În lumea de astăzi, dominată de globalizare, traducerea cărților a devenit unul dintre instrumentele care apropie și promovează cel mai mult diversitatea culturală. Traducerea nu este un simplu transfer de cuvinte, dintr-o limbă în alta. Deși avem, datorită tehnologiei, noi resurse pentru traducere automată sau software-uri de traducere asistată, încă este evident că intervenția umană asupra textului rămâne o necesitate.
Traducătorul are misiunea și, de ce nu, datoria de a surprinde cu acuratețe subtilități lingvistice și culturale ale limbii din care traduce deoarece simplele competențe lingvistice, care stau la baza unei traduceri, nu sunt suficiente. Numai așa poate traducătorul să capteze esența unei cărți și să transfere apoi autenticitatea pe care a descoperit-o în original.
Pentru a explora rolul, importanța și impactul traducerilor asupra industriei editoriale și culturale, am stat de vorbă cu Luana Schidu, traducătoare și editoare română. Traduce preponderent din engleză și rusă, dar și din spaniolă și franceză. Colaborările sale longevive includ edituri importante din țară, printre care Humanitas, Reader’s Digest și Curtea Veche Publishing, unde coordonează imprintul Byblos.
Ce se pierde și ce se câștigă prin traducere
A devenit aproape un clișeu că o traducere e bună atunci când pare că autorul ar fi scris în limba țintă. Eu aș zice că trebuie să fie ca și cum cititorul ar citi cartea în original. Pentru că nu vrei să ai impresia că Oscar Wilde, de pildă, scrie în română – vrei să simți toate nuanțele gândirii și culturii engleze, ale contextului în care a scris, chiar dacă, să zicem, nu ai acces la limba engleză.
În mod ideal, deci, nu se pierde și nu se câștigă nimic, doar se transformă. (Cum zicea Günter Grass, „traducerea e ceea ce transformă totul astfel încât nimic să nu se schimbe“.) Evident, ăsta e idealul. Măsura în care te apropii de el depinde de foarte mulți factori, de la cultura și experiența traducătorului la talentul lui și la potrivirea cu textul. Uite, poate că și ăsta e un lucru mai puțin cunoscut de cititor (sau unul la care se gândește mai puțin): e nevoie și de potrivirea asta între traducător și autor/text. În rest, sigur că cititorul nu știe câte frământări au loc pentru fiecare nuanță, topică, ritm, muzică a frazei, documentare și așa mai departe. Și cu cât simte mai puțin toate astea, cu atât mai bine: e ca în cazul interpreților de muzică, de pildă: când asculți o arie, trebuie să pară că e ușor, că iese natural, nu să simți toate orele de vocalize și repetiții din spate.
Afectează în vreun fel profesia de traducător plăcerea cititului?
Afectează, cu siguranță, timpul de citit și scade numărul cărților citite de plăcere – asta pentru că, în România, cel puțin, e greu spre imposibil să trăiești doar din traduceri – tarifele sunt încă foarte mici –, și atunci traducătorii de regulă mai au și o slujbă cu normă întreagă, iar traducerile le fac în timpul liber – așadar, deseori, în loc de citit. Altfel, cred că profesia de traducător mai degrabă nuanțează plăcerea cititului, o îmbogățește, îi descoperă valențe noi. Când petreci atâtea ore descompunând și recompunând texte, ți se ascut simțurile pentru volute și straturi care poate scapă ochiului unui cititor obișnuit.
Lumea cărții înainte de anii 90
Înainte de anii ’90 eram doar cititoare – și visam să devin traducătoare, e drept. Lumea cărții era, cât se poate de limpede, o lume în care am vrut să fiu din primii ani de viață (țin minte foarte viu, până-n cele mai mici amănunte, fascinația unei vizite la tipografie când avem opt ani). Până să mă gândesc ce-aș traduce și ce relație aș avea cu cenzura însă, era cale lungă: era greu și să pătrunzi la o editură.
După ce am intrat la Facultatea de Litere (gest de mare curaj pe vremea aia, când repartiția se făcea centralizat, de către partid și guvern, și toate orașele mari erau închise, cel mai bun lucru pe care ți-l puteai dori era să nimerești, totuși, într-o localitate care măcar să aibă gară), ori de câte ori mă întreba cineva ce-o să fac cu facultatea aia răspundeam: „nu știu, probabil translator pe undeva, poate profesoară... ei, în mod ideal aș vrea să lucrez într-o editură, dar asta nu cred că se poate“.
Am avut norocul să termin facultatea în 1990, când brusc s-a deschis totul – nu-ți poți imagina sentimentul! Am ajuns la Humanitas, care abia se născuse, și visul a devenit brusc posibil. Una dintre emoțiile profunde pe care le-am trăit atunci a fost că nu numai că începeam să pot citi cărți înainte interzise sau cenzurate, dar puteam chiar să contribui la publicarea lor. Atunci am început și să traduc, și mi-am dat seama că nimic nu mi s-ar fi potrivit mai bine, m-am îndrăgostit iremediabil de profesia asta, care a devenit o dependență.
Colecția Byblos
Byblos e și ea un vis devenit realitate. Am fost oarecum aproape de Curtea Veche Publishing de când s-a înființat și am tot urmărit cu plăcere colecția asta. Erau cărți una și-una, alese cu grijă, uneori confirmând, alteori surprinzând. Dar nu apăreau cu o mare consecvență, și mă sâcâia că nici nu se vedeau atât de bine pe cât ar fi meritat în peisajul editorial deja doldora de cărți de ficțiune. Era o colecție elegantă, dar parcă un pic în umbră, și mă tot gândeam cu regret la asta. Până-ntr-o zi, când, realmente miraculos, peste noapte, m-am trezit coordonând-o. Și nu mai am timp de regrete – acum, nu-mi mai tace gura încercând să vă spun tuturor ce cărți bune și variate conține, cât de ușor e să găsiți în ea ceva care să vă placă.
E o colecție eterogenă, cu autori clasici, consacrați, autori premiați sau aflați la debut, cu subiecte eterne sau de o prospețime absolută, cu problematici dezbătute dintotdeauna sau extrem de actuale, cu parfumuri, culori și gusturi din toate colțurile lumii – din America Latină în Asia, din Europa în Africa. (Ar fi, pur și simplu, păcat să nu citești Domnul Președinte sau Oameni de porumb de Asturias, Pedro Páramo sau Cocoșul de aur de Juan Rulfo, Lumânările ard până la capăt sau Eliberare de Sándor Márai, Csongor și Tünde de Vörösmarty Mihály, Misiunea de Aris Alexandrou sau Mama câinelui de Pavlos Matesis, Repetițiile lui Vladimir Șarov, Ciberiada lui Stanisław Lem, cărțile lui Fuentes, Șișkin sau Sorokin. Sau cărți ca o pală de aer proaspăt precum Mă gândesc să-i pun capăt sau Ne răspândim ale fenomenului Iain Reid, Insule de pace de Helen Oyeyemi, Sub cerul liber, stăm în lumină de Barbara Kingsolver sau Moartea lui Vivek Oji de Akwaeke Emezi. Și astea sunt doar câteva – foarte puține – exemple.)
Aș vorbi nesfârșit și despre echipa editorială și despre pasiunea ei, aș vrea să puteți să vedeți cât de mult se tremură pentru fiecare cuvânt, fiecare virgulă, cât de implicați sunt toți oamenii care participă la apariția unei cărți, de la redactori la corectori, de la graficieni la copyright, marketing sau vânzări.
Și, evident, cel mai mult o să vorbesc despre traducători, care la Byblos sunt întotdeauna în prim-plan, întotdeauna pe copertă și întotdeauna prezentați în interior alături de autor. Sunt mereu menționați când vorbim despre cărți și încercăm să-i avem aproape când facem lansări. Faptul că se întâmplă așa e una dintre cele mai mari mulțumiri pe care le am de când mi-am legat numele de colecția asta. Tocmai pentru că știu dinăuntru… tot ce-ți povesteam că nu știe cititorul despre aventurile (și emoțiile) prin care-a trecut textul până să ajungă la el.
Cum apare o colecție
O colecție apare, de regulă, ca o viziune a cuiva. Uneori (în cazurile fericite, aș zice) pornește de la așteptările editorului însuși. De la cărțile care simte că-i lipsesc sau de care s-a îndrăgostit și ar vrea să le facă cunoscute și altora. Poate că e un paradox aici, dar deși lectura e un act intim, individual, ea creează comunități, leagă prietenii, naște dezbateri nesfârșite, entuziasme, dezamăgiri, iubiri sau idiosincrazii. Dar tocmai de asta, foarte repede începi să fii real interesat de așteptările cititorilor.
Cred că o colecție reușită e cea care face să se întâlnească așteptările și afinitățile echipei editoriale cu cele ale cititorilor. Toate contează, pentru că relația cu lectura e, cum ziceam, una foarte personală. Sigur că e cercetată piața, dar ea e deseori imprevizibilă. E un amestec de știință, intuiție, pasiune și – ei bine, da, și noroc. Sunt cărți la care știi de la început aproape cu certitudine că vor avea succes, altele care te surprind. Unele n-au cel mai mare succes de public, dar sunt adevărate nestemate și merită să fie pe piață, accesibile, pentru că își vor fi găsi cititorii mai devreme sau mai târziu. Cu cât mai mult ajutor posibil din partea editorilor, firește.
Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un manuscris pentru a vedea, ulterior, tiparul?
Un manuscris trece prin mai multe etape până ajunge să vadă tiparul. În cazul literaturii universale, trebuie mai întâi să-și găsească traducătorul cel mai potrivit. Dacă asta se întâmplă, drumul lui va fi mai lin, dar etapele pe care le parcurge sunt mereu aceleași: o redactare minuțioasă, care presupune confruntarea cu originalul, urmărirea fluenței frazei, a corectitudinii limbii, analizarea notelor deja date de autor sau traducător și, la nevoie, adăugarea de noi note, acuratețea trimiterilor culturale sau bibliografice, indicații de paginare, alegerea textelor de copertă și sugestiile pentru ilustrarea acesteia.
Apoi paginarea, o recitire integrală de către redactor, care aduce ultimele retușuri, apoi, pe curat, o corectură și, în cele din urmă, bunul de tipar. E, poate, greu de crezut, dar toate aceste straturi de lectură sunt necesare chiar și când textul inițial e impecabil – întotdeauna e nevoie de mai mulți ochi pentru a elimina orice posibilă scăpare – de limbă, de ton, de aspect și așa mai departe. Dacă textul nu e impecabil, e posibil să fie nevoie de și mai multe lecturi.
E o muncă minuțioasă, și nu e frustrare mai mare decât să vezi cartea ieșită din tipar și să mai descoperi vreo scăpare. De altfel, am auzit mulți editori și redactori buni care mărturisesc același lucru: dacă există o singură greșeală în carte, în primul moment în care țin cartea tipărită în mână, ochii le cad direct pe greșeala aia. Am ajuns la un fel de teamă de a mai deschide cartea când vine de la tipar. Dar nu ne putem abține, fie și numai pentru că mirosul tiparului proaspăt dă și el dependență.
Care sunt autorii pe care ți-a fost cel mai drag să-i traduci?
Întotdeauna mă blochez când primesc întrebarea asta. Cum rareori nu mi-am ales cărțile pe care le-am tradus, fiecare text a fost o desfătare în felul lui (mai mult sau mai puțin masochistă, după caz). Pentru mine traducerea e joacă, dans, muzică, pasiune, provocare. Câteodată, e un fel de transă. Am adorat să locuiesc în sătucul postapocaliptic din Zâtul Tatianei Tolstaia, unde am inventat cuvinte, am făcut rime, am trecut de la vorbire cultă la vorbire populară, de la nou la arhaic și înapoi, am ghicit trimiteri mascate la alte cărți.
M-am certat la cuțite cu Anaïs Nin, pentru ca o clipă mai târziu să mă plimb la braț cu ea prin Paris și să-i ascult poveștile despre Henry și June, Foc sau Incest. Am stat într-un colț de celulă în timp ce Oscar Wilde își scria frenetic scrisoarea de dragoste De profundis în fraze lungi și întortocheate. O carte care mi-a plăcut imens și care n-a avut parte de succesul pe care-l merita a fost Pădurea nopții de Djuna Barnes – o mică bijuterie care m-a stors de vlagă, a fost ca un travaliu, cu bucurie pe măsură. Am mers pe fundul apei cu Copiii de pe Volga ai lui Guzel Iahina și am schimbat replici șugubețe cu locuitorii orășelului armenesc Berd când Din cer au căzut trei mere pe care mai întâi Narine Abgarian le-a tăvălit prin realism magic. Am râs amar alături de Generația P a lui Pelevin și m-am cutremurat când Svetlana Aleksievici m-a făcut să înțeleg psihologia rușilor în Vremuri second-hand.
Mi-am dorit mereu să traduc Maestrul și Margareta, și sper că asta o să se întâmple curând. Mă îndrăgostesc ușor de cărți, așa că lista celor pe care mai vreau să le traduc e lungă. Sunt pofticioasă când vine vorba de traduceri, cred că e o formă de posesie.
Cum s-a modificat strategia de selectare a autorilor pe care îi traduci
Strategia nu s-a modificat substanțial, dar am învățat să fim mult mai selectivi, să ne gândim de mai multe ori înainte de a alege un titlu sau altul, să ne punem frână chiar și atunci când o carte ne entuziasmează, cântărind mai atent costurile și șansele ei de succes la public (care, că ne place sau nu, țin și de preț, și a fost frustrant să vedem că toate eforturile noastre de a face cărțile mai ieftine s-au izbit de realitatea crudă a crizei; nu renunțăm, dar ușor nu e). Am ajustat tiraje, am regândit colecții, ne-am ascuțit intuiția – nu sunt neapărat rețete pentru asta, fiecare carte își are luptele și soluțiile ei. Și felul ei de a răzbate.
Trecerea la ebooks
Formatele digitale nu înseamnă moartea cărții, ci doar un mod nou de a te apropia de ea. Din partea editurii, pașii sunt aceiași, se lucrează la fel la o carte digitală ca la una pe hârtie. Pentru cei obișnuiți cu hârtia, e o pierdere: hârtia are căldură, foșnet, parfum. Și acum îmi plimb mâinile peste pagini, să le simt textura, și acum inspir cu nesaț mirosul de tipar al unei cărți proaspăt apărute sau cel de istorie al vreunui volum vechi din bibliotecă. E o relație fizică, aproape senzuală, foarte personală.
Dar cărțile sunt mult mai mult decât hârtie și cerneală, și oricât de mult o să ne apese dorul de toate astea dacă ele vor dispărea, bucuria lecturii rămâne, și nicio statistică sumbră privind scăderea apetitului pentru lectură n-o să mă convingă că bucuria asta o să pălească vreodată. E suficient să începi să citești.
