La început, și-a fotografiat bunicii, animalele de la țară, iubita, sperând că îi poate conserva prin imagine la nesfârșit. În timp, ei s-au transformat în apusuri și peisaje și pietre și oameni necunoscuți, povestește Eugen Vuțescu. Au devenit lumea văzută de la etajul 8.
Eugen a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, este medic, poet și artist vizual. Lucrează cu medii diverse: fotografie, pictură, ilustrație de carte, instalații. Sub semnătura Merlich Saia a publicat volumele de poezie "Garda de corp" și "Cutia toracică".
Câteva din imaginile realizate de el pot fi văzute în expoziția "La opt etaje depărtare de lume", de la parterul Palatului Brukenthal.
"Locuiam la etajul opt. Camera mea de atunci avea un balcon și aici era locul de fumat și privit cerul, cimitirul, casele și strada cu gura de canal. Statul pe balcon devenise preocuparea mea de bază, îmi era teamă să nu lipsesc prea mult din acest loc ca nu cumva să pierd vreo imagine. Știam că pe acei oameni îi văd o singură dată", povestește Eugen.
Vorbim în continuare cu Eugen despre prezentul suprasaturat în imagine, fuga declanșării și infinitul depersonalizat al digitalului, depozitele cu milioane de poze și reîntoarcerea la fotografie.
Privind în urmă: ce e cel mai important de știut
Acum, când viitorul dă semne tot mai multe de îngrijorare, e cumva cel puțin egoist să te uiți în trecut. De-asta nu știu să răspund la întrebarea „privind în urmă: ce e cel mai important de știut?”. pentru că îmi e greu să îmi întorc capul după toate trecuturile minunate în care aș putea spune că am fost uneori.
Lucrul pe care îl știu cel mai puțin despre mine: am apărut pe 1 ianuarie 1982 într-o vineri cu multă zăpadă. Azi e vineri și o zi frumoasă de primăvară.
Declicul
Aveam 5 sau 6 ani și tata, neavând cu cine să mă lase, m-a luat la o partidă de poker. Îmi amintesc o masă verde tronând în sufrageria unui apartament comunist, fum de țigară și miros de alcool și vocile groase ale unor bărbați. Eram singurul copil de acolo care trebuia să își facă de lucru în timp ce adulții întreprindeau lucruri cu adevărat importante. După câteva ore de plictiseală, curiozitate și oboseală am plecat aproape de miezul nopții. Tata câștigase printre altele un polaroid.
Bucuria a ținut doar câteva zile și cutia din care, prin apăsarea unui buton, ieșeau imagini cu mine, bunici, cu tata și mama, cu fratele meu și câinele negru cu alb s-a stricat.
În anii ce-au urmat, în ciuda insistențelor mele să primesc un aparat de fotografiat, nu s-a întâmplat nimic.
Pe la 20 și ceva de ani am reînceput să mă minunez de cutiile astea de plastic cu film care înghit tot felul de lucruri și oameni.
Credit foto: Eugen Vuțescu
Primele tale fotografii
Primele poze erau cu bunicii, cu animalele de la țară și cu iubita mea. Voiam să nu îi pierd și eram convins că așa vor rămâne mereu. M-am înșelat. În timp ei s-au transformat în apusuri și peisaje și pietre și oameni necunoscuți.
Credit foto: Eugen Vuțescu
Amprenta ta în fotografie
Nu știu dacă am o amprentă în fotografie. Nici nu cred că asta ar trebui să mă preocupe. Mi-ar plăcea ca persoanele care îmi văd lucrările, dintr-un maldăr de imagini, să le recunoască ca fiind ale mele. Dar aici pretenția este prea mare, așa că nu mi-o asum.
Îmi imaginez că fotografiile cresc precum niște plante agățătoare printre obiecte și oameni. Nu trebuie decât să le iei fructele, florile sau semințele când ajung la maturitate.
Relația mea cu fotografia este în strânsă legătură cu pictura. Am nevoie de fotografie pentru lucrările de pictură, așa că, de cele mai multe ori, este doar un alt mijloc de documentare a emoțiilor, a stărilor, alteori este un instrument de forat și aparatul de fotografiat seamănă cu o cârtiță care sapă și sapă tuneluri și se hrănește cu rădăcinile plantelor și nu numai.
Credit foto: Eugen Vuțescu
Temele care te preocupă
O mare temă pentru mine, care uneori seamănă cu o obsesie, este cea a corpului. Lucrez de mai bine de 20 de ani la niște caiete-albume în care lipesc fotografii cu reprezentări ale corpului în diferite ipostaze. O poetică a intimității unui cuplu care se întinde până în prezent pe o perioadă de vreo 25 de ani. Sunt imagini decupate și uneori furate din spațiul de iubire a doi oameni.
Credit foto: Eugen Vuțescu
Încerc să surprind corpurile lor în relație cu timpul și cu starea interioară a celor doi. E fascinant cum în unele fotografii nu există nici o schimbare între corpul de acum și cel din urmă cu 15 ani, de parcă nimic rău, nimic care să-i perturbe existența nu s-ar fi întâmplat – și alteori, la un timp de doar câteva zile distanță, corpurile astea par că adăpostesc cele mai vechi cearcăne descoperite vreodată.
Sunt curios și îngrijorat cum vor fi celelalte caiete-albume când corpurile și corpul lor se vor adânci în ani. Așadar preocuparea de bază este îmbătrânirea și cum mai evoluează dragostea/ relația în acest proces crud al îmbătrânirii.
Credit foto: Eugen Vuțescu
Expoziția „La opt etaje depărtare de lume”
Pe vremea când au apărut imaginile din „la opt etaje depărtare de lume” locuiam la etajul opt. Trebuia să învăț, aveam un examen important pe care dacă nu îl luam viața mea căpăta o altă traiectorie pe care mă bucur că nu am cunoscut-o.
Camera mea de atunci avea un balcon și aici era locul de fumat și privit cerul, cimitirul, casele (într-una dintre ele locuiește o familie numeroasă și toți sunt groparii din cimitirul armenesc care își transmit cazmalele din generație în generație) și strada cu gura de canal.
Statul pe balcon devenise preocuparea mea de bază, îmi era teamă să nu lipsesc prea mult din acest loc ca nu cumva să pierd vreo imagine. știam că pe acei oameni îi văd o singură dată. Despre cimitir știam că o să rămână neschimbat cu toate aleile lui perfect aliniate și capacele alea de ciment care se mai deschid din când în când doar să se mai adauge un altul care și-a încheiat sau nu socotelile pe aici sau să se facă curat în așteptarea noului locatar. (Așa cum am aflat, se mai face și curat în interioarele astea de ciment. Am urmărit cu interes cum o doamnă îmbrăcată elegant, cu o pălărie cu boruri largi, descrisă parcă dintr-un roman englezesc de secol XIX, coboară în cavou cu o mătură).
A fost un an bun. Toate fotografiile din acel an au închis caietul „la opt etaje depărtare de lume” din blocul cu 11 etaje din șoseaua iancului nr. 27.
Credit foto: Eugen Vuțescu
Cum se vede lumea de la etajul 8
Locuiam la etajul 8. Nu a fost un loc ales de mine, ci un apartament de care bunicul din partea tatălui a făcut rost pentru noi. Voia să își strângă toată familia în acel loc. Habar nu am de ce. Probabil că placa de platină din cap primită în război i-a dat ideea asta.
Lumea de la etajul opt este acum și mai departe. De fiecare dată când revin acolo mi se pare că etajul ăsta se tot înalță și abia se mai văd trecătorii, abia se mai văd crucile cimitirului care par mai degrabă niște furnici pietrificate. cerurile rămân și ele la câțiva metri de gura de canal.
O mare surpriză a fost chiar înainte de expoziție, când am vrut să mai fac o singură fotografie a străzii. Voiam să o adaug la celelalte, așa, ca un pod. M-am aplecat puțin peste balustradă și am vrut să apăs pe declanșatorul aparatului de „supravegheat”. Dar nimic. Absolut nimic. Părea că butonul se înțepenise. A rămas blocat în acel an în care au venit să schimbe gura de canal.
Procesul de lucru
Toate fotografiile au fost făcute într-un an. Aveam sute de instantanee. Foldere peste foldere. Partea cea mai grea a fost să aleg acea imagine din cele foarte multe ale unui singur om, ale unui singur cer. Trebuia să decupez dintr-un film o singură secvență reprezentativă. Asta mi-a luat enorm de mult timp, chiar dacă nu am făcut doar asta.
Întreg laboratorul a fost partea grea. Apoi au urmat, ce-i drept episodic, momentele de lucru efectiv cu imaginile alese. Singurele intervenții au fost legate de contrast, compoziție, negativ și micile accidente care s-au dovedit utile. Nici un filtru, nimic prelucrat digital. Doar benzile pe care le-am simțit ca un întreg al imaginilor. Ele având diferite roluri în funcție de fiecare fotografie.
Pe scurt, de la începutul proiectului – să-l numim așa, chiar dacă nu îmi place acest cuvânt – și finalul lui, au fost 25 de ani fragmentați. Incredibil, dar adevărat.
Credit foto: Eugen Vuțescu
Prezentul în care toată lumea face poze
Toată avalanșa asta de poze, de selfie-uri, de nonportrete și așa mai departe, toată această grabă imensă nu face altceva decât să ignore prezentul, deși au pretenția lui. Aproape că prezentul pare inutil.
Tot acest sindrom hiperkinetic al maselor, care apasă cu o rapiditate halucinantă pe declanșator, nesimțind aproape nimic altceva decât dorința de afișare și fuga de singurătate, înghițită de anxietate și depresie, nu face altceva decât să depersonalizeze metastatic prezentul și ce a mai rămas din viitor.
Singura utilitate a acestui proces ar putea fi o reîntoarcere la fotografie sau mai degrabă a timpului fotografic. În care ai un film, ai un număr finit de viitoare poze. De aici până aici. Mai departe nu. Și atunci, cred că altfel ne vom privi data viitoare prin obiectivul aparatului de fotografiat.
Toate depozitele cu milioanele de poze vor dispărea devorate de înseși tonele de poze sau se vor topi ca un morman de plastic căruia îi dai foc. Și abia atunci se va schimba „în bine” fotografia și tot ce ar trebui ea să însemne.
Rolul fotografiei în 2024
În 2024 și în alți ani, din păcate mulți și aproape dintotdeauna, dacă privim întreaga planetă, fotografiile de război au existat de când a apărut aparatul de fotografiat. De cele mai multe ori ele au însemnat enorm, chiar mai mult decât zeci și sute de discursuri. Impactul unei fotografii din această sferă este covârșitor. Ea te poate urmări cu anii. Nu te lasă până nu schimbă, dacă nu imediat, cu siguranță mai târziu.
Cred că asta ar trebui să fie rolul fotografiei. Și nu numai în 2024. O modificare violentă sau subtilă, în funcție de necesitatea contextului, a întregii rețele neuronale a unui individ.
Cum spuneam la o altă întrebare, cred că schimbarea esențială ce are loc de câțiva ani încoace este aceea a autodevorării, a anulării, a ștergerii până la disoluție, ca alte lucruri să se poată întâmpla cu adevărat, ca fotografia să redevină fotografie.
