Artist şi cercetător specializat pe ilustraţia reconstitutivă istorică şi arheologică, Radu Oltean a început să fie atras de istorie în perioada facultății, când călătorea în Transilvania. Își propusese să viziteze bisericile fortificate săsești, monumente medieval puțin cunoscute pe atunci. Așa a apărut ideea de a face o carte cu texte și ilustrații despre aceste cetăți.
Tot în anii ‘90, în paralel cu pasiunea pentru istoria Transilvaniei i-a venit și ideea de a crea o carte de istorie a României pentru tineri. Astfel, a început să se documenteze și să deseneze. Întâmplător, în anul 2000, Editura Humanitas căuta un ilustrator pentru un text istoric pentru copii, scris de Neagu Djuvara. Pentru volumul „Cum s-a născut poporul român” a folosit multe dintre ilustrațiile create, cartea a avut succes, iar în următorii doi ani Radu a mai ilustrat două cărți scrise de același autor.
S-a hotărât să continue ca „ilustrator de istorie”, și-a făcut o mică editură prin care a publicat o serie de reconstituiri ale orașelor medievale românești, iar în 2013 a publicat prima sa carte, „Dacia. Războaiele cu romanii”.
Radu Oltean colaborează cu numeroşi arheologi şi istorici, participă la campanii arheologice şi călătoreşte în România și în afara ei pentru documentare. Este preocupat și de falsificarea şi manipularea istoriei în scopuri politice şi propagandistice. Pe 10 și pe 17 mai, Radu Oltean susține la Fundația Calea Victoriei un curs numit „Cetăţi şi castele din România”, pentru pasionații de istorie și patrimoniu național.
"Am ales informații care să trezească interesul unui public pasionat la nivel mediu de istorie. Dar chestii bine de știut pentru cultura generală. Multe informații sunt știute doar în „bula” specialiștilor, istorici, arheologi, arhitecți. Sunt conștient că istoria poate fi plictisitoare dacă nu e povestită frumos și interesant. Și mai ales dublată de imagini", spune Radu.
Cu Radu Oltean povestim în continuare despre pasiunea sa pentru istorie și ilustrația documentară, despre patrimoniu și etapele de creație ale unei cărți de istorie ilustrată.
Din biografie
M-am născut în 1970, în București. Mi-a plăcut de mic să desenez. Chestii de băieți. Vulcani, dinozauri (tatăl meu era geolog), dar și nave spațiale, roboți (nu uitați că am fost generația care a crescut cu Star Wars). La 13 ani, în clasa a 7-a am plecat de la școala de cartier, din Drumul Taberei și am intrat la liceul de artă Nicolae Tonitza. Au urmat două examene de „treaptă”, pentru intrarea în clasa a 8a și a 11a, pentru care am tras foarte mult. M-am pregătit intens să intru la Institutul de Arte Plastice N. Grigorescu (numele de atunci), dar aveam slabe speranțe. Statul comunist nu avea nevoie de artiști. Doar la secția de grafică erau 6 locuri. Evident că am picat și am fost nevoit să plec în armată, coșmarul oricărui absolvent de liceu care nu intra la facultate „din prima”. Fiindcă urma să faci 14 luni de armată!
Am plecat în septembrie 1989 spre cazarma din Câmpulung Muscel de parcă plecat la pușcărie. Dar a fost acel miracol care a însemnat căderea comunismului. Am prins nebunia căderii lui Ceaușescu ca soldat. Nu voi uita nici acum entuziasmul momentului. Pe scurt, am scăpat cu „doar” un an de armată și am intrat la Academia de Artă, la grafică abia în 1991. Am absolvit în 1997. Se făceau 6 ani și sincer, nu mi-a picat deloc rău. Până să intru la facultate am lucrat un an la Muzeul de Geologie, cel de vis a vis de Muzeul Țăranului. Muzeul era nou, tocmai se amenaja, așa că am pictat ceea ce îmi plăcea încă din copilărie. Viața preistorică în diverse epoci geologice.
Pasiunea pentru istorie
În timpul facultății, am început să fiu atras de istorie. Oarecum, totul a început cu niște călătorii prin Transilvania. Citisem despre un patrimoniu de monumente medievale puțin cunoscute pe care voiam să le vizitez. Pe toate. Era vorba de bisericile fortificate săsești. Bunica paternă locuia la Mediaș. Așa că mă mutam vara câte o lună la ea și în fiecare zi plecam pe teren să vizitez și să documentez în detaliu fiecare cetate și biserică fortificată. Așa a apărut prima idee: cum ar fi să fac o carte despre aceste monumente medievale? Cu text și desene. Sunt atât de spectaculoase și interesante și în același timp puțin cunoscute în afara zonei sau a unui mic grup de istorici. Timp de 6 ani am luat sat cu sat. În toate sezoanele. Mă deplasam cu autobuzele locale și cu autostopul. Dormeam la țărani iar de vreo 2 ori în case părăsite. O epocă eroică, de explorări intense și „descoperiri” pe măsură. Am început să am o relație intimă cu istoria medievală. Am început să citesc istorie din ce în ce mai mult.
Pasiunea pentru cetățile sașilor mi-a mai relevat ceva. Cât de puțin era cunoscută istoria Transilvaniei. Fiindcă ideologia naționalistă românească promova doar istoria românilor. Iar din istoria Transilvaniei erau extrase doar episoade care implicau etnici români. În rest, istoria acelui teritoriu, era cvasinecunoscută marelui public.
Tot în anii 90, în paralel cu pasiunea pentru istoria Transilvaniei am mai avut o idee. Să fac o carte de Istorie a României, ilustrată bogat, pentru tineri. Ca o alternativă solid documentată și ne-propagandistică a ”Povestirilor Istorice” a lui Dumitru Almaș. Care deși publicată în anii 80, continua să stârnească entuziasmul generațiilor tinere. Înțelesesem demult cât de falsă, patriotardă, naționalistă și finalmente anostă era istoria care era „vândută” tinerilor (și numai).
Așa că, plin de entuziasm pentru acest nou proiect personal, am început să mă documentez temeinic. Am început să citesc și să adun literatură științifică legată de antichitatea de pe teritoriul României. Am lăsat deoparte cărțile de sinteză, extrem de simpliste și am căutat doar lucrări de arheologie, publicații științifice și alte cărți neafectate atât de mult de istoria oficială de popularizare, grețos de propagandistică. Aveam în jur de 25-26 ani. Am făcut desene legate de neolitic, de epoca bronzului, epoca fierului cu fazele ei. Într-un an reușisem deja să fac peste 30 de ilustrații diverse, majoritatea legate de monumente și evenimente din antichitatea României.
Absolut întâmplător, în anul 2000 a apărut o neașteptată oportunitate. Editura Humanitas avea un text de istorie pentru copii, scris de Neagu Djuvara, ”Cum s-a născut poporul român”. Și căutau un ilustrator. Am folosit o mare parte din ilustrațiile ce le făcusem deja. Cartea a avut mare succes, așa că în următorii doi ani am ilustrat încă două cărți scrise de Neagu Djuvara, lucrări îmbogățite cu picturi bine documentate, cu accent pe reconstituirea istorică și nu pe clișee patriotice. Am lucrat încet, cu răbdare, atent la toate detaliile. În special la cartea ”De la Vlad Țepeș la Dracula vampirul” am lucrat mai bine de un an și șase luni. Deja îmi găsisem meseria! Am renunțat la orice alte colaborări din industria publicitară pentru care mai lucrasem și m-am numit oficial ”ilustrator de istorie”. Mi-am făcut o mică editură prin care mi-am publicat – sub formă de afișe - o serie de reconstituiri de orașe medievale din România, monumente și costume militare antice și medievale.
Artiștii români care te-au influențat
Artiști români au fost puțini. Îl pot menționa totuși pe maestrul Valentin Tănase. Mi-au plăcut și tablourile istorice ale lui Costin Petrescu, artistul picturii cu tematică istorică din interbelic. Eram fascinat de fresca de la Ateneul Român, când mai eram dus de părinți la câte un concert pentru copii. Stăteam cu ochii pe pereți cât dura concertul. Dar cele mai multe influențe au venit din afara artei românești, care nu avea o tradiție în ilustrația istorică științifică.
Ce ilustrații vedeai și îți plăceau în copilărie
Încă de pe la 7-8 ani am descoperit benzile desenate franceze care ajungeau în România: revista Pif și Rahan. În mod special revistele Rahan, care se tipăreau în România și din care am reușit să colecționez câteva m-au marcat în mod special. Îmi plăceau enorm aventurile acelui ”Tarzan” preistoric. Ulterior, m-am abonat la Biblioteca Franceză din București, o mică enclavă de cultură occidentală în Bucureștiul ceaușist (care cumva era tolerată de regim). Am împrumutat zeci și zeci de albume ilustrate și de BD francez. Mi-am făcut o cultură vizuală puternică. Și am devenit un fan al BD-ului franco-belgian.
Altă sursă de inspirație care m-a marcat a fost faimosul Atlas Zoologic apărut prin 1981, care a fost o realizare editorială de excepție. Mă fascinau în mod special ilustrațiile artistului Ion Toma. Care ilustrase în trecut și un Atlas Botanic, la fel de spectaculos ca album. În România comunistă, în care tiparul de calitate era tratat cu dispreț, aceste albume erau o mare realizare grafică și tehnică.
Acesta a fost mediul în care am copilărit. M-am simțit atras mereu de de ilustrația educațională, non-ficțională. Recunosc că am fost dintre copii care colecționau timbre. Bunicul meu era mare filatelist. Nici nu vă imaginați câte am învățat din timbre! Câtă cultură generală mi-a format studiind timbrele. Astronomie, geografie, artă, istorie!
Primele ilustrații istorice de foarte bună calitate, temeinic documentate, le-am descoperit în paginile revistei National Geographic. Câteva numere vechi, din anii 60, le obținuseră cu greu părinții mei în anii comunismului. Ulterior, mai ales după 1990 am tot ”vânat” prin anticariate, numere vechi National Geographic cu articole și ilustrații pe teme de istorie și arheologie. Nici nu visasem în acea perioadă că peste ani voi ajunge să lucrez pentru ediția românească a revistei (primul număr a fost în 2003), iar în 2014 să fac o pictură chiar pentru revista-mamă National Geographic.
Până spre finele anilor 1970 ilustrația istorica era considerată în mai toate țările europene ceva ”neserios”, bună pentru cărțile de copii. Cu toate acestea am văzut lucrări remarcabile ”pentru copii”, parte traduse și în România, precum seria publicată de editura Hachette sub titlul ”La Vie privee des hommes”. Cele câteva volume ilustrate foarte bogat de mai mulți artiști, descriau viața din Grecia, Babylon, Galia, Roma și Evul Mediu. Foarte apreciați în anii 70 și 80, cuplul de artiști belgieni Liliane și Fred Funcken au pictat între 1966 și 1982 numeroase cărți ilustrate (publicate la Casterman, mare editură franceză specializată în benzi desenate) cu reconstituiri de uniforme și echipamente militare europene, din Evul Mediu și până la 1945.
Prima carte publicată
În 2010 am început lucrul la un proiect major. O carte dedicată războaielor lui Traian împotriva dacilor. Fără să am nici un text și nici o promisune, de la nici o editură. Pur și simplu începusem să citesc temeinic lucrări de arheologie și istorie și să pictez. Librăriile și internetul românesc erau sufocatate de asaltul adepților unui fenomen numit peiorativ ”dacomanie”(cu origine în epoca comunistă), o istorie alternativă și utopică, la limita fantasticului și al naționalismului extrem, care glorifica trecutul antic al țării. Iar oamenii cu adevărat curioși nu aveau alternative de documentare. Lucrările de popularizare din epoca comunistă erau rare și pline de erori iar cele științifice, inaccesibile.
După patru ani de muncă intensivă, în 2013, am publicat prima mea carte, scrisă și ilustrată bogat - ”Dacia. Războaiele cu romanii”.
În același an am fost contactat de revista spaniolă de istorie militară Desperta Ferro pentru a le ilustra coperțile seriei DF – Antigua y medieval . Revista o văzusem pe internet și mă impresionase prin calitatea picturilor istorice. Nu am putut decât să mă entuziasmez. Era prima mea colaborare internațională!
Interesul în patrimoniul istoric
Știu că eram atras de când eram mic de ruine și castele. Când mergeam cu părinții prin Contanța sau Mangalia voiam totdeauna să mă plimb pe la „ruine”. Când am văzut prima oară castelul Bran sau cetatea de la Râșnov am fost copleșit de emoție.
Dar revenind la imaginarul popular românesc cu privire la Istorie. Am simțit de mic o revoltă față de evidenta și grosolana propagandă istorică. Mi-au plăcut filmele istorice cu Mihai Viteazul sau Nemuritorii, ambele filme ale lui Sergiu. Dar le simțeam false. Propaganda pare să nu mă fi afectat atât de mult încât să mă fi spălat pe creier. Cu cât citeam mai mult (și din fericire aveam în casă numeroase cărți de istorie, inclusiv o colecție aproape completă a revistei Magazin Istoric), cu atât îmi dădeam seama de falia dintre propagandă și istoria spusă cinstit, onorabil, fără naționalism.
Sechelele lăsate în mentalul colectiv românesc de propaganda naționalist-comunistă agresivă, prin cărți, albume, reviste, manuale școlare, muzee, prin filme mai ales (care au o mare putere de a crea emoții) sunt încă multe și rezistente. Chiar și azi mulți români acceptă cu greu alte păreri (cu privire la Istorie) din afara clișeelor patriotarde și simplificatoare din epoca naționalismului comunist. Este evident că în acea perioadă, ilustrația istorică, riguros documentată și echilibrat prezentată a lipsit cu desăvârșire. Pe de altă parte un adevărat succes l-au reprezentat cele trei volume de istorie pentru copii ”Povestiri Istorice” de Dumitru Almaș, ilustrate spectaculos cu reproduceri uriașe, color, de pictorul Valentin Tănase. Deși erau povești istorice pentru copii și li se putea scuza orice ”licență artistică”, textele nu erau decât propagandă naționalist-comunistă specifică regimului Ceaușescu, ajunsă în anii 80 la cel mai jos nivel de grotesc. Iar ilustrațiile, deși foarte atrăgătoare (recunosc, le-am iubit!) nu erau decât o ilustrare grafică a stereotipurilor din filmele istorice din epocă, pline de clișee și erori dublate de o puternică încărcătură ideologică. Însă pictura istorică, atâta câtă era, a fost trată în România doar ca ”icoană” a Patriotismului. Ea trebuia venerată, atât!, nu judecată dacă e corectă sau nu, din punct de vedere istoric. În țara noastră, preocuparea pentru reconstituirea științifică istorică de arhitectură veche (cu câteva rarisime excepții datorate unor entuziaști), costum sau viață cotidiană nu a existat niciodată!
Pentru mine perspectiva asupra ilustrației istorice s-a schimbat o dată cu descoperirea, la mijlocul anilor 1990 a cărților de istorie militară Osprey Military. De peste 15 ani editura britanică Osprey Military devenise un fenomen în nișa pasionaților de istorie (militară și nu numai). Cărți subțiri focusate pe subiecte de interes (mari bătălii, armate, uniforme și echipamente, fortificații) cu texte scurte, concise, scrise de specialiști, dar accesibile tuturor cu multe fotografii alb negru. Și mai ales cu cele opt planșe color cu reconstituiri impecabile, toate bazate pe surse și explicații în detaliu. Vedeta editurii, timp de ani de zile, a fost artistul Angus McBride (1931-2007), unul din cei mai prolifici ilustratori de istorie. În ultimii 30 de ani am urmărit câțiva ilustratori europeni pe care i-am admirat și care mi-au influențat creația, majoritatea britanici. Nu mai zic de celălalt mare artist britanic, pictor și scriitor de istorie de popularizare, Peter Connolly. Dar am descoperit cu timpul mari artiști ai istoriei și în Italia, Germania sau Spania.
Procesul creativ prin care treci în crearea unei cărți de istorie cu ilustrații
De la idee până la realizarea ei efectivă e un proces lung. Uneori chiar ani. Toate cărțile pe care le-am scris și ilustrat au dospit ani și ani de zile. Aceste lucrări implică două direcții, care se împletesc. Scrisul textului și ilustrațiile. Lucrul merge în paralel. Dar niciodată nu mă apuc într-o zi și zic: hai să vedem ce armuri purtau cavalerii transilvăneni în secolul 17! Nu! Eu am deja strâns material documentar, bibliografie și iconografie, imagini etc pe subiectele mele de interes, de ani de zile. Am câteva subiecte de interes, încă de acum 25 de ani. Pe ele am „mers” până azi. Și adun material documentar și bibliografie non-stop. Aud de o carte, găsesc un articol, văd o postare pe net; cumpăr cartea, salvez postarea și le pun într-un folder, pentru proiectele de viitor. Astfel, când consider că un subiect s-a „copt” îndeajuns, eu am deja în spate un material uriaș, adunat în timp. Abia atunci îi „dau drumul”. Și deja știu ce vreau să prezint în cartea mea.
Ce implică realizarea unei ilustrații documentare
Imaginea, fie ea o ilustrație originală a mea, sau fotografii, reproduceri ale unor picturi sau fresce de epocă, este, pentru mine, la fel de importantă ca și textul. Ambele teritorii le dezvolt cu aceeași acribie și atenție la detaliu. Ilustrația este foarte importantă pentru prezentarea istoriei, deoarece oamenii nu au repere vizuale pentru o grămadă de lucruri: arhitectură, elemente de costum etc. Degeaba descrii în cuvinte cum arăta o cetate dacă nu o și arăți. Ce fac eu este echivalentul unui film documentar foarte corect istoric în care sunt și scenaristul, operatorul, naratorul, creatorul de imagini reconstituite. Mă ocup și de montaj, de regie, de „muzică”... De tot! E o muncă uriașă. În alte părți cărțile de genul celor pe care le fac eu sunt lucrări de echipă. Dar faptul că eu scriu și textul, fac și ilustrația mă transpune mult mai intens și mai profund în epoca pe care o descriu. Când lucrez la o carte de genul ăsta, eu „trăiesc” efectiv în acele vremuri. Pe care le vizualizez mai bine decât un istoric care nu pictează. Fiindcă eu le și „văd” aievea, când le desenez.
În ceea ce privește etapele de creație, recunosc că sunt un pic dezorganizat. Scriu și lucrez în paralel. Încep uneori unele ilustrații – sub imperiul unui entuziasm prea mare – și pe care ulterior nu le mai folosesc în carte și rămân la nivel de schiță. De aceea lucrările mele durează mult.
Etapa de documentare
Documentarea e un proces de durată. Și implică atât cât e posibil, călătorii la situri istorice, vizitarea de muzee, fotografierea de artefacte și desigur căutarea, obținerea și studierea unui cât mai mare material bibliografic. Extrem de importante sunt discuțiile cu specialiștii, cu istorici, arhitecți, arheologi.
Cea mai grea etapă în evoluția unui proiect este spre sfârșit. Am deja mult material scris, în diferite stadii de prelucrare. La fel, am numeroase schițe și desene începute și nefinisate. Vreau să văd proiectul gata, nu mai am răbdare. Dar fiind perfecționist, nu sunt niciodată mulțumit. Mai descopăr ceva important de adăugat, mai vreau să fac un desen. Sunt convind că dacă nu adaug un acel ultim desen sau hartă, cititorul nu va avea o imagine completă. Dacă vreau să reproduc imagini de epocă, gravuri, tablouri, desene vechi sau piese arheologice mă străduiesc să obțin reproduceri de cea mai bună calitate. Uneori – dacă am ocazia – călătoresc (inclusiv în străinătate) cu unicul scop de a poza un monument. Cum mi- sa întâmplat acum 2 ani să merg în orașul italian Benevento, special să fotografiez un arc de triumf dedicat lui Traian. Pentru a putea fotografia anumite detalii aflate la înălțime mi-am cumpărat special un teleobiectiv. Alteori am plătit bani grei unor arhive din străinătate pentru a obține planuri vechi de cetăți sau gravuri rare. Deși aveam la dispoziție reproduceri alb-negru sau mai proaste ale acelor planuri. Dar eu le voiam la cea mai bună calitate, eventual scanări după original! Am ținut ca orice imagine voi reproduce în cărțile mele să fie de cea mai bună calitate! M-am opus astfel unui trend vechi al istoriografiei românești; în lucrările de istorie și chiar arheologie (unde ilustrația e esențială) imaginile au fost tratate cu dispreț și o lipsă de interes. Imaginea era pentru majoritatea istoricilor noștri un apendice decorativ. E drept, nu a ajutat nici calitatea tiparului, care în România a fost timp de peste 50 de ani un adevărat handicap. Cred că în anii 80, în România se tipăreau cele mai urâte cărți din întregul bloc comunist.
Pe scurt, partea cea mai grea e la sfârșit când apare oboseala și nerăbdarea să finalizez odată.
Stilul tău artistic
Eu am un stil realist, figurative. Sunt preocupat să desenez cât mai bine oamenii, să aibă atitudini corecte și firești! De aceea, în special pentru atitudinile dinamice fac fotografii. În general rog prietenii sau pe soția mea să mă pozeze în anumite atitudini.
Nu știu cum mă pot caracteriza ca pictor și colorist. Am un stil propriu, pe care l-am păstrat atât în pictura clasică, pe hârtie cât și în cea digital, pe tabletă.
Ce rol joacă imaginația în ilustrația documentară
Rolul imaginației în ilustrația mea istorică joacă un rol foarte important. Dar nu în sensul în care „imaginația” e sinonimă cu „fantezia”. Având o gândire vizuală îmi este mai ușor decât altor oameni să îmi imaginez un eveniment, o scenă, un peisaj, un războinic din trecut. Am călătorit mult în ultimii 20 ani, însă nu mai departe de Iordania. Vreau să zic că toate călătoriile, locurile, oamenii, casele, lumina diverselor țări m-au ajutat să asimilez mental o „arhivă” uriașă de imagini. Am văzut și multe filme istorice, pe care le-am decantat în funcție de calitate. Toate aceste lucruri m-au ajutat să pot „călători în timp” cu imaginația, relativ ușor. Nu am mai spus că m-a ajutat și experiența de reenactor de istorie. Nu stau acum să explic ce înseamnă.
Zona din România care te atrage cel mai mai mult din perspectiva clădirilor istorice
Sunt multe locuri pe care le iubesc. Mai ales pe cele pe care le-am bătut cu piciorul. Pe locul întâi ar fi satele săsești, Dealurile Târnavelor și Podișul Hârtibaciului. Îmi mai plac satele oltenești din județele de sub munte: Mehedinți, Gorj și Vâlcea. Și nu în ultimul rând Dobrogea, cu aerul ei levantin și anatolian.
Colaborarea cu Fundația Calea Victoriei
Nu mai știu când am cunoscut-o pe Sandra Ecobescu. Cred că acum vreo 12-13 ani. De atunci Sandra personal și Fundația CV în general m-au ajutat și sprijinit cu o grămadă de chestii. M-au ajutat să îmi fac lansări de carte în spații de excepție. M-au invitat să particip la Târguri de crăciun. Mi-au oferit burse la unele cursuri pentru fata mea. Mi-au luat interviuri, m-au promovat, lăudat...De nu știu câte ori. De ani mă tot roagă să încerc să fac și cursuri. Abia acum am găsit curaj să fac asemnea cursuri de istorie. Chiar nu știu de ce nu am încercat mai demult. Cred că am avut totdeauna o reținere în a vorbi în public.
Cursurile pe care le susții la FCV
Momentan nu am decât 2 cursuri. Dar am ținut efectiv doar unul. Sunt cursuri de istorie. Foarte vizuale, fiindcă se bazează mult pe imagine. Am discutat într-unul din cursuri despre Columna lui Traian iar pe 10 mai încep unul despre cetăți și castele din România. Am ales informații care să trezească interesul unui public pasionat la nivel mediu de istorie. Dar chestii bine de știut pentru cultura generală. Multe informații sunt știute doar în „bula” specialiștilor, istorici, arheologi, arhitecți. Eu încerc, ca și în cărțile mele, să le popularizez, într-un mod plăcut. Sunt conștient că istoria poate fi plictisitoare dacă nu e povestită frumos și interesant. Și mai ales dublată de imagini.
Patrimoniul istoric românesc
Patrimoniul românesc este păstrat foarte prost. Cu mici excepții. În ultimii 30 ani s-au pierdut definiv zeci de monumente, castele și conace. Altele zeci vor dispare înurmătorii ani. Drama acestui patrimoniu stă ori în lipsa finanțării (deseori motivată de un statut incert al proprietății) sau – când au fost bani - în restaurări proaste, care au sluțit sau chiar distrus monumentul (precum Capidava/Constanța, Mălăiești/Hunedoara sau Feldioara/Brașov).
O speranță sunt ONG-urile formate din specialiști sau pasionați precum Ambulața pentru Monumente. Din această zonă trebuie să răsară mai mulți specialiști, arhitecți, restauratori, meșteri. Dar sunt multe zone din România unde nu există cultura respectului pentru patrimoniu. Edilii și autoritățile sunt niște oameni simpli, obtuji, provinciali și lacomi. Așa că în viitor vor exista zone mai bogate în monumente, unde turismul se va dezvolta și zone fără monumente unde oamenii nu vor dori să călătorească.
