![[Povești de bine] Asociația De Basm: Cultura nu este opțională, dar în România așa este tratată chiar de către cei care o coordonează la nivel administrativ](https://media.iqads.ro/2024/04/fotojet-2024-04-19t110304-791-cover-850.jpg)
Copiii citesc, sunt interesați de literatură, mai ales dacă au un adult care citește în preajma lor sau măcar pune preț pe cultură. Copiilor le plac poveștile și cărțile, chiar și în aceste vremuri, când tehnologiile sunt tot mai diverse și atrăgătoare pentru ei. Pentru copiii care iubesc literatura, cât și pentru cei care nu au acces cu ușurință la cărți, Asociația De Basm derulează proiecte în diverse zone din țară.
De Basm a fost înființată în 2018 cu scopul de a promova literatura română contemporană pentru copii, de a facilita accesul copiilor din mediile defavorizate la cărți și de a susține creatorii. În cei 6 ani de existență, organizația a crescut de la 4 membri fondatori - Adina Rosetti, Iulia Iordan, Laura Grünberg și Victoria Pătrașcu – la 19 scriitori de literatură pentru copii în echipă și multe proiecte implementate.
"Partea cea mai frumoasă este atunci când ne vine în cap o idee de proiect și începem împreună să țesem în jurul ei până ajungem la stele. Partea cea mai grea este când apare excelul de buget, care, ca un balaur urâcios, ne pustiește visele", spun membrele fondatoare.
În cele ce urmează vorbim cu Adina Rosetti, Victoria Pătrașcu și Iulia Iordan despre misiunea și proiectele Asociației De Basm.
Echipa de basm
Adina Rosetti: La mine e simplu, citesc și inventez povești dintotdeauna. Nu întotdeauna într-o formă scrisă, mai întâi au fost cele pe care le derulam în spatele pleoapelor închise la grădiniță în orele nesfârșite în care eram obligați să dormim și eu nu aveam pic de somn. Dar nu am urmat un parcurs clasic, cu studii literare, am avut diverse alte meserii până când m-am reîntors la scris, singurul lucru la care mă pricep și care mă bucură cu adevărat. Am debutat în literatura pentru oameni mari, dar de 10 ani public aproape exclusiv pentru copii - s-au adunat până acum 12 cărți, plus participarea la volumele colective "Nesupusele".
Pe Victoria Pătrașcu o admiram demult, de când fetița mea făcuse o fixație pentru cartea ei "Ziua în care a fugit somnul". Pe Iulia Iordan și pe Laura Grunberg nu le cunoșteam personal, ci doar după copertele cărților lor. Victoria a fost cea care ne-a sunat și ne-a adus împreună, tot ea a dat și numele asociației. La început au fost multe discuții, multe ceaiuri la Camera din Față și multe limonade vara, la Grădina Verona. A durat vreo doi ani de la idee (care ne-a entuziasmat pe toate) până când au ieșit actele oficiale, în 2018. Dar în ăștia doi ani noi deveniserăm deja prietene și partenere de drum. Cred că ne unește faptul că avem cam aceleași valori, că iubim literatura și în special literatura pentru copii. Și că niciuna dintre dintre noi nu a renunțat la visuri. Iar ceea ce ne salvează întotdeauna este umorul.
Iulia Iordan: Multă vreme am fost cea mai mică din asociație, prin urmare m-am simțit și am fost destul de răsfățată. Sunt extrem de norocoasă și de recunoscătoare pentru întâlnirea cu Victoria, Adina și Laura într-un moment în care fiecare dintre noi voia mai mult de la această meserie, simțea nevoia unei mici comunități, a unei voci comune, cum ne place nouă să spunem. Este grozav că împreună am reușit să fondăm o asociație din care acum fac parte atâția scriitori și scriitoare. Uitându-mă în spate, îmi dau seama că am creat un precedent pozitiv în lumea noastră și asta într-un timp destul de scurt. Sper să reușim să construim în viitor proiecte din ce în ce mai consistente și să ne dezvoltăm și mai mult.
Victoria Pătrașcu: Spun povești de când mă știu. Am mai spus-o, am crescut într-o familie mare și veselă, într-o casă plină de cărți, cu un frate mai mare și o soră mai mică, am avut în jurul meu oameni care iubeau poveștile și le împărtășeau cu bucurie și talent. Nu am fost premiantă, nici vreo tocilară, dar adoram să citesc și să ascult povești. Bunica avea o zi în săptămână când se întâlnea cu prietenele și mă țin minte ascunsă sub masă sub umbrela poveștilor care se țeseau deasupra mea. În plus, am avut o copilărie aventuroasă, în care am avut parte, din fericire, de multă libertate, în care am explorat, mi-am încercat puterile, m-am confruntat cu mediul, mi-am antrenat atenția, răbdarea și curiozitatea. Am povestit de mică, dar, cu acte în regulă, dacă ar fi să considerăm debutul literar ca fiind începutul, anul 2008 și povestea ”Ziua în care a fugit Somnul” (Editura Nemi) se așază în istoria mea creativă ca o bornă.
Au urmat peste 20 de cărți, dar la momentul debutului, m-am simțit ca un extraterestru. Puțini erau cei dornici să scrie literatură copii și mult mai puține erau editurile care voiau să publice autori români. Eram în epoca traducerilor pe bandă rulantă. Un fenomen firesc aș zice după seceta din perioada Epocii de Aur. Părea că nimeni nu mai este interesat de poveștile românești și toți ochii sunt ațintiți spre vest.
Din 1990 până la începutul anilor 2000 pot fi numărați pe degete autorii români de literatură pentru copii care și-au văzut cărțile publicate. Din fericire, pe măsură ce informația a început să circule, pe măsură ce scriitorii și oamenii din industria de carte au ajuns la târguri internaționale și au văzut interesul publicului pentru acest gen de literatură, tot mai multe edituri românești și-au dorit să aibă în portofoliu povești românești contemporane pentru copii. Mă gândesc la acele începuturi și îmi vin în minte edituri ca Editura Nemi, Editura Cartea Copiilor, Editura Cartier (colecția Codobelc) și Editura Arthur. Din cărțile publicate de ei am descoperit cu bucurie că nu sunt singură, că mai sunt și alți oameni pasionați de poveștile pentru copii. Ne-am căutat, pe viu și pe rețelele de socializare, ne-am împrietenit, ne-am întâlnit la Gaudeamus, Bookfest sau la Târgul de carte de la Bologna, am început să povestim la ceaiuri și la cafele ce ne place și ce nu ne place în lumea literaturii pentru copii din România. Am descoperit, vorba cântecului, că ”gândeam la fel, simțeam la fel”. După un timp a apărut tot mai pregnant ideea că trebuie să facem ceva împreună. Așa a apărut în 2018 De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți.
Apariția asociației
Victoria Pătrașcu: În 2018, cum spuneam, cu toate spaimele legate de necunoscutele începutului, am înființat Asociația De Basm. Au existat patru membri fondatori – Adina Rosetti, Iulia Iordan, Laura Grünberg și cu mine- și ni s-au alăturat în următorii ani alți cincisprezece scriitori.
Gândul dintâi a fost ca această asociație să fie casă și adăpost pentru scriitorii de literatură pentru copii din România, un hub informațional, în primul rând, care să ușureze parcursul unui scriitor la început de drum prin jungla editorială, o platformă de la care vocea scriitorilor pentru copii să se audă mai clar și mai coerent. Ne-am dorit, de asemenea, să facem cunoscută literatura contemporană pentru copii în România și internațional și nu în ultimul rând am visat să ducem poveștile contemporane pentru copii în zonele rurale, acolo unde copiii nu au cărți în casă, nici biblioteci, nici librării, nici oameni care să le citească.
Cum au evoluat organizatia și proiectele sale
Adina Rosetti: Cred că De Basm a crescut enorm și chiar neașteptat. De la doar 4 membri, acum suntem 19. În fiecare an, proiectele noastre cresc în anvergură și se dezvoltă pe tot mai multe direcții și în tot mai multe zone ale țării, cum am reușit să facem cu proiectele din seria "LittleLIT" - anul trecut am desfășurat "LittleLIT pe scenă" la Timișoara, în parteneriat cu Teatrul pentru copii și tineret Merlin, în încercarea de a împrieteni literatura cu teatrul pentru copii.
Ne-am schimbat în primul rând noi, am învățat o mulțime de lucruri pe care nici nu le intuiam în după-amiaza în care ne-am întânit la un ceai și am început să ne gândim să înființăm această asociație. Pentru mine personal e un curs intensiv de management la care dau examene în fiecare an, învățând totul din mers, pe metoda "trial & error". Am învățat, în timp, și să zicem "nu", deși încă este un proces dificil, cu cât De Basm devine mai vizibil, cu atât primim mai multe mesaje și invitații de a participa la diverse evenimente sau deplasări, și din păcate nu le putem onora pe toate. Am învățat să prioritizăm, să selectăm, să nu ne epuizăm încercând să le facem pe toate.
Cea mai frumoasă parte. Cea mai grea
Victoria Pătrașcu: Avem șase ani. Mergem în curând la școală. În acești ani am crescut și ne-am înțelepțit. Și am avut multe momente de frustrare, dar și nenumărate victorii. Toate obținute cu efort și multă muncă. De multe ori neremunerată.
Suntem bucuroase că foarte mulți scriitori tineri vin spre noi și vor să intre în asociație. Suntem și mai fericite că De Basm a devenit între timp un reper, că am reușit să demonstrăm în toți acești ani că facem lucrurile cu seriozitate și profesionalism. Am adunat în portofoliu multe proiecte de succes, unul, ”Mașinuța de scris”, premiat la Gala AFCN de anul trecut: proiectul Nesupusele, o carte în două volume cu 100 de povești ale femeilor excepționale din România, carte tradusă în Franța, Caravana Nesupusele, care s-a derulat în 39 de localități rurale din România și datorită căreia mii de copii au aflat poveștile acestor femei remarcabile, Proiectele LittleLIT și LittleLIT pe scenă, care au adus în fața publicului din România scriitori autohtoni și din alte țări europene, proiectul ”Noi facem povești”, care a promovat 20 de scriitori de literatură pentru copii, kiturile educaționale pentru bibliotecari și profesori, construite ca instrumente de lucru utile pentru cei care lucrează zi de zi cu copiii, niște resurse oferite gratuit, pentru ca ceea ce facem noi în proiecte să nu se termine în momentul în care noi plecăm din acel loc, ci să fie continuat de oamenii acelor locuri.
Partea cea mai frumoasă este atunci când ne vine în cap o idee de proiect și începem împreună să țesem în jurul ei până ajungem la stele. Partea cea mai grea este când apare Excelul de buget, care, ca un balaur urâcios, ne pustiește visele, când începem să tăiem și să tot tăiem din ceea ce am vrea să facem pentru că nu ne ajung banii.
De ce am avea nevoie? De mai multe surse de finanțare și de o implicare mai consistentă a statului român în susținerea ONG-urilor culturale, un program național, pe termen lung, legat de promovarea literaturii române contemporane pentru copii și adolescenți în școli și grădinițe.
Comunitățile în care acționați
Iulia Iordan: Încercăm să lucrăm în comunități cât mai diferite, vrem să-i molipsim pe ceilalți cu pasiunea pentru literatură, indiferent de mediul, vârsta sau statutul lor. Colaborăm așadar cu școli, biblioteci, librării, muzee, teatre sau alte organizații și instituții pe care fie le implicăm în proiectele noastre, fie suntem noi invitați în proiectele lor. Din acest punct de vedere, lucrăm într-un mediu fluid în care deocamdată ne mișcăm tot mai ușor, iar proiectele și colaborările noastre devin mai complexe cu fiecare an. Asta ne permite să trăim cu iluzia că are sens ceea ce facem.
Pe de altă parte, ne-am propus încă de la început să nu abordăm proiectele noastre culturale într-un mod comod. De aceea, am atras colaboratori care ne ajută să ajungem în comunități îndepărtate, sărace, lipsite de acces uneori nu doar la cultură, ci și la educație. Această muncă de teren ne-a permis să vedem diferențele uriașe dintre comunități uneori învecinate. Însă am constatat de multe ori că această radiografiere pe care o facem de ani de zile nu interesează pe nimeni la nivel instituțional, că ceea ce facem se reduce până la urmă doar la un mod de a ne îmbunătăți practica în domeniul educației prin și pentru literatură. De aceea, din Caravanele De Basm, cum numim noi aceste proiecte, ne întoarcem de fiecare dată aproape în același punct de unde am plecat. Totuși, în ciuda frustrărilor pe care le acumulăm atunci când întâlnim bibliotecari pe care nu-i susține administrația publică, spații de lectură folosite de școli sau primării pentru a depozita obiecte casate, ca să dau doar două exemple de nedreptăți întâlnite în ultimele luni, în ciuda acestor lucruri, ne bucurăm de fiecare dată când reușim să mediem întâlniri neobișnuite și relevante pentru anumite comunități sau atunci când ducem cărți noi în locuri unde acestea nu ar fi ajuns altfel.
Proiecte în derulare
Adina Rosetti: Chiar când scriem aceste rânduri, avem în derulare "Caravana cu povești - din Ocnița în Bălcești"", un proiect co-finanțat de AFCN, la care ținem foarte mult și care continuă demersul început de noi încă de la înființarea asociației, acela de a aduce lectura și cărțile mai aproape de copii, în special de cei din zonele rurale. Am reușit să avem câte o astfel de caravana în fiecare an, chiar și în cei de pandemie! De data aceasta suntem 8 un număr record de scriitoare pentru copii implicate în proiect (Adina Rosetti, Andreea Iatagan, Carmen Tiderle, Cristina Beatrice Preda, Iulia Iordan, Lavinia Braniște, Luminița Corneanu și Victoria Pătrașcu) și împreună vom ajunge la peste 300 de copii din 6 localități (Conțești, Ocnița, Raciu și Titu din jud. Dâmbovița și Bălcești și Pietrari din jud. Vâlcea. Stăm acolo câte 5 zile și lucrăm zilnic cu copiii, adunați la bibliotecă: citim, dezbatem, scriem povești, ilustrăm și, la final, copiii concep și realizează câte un afiș pe tema prieteniei, aceasta fiind umbrela sub care se desfășoară întreg proiectul. Afișele lor urmează să fie expuse, sperăm până la finalul anului școlar.
În paralel, ne pregătim pentru o altă caravană "Cu cărțile pe masă!", de data aceasta în județul Olt, unde, cu sprijinul OMV Petrom, vom dota cu cărți noi și frumoase trei comunități școlare, în timp ce 6 scriitoare #debasm vor susține ateliere de lectură pentru elevi. Și, nu în ultimul rând, ne pregătim pentru târgul de carte Bookfest, la final de mai, unde vom organiza din nou un program de ateliere creative în spațiul dedicat celor mici. În afara acestor proiecte, avem aproape în fiecare weekend întâlniri cu copiii în librării, muzee, școli sau biblioteci, pentru că asta e partea cea mai frumoasă a meseriei de scriitor pentru copii. Cred că ăsta e motivul pentru care mergem înainte. :)
Noile generații & lectura
Iulia Iordan: Copiii citesc oriunde în țara asta dacă au ce. Am întâlnit copii cu lecturi variate și mature peste tot. Acei copii însă aveau un adult cititor în preajmă sau unul care să pună preț pe lectură și cultură în general. De aceea nu mai cred în campaniile de încurajare a lecturii care se adresează doar copiilor, nu și adulților. Sigur că astăzi, spre deosebire de acum treizeci de ani sunt mai multe distrageri, însă sunt și mai multe oportunități pentru a citi, dar cred că această contradicție între tehnologie și literatură vine dintr-o înțelegere superficială a provocărilor cu care ne luptăm cu toții, nu doar tinerii. Întâlnesc tot mai mulți adulți, chiar dintre cei care lucrează cu copiii, din păcate, care au probleme de concentrare, care au dificultăți în a înțelege și a rezolva o sarcină sau a înțelege mesajul unui text. Aceste probleme provin din lecturile sărace pe care le au.
La un atelier pentru profesori dedicat metodelor interactive de integrare a literaturii contemporane în activitățile didactice, un profesor mi-a spus că ultima carte citită de plăcere a fost în liceu, profesorul respectiv fiind aproape de pensionare, o altă profesoară de gimnaziu a menționat că Cenușăreasa este cartea sa preferată. Sigur că putem stigmatiza cu ușurință o categorie profesională sau socială, dar nu despre asta este vorba aici. Sunt doar exemple, simptome. Adulții care lucrează cu copiii ar trebui să fie pasionați de cunoaștere în general, nu doar de literatură, însă majoritatea se blazează înainte de a-și atinge potențialul profesional, iar mediul îi încurajează să transforme experimentul în rutină. Cultura nu este opțională, dar în România așa este tratată chiar de către cei care o coordonează la nivel administrativ. Iar lucrurile acestea se văd peste tot în jurul nostru: în frustrare, în alienare, în risipă și într-o pasivitate agresivă tot mai mare care atinge toate activitățile și interacțiunile umane.
Cum stau lucrurile în mediul rural
Iulia Iordan: La fel ca atunci când vorbim despre mediile urbane, nici în cazul celor rurale nu putem trage o singură concluzie deoarece diferențele dintre comunități pot fi foarte mari. Dacă între școală sau bibliotecă și primărie nu există animozități legate de exemplu de culoarea politică a directorilor, dacă această relație este în plus bazată pe respect profesional și o înțelegere minimă a rolului educației de către administrația publică, atunci avem o premisă pozitivă extrem de importantă. Dacă apoi la această bază se adaugă măcar prezența unui om pasionat de propria meserie, fie că este profesor sau bibliotecar, dacă mai adăugăm și câțiva părinți care susțin implicarea copiilor în diverse proiecte culturale sau educaționale, adăugăm și un mic buget de câteva sute de lei pe lună pentru cărți și materiale consumabille, atunci avem deja o bibliotecă școlară sau comunală activă, adică putem număra mai mulți copii care vor citi, care se vor exprima mai coerent în limba lor maternă, care vor gândi mai nuanțat și vor visa dincolo de orizontul strâmt al vieții sărăcite din toate punctele de vedere chiar de către cei care sunt plătiți să le creeze un mediu pentru dezvoltare.
Am întâlnit comunități rurale în care copiii au niște lecturi de-a dreptul impresionante. Unul dintre exemplele mele preferate este Școala Gimnazială din Scărișoara, județul Olt, unde copii de toate vârstele citesc de plăcere, au un club de lectură unde dezbat cărțile citite, copiii din clasele mari le citesc celor mai mici etc. Sunt locuri care se dezvoltă din toate punctele de vedere atunci când oamenii au grijă unii de alții, iar altele de-a dreptul pustiite și ostile, în care nu ai vrea să te mai întorci, dar unde sunt totuși copii care cresc așa cum pot.
Dificultăți
Iulia Iordan: Dificultatea cea mai mare este finanțarea pe termen lung. Fragmentarea, adaptarea permanentă la tematici și priorități ale liniilor de finanțare scurte, disponibile pentru organizațiile nonguvernamentale, raportarea și evaluarea permanentă sunt destul de extenuante și necesită niște abilități pe care ni le-am format în timp, dar care țin de cu totul alte meserii, nu de a noastră. De-a lungul timpului, am participat la zeci de mese rotunde, întâlniri profesionale etc. unde am tot spus aceste lucruri. O facem tot mai anemic pentru că de ani de zile mediul nostru profesional nu s-a îmbunătățit din acest punct de vedere, ba dimpotrivă, statutul fiscal al lucrătorilor culturali independenți este din ce în ce mai restrictiv. Îndrăznesc să spun că presiunea care se pune pe noi de către statul român este de-a dreptul abuzivă, în condițiile în care nu beneficiem nici măcar de condiții de lucru decente.
Un alt lucru care lipsește este coeziunea dintre instituții și organizații. Percepția generală este că se poate trăi și fără ONG-uri culturale, că parașutăm niște lucruri “în plus” în diverse spații și contexte. Nu ne simțim susținuți în colaborarea dintre stat și mediul independent, deși, cum spuneam mai sus, avem parteneri care ne sprijină foarte mult, dar în situații punctuale.
Un alt lucru care ne lipsește este cercetarea. Toate discuțiile din jurul lecturii se bazează de cele mai multe ori pe niște presupuneri, pe observații sau experiențe personale, pe chestionare sumare și nu îndeajuns analizate, nu pe studii concepute într-un mod profesionist și care să ne ofere o viziune corectă asupra situației la nivel național.
Oamenii care s-au adunat în jurul asociației
Victoria Pătrașcu: Avem o comunitate tare frumoasă. S-a adunat încet, organic, pe măsură ce am tot făcut lucruri. Sunt oameni care ne urmăresc constant și comentează la postările noastre, care vin la întâlnirile cu scriitorii debasm, care ne scriu și ne invită în comunitățile lor sau în diverse proiecte. Avem o relație de cursă lungă cu EDUCAB. Cu ajutorul lor desfășurăm caravanele din mediul rural și datorită lor am cunoscut bibliotecare senzaționale, femei care au făcut din biblioteci adevărate hub-uri culturale, care dezvoltă proiecte europene în comunitățile lor, au biblioteci de semințe, cursuri de robotică și de limbi străine, cluburi de lectură, coordonează trupe de teatru și de dansuri, fac educație financiară cu tinerii din mediul rural.
Avem prieteni și la ANPRO, Asociația Națională a Profesorilor de Română, partenerii noștri din proiectul premiat ”Mașinuța de scris”, profesoare excepționale care, cu multă deschidere și generozitate, ne-au deschis ușile claselor lor și ne-au invitat să scriem articole în revista lor, ”Consilierul de lectură”.
Tot printre partenerii de nădejde ai De Basm se numără și câteva muzee din București: Muzeul Național al Literaturii Române, alături de care am implementat un proiect tare drag nouă, ”Casă, casă, vrem povești!”, Muzeul Național al Satului unde am avut o tabără de vară și o primăvară cu povești, Muzeul Municipiului București unde, de aproape doi ani, scriitorii Asociației De Basm susțin lunar ateliere creative.
De curând, s-a alăturat prietenilor De Basm și OMV Petrom. Este al doilea an în care asociația noastră derulează, în parteneriat cu ei, un proiect de educație prin lectură prin care se urmărește dezvoltarea abilităților elevilor din școli rurale de a vorbi în public, de a participa la dezbateri, de a scrie, dar și formarea lor ca viitori ambasadori ai lecturii în școala lor.
De-a lungul timpului am primit multe semne de apreciere și de încurajare. Au fost persoane care și-au făcut timp și ne-au donat 3,5 la sută din impozitul pe venit. Poate nu pare mare lucru, dar pentru noi aceste donații se traduc în a participa sau nu la o sesiune de finanțare unde De Basm trebuie să depună cel puțin 10 la sută din suma cerută pentru derularea proiectului.
Pentru mine însă, cel mai emoționant moment din întreaga istorie De Basm, cel care m-a făcut să îmi recapăt încrederea în umanitate, a rămas cel în care un grup de liceeni de la Interact a făcut fundraising, a strâns suma de 4000 de lei și ne-a donat-o. Mi s-a părut un gest nepământesc de frumos și vreau să le mulțumesc pentru el și aici.
Principalele surse de finanțare al organizatiei
Adina Rosetti: Acesta este un subiect dificil deocamdată. În afară de cotizațiile anuale ale membrilor și câteva redirecționări sporadice din impozitul pe profit, care acoperă o parte din cheltuielile de funcționare ale asociației, nu avem surse de finanțare stabile și permanente. Peste 90 % din proiectele noastre sunt finanțate din Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), probabil singura instituție la care apelează operatorii culturali independenți din România. Pentru aceste finanțări trimitem aplicații la cele două call-uri de proiecte anuale – ne bucurăm că ele există, însă proiectele au niște termene fixe (trebuie încheiate în noiembrie, pentru a fi decontate până la finalul anului), așa încât este imposibil de previzionat o strategie pe termen lung. Cumva, fiecare an este pentru noi o continuă surpriză: nu știm dacă și ce proiecte vom reuși să facem... Pentru aplicații la fonduri europene, asociația De Basm este încă prea „mică”, neavând capacitatea organizațională de a desfășura singură un astfel de proiect, dar ne bucurăm că am început să atragem, în schimb, interesul zonei private – de doi ani, sponsorizările venite din partea OMV Petrom ne permit să organizăm cluburi de lectură, întâlniri între copii și scriitori și donații de cărți către mai multe școli din mediul rural.
Promovarea organizației
Victoria Pătrașcu: Principalele căi de comunicare rămân paginile de Facebook și de Instagram ale asociației. Mai este și site-ul debasm..ro. De acolo pot afla cei interesați ce facem și care sunt proiectele pe care le derulăm.
Partea de lucru cu voluntari nu am explorat-o suficient. Am lucrat punctual în câteva proiecte cu ei, dar încă nu am învățat cum să îi folosim eficient în proiectele noastre.
Nici la promovarea cauzei nu suntem premiante. Cauza principală fiind lipsa de timp. Conceperea și derularea proiectelor ne mănâncă toate resursele de timp și energie, iar pentru promovarea cauzei și pentru partea de fundraising ar trebui să existe un om dedicat, care doar cu asta să se ocupe. Încă nu am găsit acel om, dar, optimiste cum suntem, nu ne pierdem speranța că într-o bună zi va poposi în asociația noastră.
Planuri
Adina Rosetti: Să ducem la bun sfârșit proiectele deja începute. Sună poate modest, dar pentru noi e mare lucru. Așteptăm și rezultatele concursului de finanțare AFCN, unde am depus un nou proiect pentru care avem mari speranțe (să ne țineți pumnii!).
Cum spuneam, pentru o organizație mică este greu să avem planuri pe termen foarte lung, chiar și să gestionăm toate ideile care ne vin - avem foarte multe idei, doar câteva dintre ele ajung să se și materializeze. Pentru moment, încercăm să nu ne ramificăm foarte mult și să dezvoltăm structura deja existentă. Suntem 19 membri acum, dar rareori reușim să ne vedem în formulă completă, una dintre dorințele de viitor este să reușim să dezvoltăm un proiect comun. Și să ne vedem mai des :) Nu am uitat nici ce ne-am propus la înființare, și anume să intrăm în legătură cu organizații similare pe plan internațional și să dezvoltăm astfel de colaborări, afilieri. Însă deocamdată avem multă treabă aici, la firul ierbii.
