avut drame, realism magic, suprarealism, noir, comedie romantică, buddy movie.
Crăița: Anul trecut la bază a fost drama, dar ca propunere de realizare, proiectele au fost extrem de diferite.
Ana: Am avut poveste istorică, realism, distopie, realism magic, comedie sau dramă cu elemente de thriller și body horror. Mi se pare important că autorii încearcă să vină cu o proprie abordare, să nu ia copy-paste ce au văzut că funcționează, să zică – ok, dacă filmele în genul ăsta sunt selectate la festivaluri, așa o să fac și eu -, ci să încerce să pună ceva personal, atât în poveste, cât și în modul de a spune povestea respectivă, să își creeze o poetică proprie.
Și, de fapt, când facem selecția suntem atente la asta, la diversitate, atât din punctul de vedere al subiectului, cât și al zonei stilistice. Pentru că diversitatea asta e importantă în genul ăsta de workshop-uri, în care discutăm mult, toți autorii citesc toate textele și dau feedback. Și ajută să primești feedback de la cineva care e în altă zonă decât tine. În plus, devine mult mai interesant și pentru pitch-ul final și pentru scopul nostru final – filme cât mai diferite, în care se simte vocea auctorială distinctă, să fie produse.
Experiența New Draft
Mircea: Cum v-a schimbat New Draft pe voi? Ce perspective neașteptate ați întâlnit până acum, luând contact cu aceste grupuri de scenariști aspiranți?
Crăița: Poate faptul că în ambele ediții participanții au fost foarte deschiși. Pe cât de diferiți, pe atât de deschiși au fost unul față de celălalt și cumva s-au completat foarte bine…
Oana: (râde) Asta nu e neapărat o perspectivă neașteptată. Ci una dorită și iată, implementată.
Ana: Așa e, sunt multe lucruri la care te aștepți, mai ales pentru că noi am fost și traineri și participanți la alte workshopuri de genul ăsta. Și intrăm în proiect cu un set de așteptări. Te aștepți ca participanții să fie deschiși, să dea feedback celorlalte proiecte, să fie generoși, să lucreze, să respecte deadline-urile. Îngrijorarea mea era legată de numărul de aplicații și, implicit, de calitatea proiectelor selectate. În România nu avem cultura acestor workshopuri, care există peste tot în lume și a căror relevanță nu este absolut deloc chestionată. Și am fost impresionată că am primit foarte multe aplicații, iar proiectele din selecția finală au fost chiar foarte bune și promițătoare. E un semn că este nevoie de astfel de proiecte și la noi, mai sunt câteva (cum ar fi Pustnik), dar e foarte trist că altele nu reușesc să supraviețuiască (cum ar fi The Script Contest). Recent am aflat că nici Film+ nu se mai organizează, avea alt concept, dar era tot un workshop care ajuta în procesul de realizare a unui film. Din păcate, de foarte mule ori, partea de finanțare e foarte complicată și nesigură în România.
Oana: Așa e, cum zice Ago, calitatea proiectelor a fost neașteptată și pentru mine. Eu m-am bucurat mult și de faptul că au venit participanți din multe zone diferite. Lavinia Braniște, scriitoare, Carla Fotea, producătoare, sau Ștefan Mako, jurnalist, sunt doar câteva exemple. Și au participat și regizori care au deja lungmetraje produse, cum e Andrei Gruzsniczki. Nu mă așteptam să fie un grup atât de divers și nivelul să fie atât de ridicat.
Ana: Așa e, și, de fapt, ne dorim să unim oameni din zone diferite, apoi să le deschidem posibilități de a lucra cu regizori sau producători, prin pitch-ul de la final de New Draft. Să ajutăm scenariști sau scriitori din alte zone, cărora, altfel, poate le-ar fi greu să își găsească conexiuni.
Oana: Și la nivel personal, pe mine toate întâlnirile astea mă încarcă…. n-ai cum să faci consultanță de scenariu fără să dai foarte mult din tine. E un consum, nu doar unul intelectual, ci și unul emoțional. Însă cred că fiecare din întâlnirile astea ajunge să aibă un pay-off. La finalul unui calup de întâlniri de trei luni, eu cel puțin mereu simt că m-am reîncărcat pentru propriile povești. Mă gândesc: ce tare, gata, hai!
Crăița: Eu mă încarc cu poveștile lor și mă surprind, după ce s-a terminat demult New Draft, că mă trezesc de dimineață și realizez că am visat unul dintre scenarii și am o idee nouă. Îmi rulează sesiuni de consultanță în cap mult după ce le-am terminat.
Ana: Da. Anumite personaje rămân cu mine ani de zile. Față de un film pe care îl vezi în două-trei ore sau o carte pe care o citești în câteva zile, cu un proiect pentru care faci consultanță petreci luni de zile. Ai fost mult mai aproape de povești, mai mult timp. Și rămân cu tine.
Un posibil reality-show
M. L.: Parcurgând structura și programul rezidenței, am avut senzația că se aseamănă destul de mult cu un reality show ca Vocea - trei traineri, provocări în grupe și individuale, perioade intense de antrenament, iar apoi partea de pitching final către producători, care m-a dus cu gândul la Shark Tank… Cât de viabil ar fi un reality-show despre partea aceasta a parcursului unui film de la idee la ecran?
Oana: Poate părea interesant să faci comparație între un show de entertainment și genul de training pe care îl facem noi. Dar la noi e un proces extrem de intim și complet opus, apropo de expunerea participanților și a ideilor și fremătărilor lor.
Conceptul unui show precum Vocea pornește de la lupta și rivalitatea dintre traineri. Al cui a câștigat? Al meu sau al tău? Aici suntem trup și suflet împreună, nu există ideea că un participant e al meu, al tău, al ei, ci că e al nostru. Chiar dacă participanții sunt împărțiți câte patru în trei grupe, iar fiecare dintre noi lucrează cu o grupă, de fapt, suntem foarte mână în mână și încrengătura e foarte strânsă. Iar la final, faptul că un producător e interesat de un proiect care a avut-o pe Crăița trainer, de exemplu, pentru mine e la fel de îmbucurător ca dacă ar fi fost un proiect cu care am lucrat eu. Mi se pare o realizare pentru New Draft, adică pentru noi toți cei implicați.
Crăița: Asta se întâmplă și pentru că noi lucrăm fiecare pas împreună, citim toate proiectele și facem sesiuni de debriefing constant, vorbim, ne sfătuim și ne dăm idei. În plus, facem și întâlniri la care e implicată toată lumea, participanții și noi, trainerii. Toată lumea citește toate proiectele și încercăm să le transmitem și participanților ideea asta – de echipă, nu de competiție.
Ana: Și mai e ceva. Eu nu știu foarte bine Vocea României. Nu cred că am văzut o emisiune completă, poate doar imagini din emisiuni. Dar cred că trainingul în sine de acolo poate să fie destul de interesant. Pe când bucătăria internă a cuiva care scrie un scenariu nu cred că e un proces interesant pentru cineva din afară, care nu e de specialitate.
Crăița: Și de ce i-ai face asta unui om creativ? După ce că e suficient de greu să te luminezi și să te așezi super hotărât pe idee, să-ți iei feedback, să nu te abați de la direcția pe care ți-ai propus-o, dar totuși să rezolvi problemele care ți-au fost semnalate și pe care și tu le observi acum, după ce că tot procesul e foarte solicitant emoțional, de ce ai adăuga acel tip de expunere?
Ana: Așa e, procesul e foarte solicitant și foarte intim, de fapt.
Crăița: Dacă mai pui niște camere de filmat peste toate astea nu faci decât să-i dai omului nevoia unor mai multe măști și filtre. Și noi fix asta încercăm să facem, să eliminăm măștile și filtrele și să ajungem la adevărul intim al fiecărui autor.
