Rolul ilustrației este de a spune povești, orice fel de povești, povești despre frică, despre nesupuse, despre opinici și obiceiuri ale pământului, despre binele care învinge întotdeauna, despre iubire, jazz sau despre ”merită să cumpărați această cutie de brânză”, crede ilustratoarea Maria Surducan.
Maria este curator la categoria Ilustrație în cadrul Romanian Design Week #12, care se desfășoară între 24 mai și 2 iunie la București, sub tema „Unlock the city”.
"Scopul meu a fost să aleg lucrările reprezentative pentru tot ceea ce înseamnă ilustrația românească, cu toate ramificațiile ei diverse, de la proiecte comerciale la cercetări personale. Mai mult o demonstrație despre ”ce poate” ilustrația, nu o definiție rigidă a ”ceea ce este", spune Maria.
Povestim în continuare cu Maria Surducan despre basme, ilustrație, cărți, AI și cum se schimbă rolul creatorilor în această perioadă, marcată de transformări importante.
Dacă aventurile tale în ilustrație ar avea nume de capitole
1. Cum să faci ce-ți place pentru tot restul vieții? Dilemele adorabile ale unei adolescente de 14 ani care vrea să ilustreze basme toată ziua.
2. Cum să faci ce-ți place și să te și plătească cineva? Dilemele rezonabile ale unei tinere de 25 de ani care vrea să ilustreze basme toată ziua.
3. Care-i cel mai important lucru pe care vrei să-l spui, și cum ai putea să-l spui cel mai bine? Dilemele filosofice ale unei femei de 38 de ani, care ilustrează basme toată ziua.
Ce a adus experiența
Întru în panică mai greu și înțeleg mai bine și mai repede ce vor clienții de la mine. Cât eram studentă, și imediat după, de fiecare dată când primeam un brief mă-ntrebam dacă ”o să-mi iasă”. Între timp am învățat că există un proces, reproductibil, care se aplică de fiecare dată (și în care trebuie să am încredere).
E foarte interesant: insatisfacția și exasperarea fac parte din acest proces, ba chiar sunt borne valoroase, dacă am ajuns acolo pot să aproximez cu destul de mare precizie cât mai am până la final.
Ilustrații pentru volumul colectiv "Nesupusele"
Cum s-a schimbat perspectiva
Cred că eu, ca și marea majoritate a ilustratorilor din generația mea, am pornit la drum cu o viziune deformată asupra meseriei. Pe scurt, ne-nchipuiam toți (sau, ca să dăm majorității ceea ce i se cuvine, toate) că vom trăi din ilustrație de carte. Pentru mine, iluzia s-a spulberat rapid, sub impresia unui calcul matematic foarte simplu (tirajele și prețurile de raft practicate în România nu au cum să garanteze o remunerație corectă, proporțională, a muncii). Și atunci am descoperit că ilustrația e o unealtă versatilă și că, pentru tot restul vieții mele, nu voi ști niciodată care dintre multele ei aplicații vor fi sursa principală de venit în anul următor.
Ilustrație pentru podcastul ”Obiceiul Pământului”
Cât despre rolul ilustrației… E neschimbat de secole, spunem povești prin imagini. Dacă povestea aceea este ”frica de nefericire mă paralizează”, sau ”binele învinge întotdeauna” sau ”merită să cumpărați această cutie de brânză”... rolul imaginii rămâne același, să traducă vizual o narațiune.
Ce îți amintești cel mai pregnant de la începuturile tale în domeniu
Faptul că am primit foarte mult sprijin, fie de la alți ilustratori (Livia Coloji și Cristiana Radu merită mențiuni speciale), fie de la clienți (shout-out către Multi Media Est, pentru care am făcut copertele box-set-ului cu filmele lui Radu Muntean, și care mi-au spus că bugetul dat de mine nu e corect și m-au plătit dublu).
Ce așteptări & temeri aveai
Temerea era, evident, că nu sunt destul de bună (spoiler alert: nu eram, dar compensam prin multă muncă și punctualitate și a funcționat pe termen lung).
Ce s-a schimbat fundamental în relația ta cu ilustrația
Nu știu dacă pot vorbi de schimbări fundamentale în procesul de realizare al imaginilor, partea de concept e aceeași și detaliile tehnice sunt irelevante, iar ”stilul” e o iluzie, dar cu siguranță s-a schimbat percepția asupra metodelor de monetizare. În ultimii trei ani, de exemplu, am aplicat la granturi și rezidențe și am obținut resurse pentru un proiect personal complex. Nu aș renunța niciodată la proiectele comerciale, cred că e de mare folos să ieși din capul tău și să intri în dialoguri, dar a fost foarte satisfăcător să am suficient de mult timp la dispoziție încât să duc o idee până în pânzele albe. A ieșit un concert cu live-drawing, un joc de cărți și o carte pop-up.
Ilustrația din România în 2024
Mi-e tot timpul frică, atunci când vorbesc despre ilustrația din România, că mă uit printr-o fantă îngustă și că-mi scapă lucruri importante. Cu toate acestea, am o certitudine - că am văzut în ultimii ani o exuberanță creativă extraordinară, am văzut proiecte nu doar bune din punct de vedere vizual, dar autentice din punct de vedere al conceptului, dispuse să pună întrebări grele și să caute cu răbdare răspunsurile, ceea ce atestă procesul de maturizare al generației născute la începutul anilor 90. Și simultan, a apărut o generație nouă, care se raportează altfel la trendurile europene, și care-și găsește treptat vocea. Mă bucur să spun că-i veți găsi pe majoritatea reprezentați în expoziție RDW.
Și spun majoritatea, dar există câteva excepții notabile. Regretul meu principal la ediția 2024 a RDW este absența ilustrației de carte. Pur și simplu foarte mulți dintre oamenii care ilustrează cărți nu au trimis proiecte. Și e păcat, pentru că partea cea mai tristă a ilustrației din România sunt bugetele pentru ilustrația de carte. Bugete neschimbate de zece ani, de-a dreptul în zona exploatării omului de către om, iar marea majoritate a editorilor se preface (cu cinism) că nu știe ce înseamnă royalties. Și, cu toate acestea, avem ilustratoare și ilustratori foarte buni (știu, pentru că am jurizat anul acesta și premiile Cărturino), care merită să fie văzuți și al căror talent, cu siguranță, poate fi valorificat mult mai bine.
Rolul de curator la RDW
A fost o experiență interesantă - finalitatea nu era crearea unui clasament, ci realizarea unei selecții pentru o expoziție. Scopul meu a fost să aleg lucrările reprezentative pentru tot ceea ce înseamnă ilustrația românească, cu toate ramificațiile ei diverse, de la proiecte comerciale la cercetări personale. Mai mult o demonstrație despre ”ce poate” ilustrația, nu o definiție rigidă a ”ceea ce este”.
Sunt perfect conștientă de biasurile mele personale, și de ușurința cu care se poate face o confuzie între ”familiar/recognoscibil” și ”de bună calitate”. Sigur, proiectele sunt anonimizate pentru jurizare, dar parte dintre ele sunt, inevitabil, realizate în anul precedent și publicate online, iar eu cunosc scena locală, e parte din meseria mea. Și atunci am încercat să privesc imaginile ca și cum nu aș fi știut cine sunt ilustratoarele și ilustratorii care le-au realizat, am așteptat cu sufletul la gură notarea făcută de curatoarea internațională, Yuko Shimizu și m-am bucurat pentru că selecțiile noastre se suprapuneau în foarte mare măsură.
Mi-au plăcut foarte mult proiectele situate la granița dintre arta de galerie și ilustrație, cum au fost lucrările lui Matei Udriște (un proiect experimental) și ale lui Megan Dominescu (ilustrație pentru o campanie BRD).
Întâlnirea cu RDW
Ha, a trebuit să mă uit în arhivă :D. Prima invitație de a participa am primit-o de la Teodora Călin în 2014. Deci aniversăm zece ani de când ne știm! Am participat la mai multe ediții, uneori singură, uneori ca parte din colectivul Illustrart. Dar n-am ajuns niciodată la București pentru deschiderea festivalului - anul acesta va fi o premieră :)
Comunitatea RDW
Ilustratoarele și ilustratorii tind să fie creaturi solitare. Și te pomenești trăind cu iluzia că oamenii pe care-i cunoști în viața reală, în virtutea apropierii geografice, reprezintă toată breasla. Tot o iluzie e și ideea că tot ce merită văzut e pe potecile bătătorite de pe internet, rezultatul curatorial al unui algoritm oarecum misterios, dar bazat mai ales pe lucrurile la care se uită prietenii tăi. Și atunci, festivalurile destinate creatorilor au potențialul să devină momente tip ”Evrika!”, locuri unde ai ocazia să descoperi o realitate mult mai bogată, și de asemenea, locuri care contextualizează informația deja existentă.
Cum se schimbă rolul creatorilor
Ca să răspund, ar trebuie să definesc ”rolul creatorilor”, ceea ce… nu-i ușor. La bază, oamenii sunt animale care spun povești, ca să creeze iluzia că realitatea (necruțătoare, fundamental amorală) poate fi totuși controlată. Câtă vreme avem asta, rolul creatorilor în ecosistem e asigurat. Dacă suntem noi, ca societate, dispuși să recunoaștem și remunerăm acest rol… ei asta e altă poveste.
În conversația despre ”transformări și schimbări accelerate”, am bănuiala că elefantul din cameră e ”inteligența artificială”, o sintagmă simultan hiperbolică și antropomorfizantă, care, în contextul designului, se referă la NLP de tip text-to-image (generarea de imagini în baza unor prompturi).
E amuzant că oamenii care mă întrebau acum zece ani dacă tableta grafică desenează singură, mă întreabă acum dacă m-am gândit să folosesc inteligența artificială ca să ”ușurez procesul” - de parcă locurile comune și soluțiile facile, imposibil de controlat, ar fi un ideal, de parcă ”meh, merge și așa” e un substitut bun pentru autenticitate, iar spamul este o formă acceptabilă de comunicare.
Acestea fiind spuse, m-a dezamăgit cumplit să văd tandemul Radu Afrim - Irina Moscu folosind o imagine generată cu inteligența artificială pentru afișul de teatru, și de asemenea, susținând că acea imagine e o creație umană. Trecând peste conversația despre etică și încălcarea drepturilor de autor, gestul aruncă cu nonșalanță o umbră de suspiciune asupra întregului proces creativ de realizare a spectacolului.
La fel, nu înțeleg de ce, pentru coperta romanului Chiajna din Casa Muşatinilor de Simona Antonescu, editura Polirom a găsit de cuviință să genereze ilustrația cu AI, altfel decât pentru a semnala că textul a fost generat cu ChatGPT și are cam tot atâta bază în documentația istorică cât are prințesa cu coroană-găleată peste cearceaf - un deserviciu imens adus autoarei. Dar dezamăgirea asta nici nu se compară cu spaima viscerală in fața campaniei Fără păcănele lângă școli, care a folosit, cu nonșalanță, imagini generate cu inteligența artificială, într-o demonstrație perversă (intenționată?) a faptului că nu vorbim de o problemă reală. În niciunul dintre aceste cazuri actul nu poate fi justificat printr-o nevoie stringentă, imposibil de satisfăcut altfel, ci doar prin zgârcenie, lene și/sau nepăsare, și în nici unul dintre aceste cazuri beneficiile nu pot repara stricăciunile comise pe termen lung. Nu vorbim de victime inocente, de clienți săraci, material și cu duhul, incapabili să înțeleagă consecințele propriilor acțiuni.
Dar nu știu dacă aceste gânduri dezvăluie vreo schimbare a ”rolului creatorilor”. Putem să vorbim despre devalorizare și manipulare, dar cred că ne-ndepărtăm de întrebarea inițială.
Cum te adaptezi tu la aceste schimbări
Dacă un client crede că ilustrația nu merită plătită, nu e datoria mea ”să mă adaptez”. Repede, prost și pe bani puțini nu e un ideal în cariera nimănui, singura ”adaptare” adecvată e să caut clienți mai buni. Și dacă, pentru asta, va trebui să devin o ilustratoare mai bună (din punct de vedere al conceptelor, al traducerilor vizuale, al autenticității), n-am decât de câștigat.
(Dar merită spus că asta nu va rezolva, pe termen lung, problema deficitului de încredere și a desensibilizării prin expunere repetată la zgomot de fond deghizat în informație valoroasă, a imaginilor făcute cu scopul de a nu fi privite cu atenție. Și nu sunt foarte sigură că e sarcina mea să vin cu soluții pentru ”problema inteligenței artificiale”).
