[Spre Gopo] Bianca Cuculici: MMXX este un reminder al faptului că anul 2020 a schimbat multe lucruri

Bianca Cuculici a jucat primul său rol de film în MMXX, scris și regizat de Cristi Puiu. Odată cu această experiență, a primit și o nominalizare la Premiile Gopo 2024, pentru Cea mai bună actriță în rol principal. Bianca este actriță a Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea. A dat admitere la UNATC când era în ultimul an de master la ASE și a decis că vrea să își trăiască visul de a fi actriță, în ciuda firii sale timide.

Cu regizorul Cristi Puiu s-a întâlnit la un workshop organizat de Școala de actorie de film a lui Dragoș Bucur și Dorian Boguță. Acolo a aflat că, la finalul cursului, vor face împreună un lungmetraj iar o parte din distribuție va fi formată din cursanți. A primit un rol, a urmat perioada de filmări, care a venit cu bucurie, dar și cu provocări pentru Bianca.

"Am plecat din experiența asta cu un sentiment enorm de recunoștință față de un om care mi-a deschis o lume, de mult căutată, și care m-a pus față în față cu numeroase întrebări. Chiar dacă la multe dintre ele nu am găsit încă răspunsul, tot caut. Si căutarea asta îmi face foarte mult bine".

În cele ce urmează, actrița Bianca Cuculici povestește despre ce a descoperit jucând personajul Oana Pfeifer în MMXX. Filmul este nominalizat anul aceasta la Premiile Gopo, la categoriile Cel mai bun film de lungmetraj, Cel mai bun scenariu și Cea mai bună regie. A 18-a ediție a Galei Premiilor Gopo are loc pe 29 aprilie.

Din bio, pe scurt

Am dat admiterea la UNATC când eram în ultimul an de master la ASE, în momentul în care am avut curajul să recunosc că nu eram deloc împlinită cu ceea ce făceam și nu am mai vrut să continui așa. Și am ales ceva total opus, la care mă gândeam și pe care mi-l doream de foartă multă vreme, dar era în totală contradicție cu firea mea. Ciudat, cumva, dorința de a face asta a fost mai mare decât timiditatea excesivă pe care o aveam atunci și de care nu am scăpat nici acum, doar că ea există încă într-o formă ușor domolită.

Prima experiență ca actriță a fost pe vremea când eram la prima facultate și m-am înscris la cursurile școlii de actorie de film organizate de Dragoș Bucur și Dorian Boguță și știu că am rămas dornică de mai mult. Și acest mai mult a și venit, mai târziu.

Întâlnirea cu Cristi Puiu și distribuirea ta în MMXX

Zece ani mai târziu, m-am înscris la aceeași școală de actorie de film, acum pentru un workshop făcut de Cristi Puiu. Aflasem de el destul de târziu, cu trei zile înainte sa înceapă. Nu de Cristi Puiu, ci de workshop. Se anunțase că se va face un lungmetraj la finalul cursului, dar entuziasmul faptului că pot să asist la o întâlnire de genul a fost atât de mare încât filmul propriu zis a venit ca un bonus. Am stat împreună timp de trei săptămâni câte 12 ore pe zi, după care au urmat filmările. Am vorbit, ne-am documentat, am scris împreună. Bucuria întâlnirii cu Cristi ne-a unit atât de tare, faptul că această întâlnire a depășit orice nivel de așteptări încât tot ce a urmat după, toată perioada de filmări, a venit ca ceva necesar relaționării de până atunci.

Primul film, prima nominalizare la Premiile Gopo. Cum ai primit această recunoaștere?

Cu bucuria si recunoștință faptului că mă aflu într-un context cu mulți alți artiști cărora le respect munca și nu pot să mă simt decât onorată.

Provocările cu care te-ai întâlnit la filmări

Restricțiile nu mai existau în perioada filmărilor, ceea ce a facilitat măcar puțin procesul. Toți veneam după o perioadă de izolare prelungită pe care nu o înțelesesem, eu nici nu integrasem în realitatea de atunci ceea ce trăisem. Provocarea cea mai mare pentru mine a fost prima scenă din film, cea cu Otilia, care a coincis cu prima scenă filmată, în care nu trebuia să joc eu, dar tocmai renunțase fata care avea rolul terapeutului. Am avut o seară la dispoziție să învăț textul și o zi să filmăm scena. Îmi doream atât de tare să o duc la capăt și să nu îl dezamăgesc pe Cristi încât nu știu cum ar fi fost dacă la finalul zilei nu ar fi zis că avem scena.

Cea de-a doua scenă în care joc, care s-a filmat în apartamentul lui Cristi și al Ancăi, era cea la care lucrasem de la început și provocarea mai mare a fost să-mi infrâng rușinea de a cotrobăi permanent în sertarele din bucătăria lor. :)

Cristi este un regizor care îți cere mult, dar îți dă înapoi mult mai mult. Deci raportarea la el nu cred că este corect să fie făcută doar în funcție de ceea ce cere el comparativ cu ceea ce cer alții, ci ceea ce dă el comparativ cu ceea ce primești din alte părți.

Amintiri de pe platoul de filmare

Am avut norocul să pot să particip la toate scenele filmate, nu doar la cele în care am jucat. Încercam să le facem pe toate între noi. Ba ne pieptănam, ba ne pudram, ce era nevoie, când era nevoie. Și asta m-a bucurat și m-a ajutat foarte mult pentru că am reușit să particip și să privesc din mai multe unghiuri experiența asta. Cine a filmat cu Cristi sigur știe că fiecare zi e o întâmplare care îti rămâne sigur în minte, că nu se șterge așa ușor, dar nici nu poate fi pusă atât de simplu în cuvinte.

Cum ți-ai înțeles personajul. Cum te-ai apropiat de el

Este foarte greu de răspuns la întrebarea asta pentru că nu a fost tocmai un drum pe care l-am mai practicat până acum. Pașii au fost diferiți. Cristi a legat personajul din a doua scenă de cel din prima ulterior. Pot să vorbesc despre cum m-am apropiat de cea de-a doua situație, care este scrisă de Cristi împreună cu noi, și este o poveste reală care a fost trăită de prietena Ancăi și a lui Cristi și care mi-a fost povestită în cele mai mici detalii de persoana care primise telefonul. Care au fost pașii pe care i-a parcurs, telefoanele pe care le-a dat, când a apărut indignarea, neputința și toate stările existente în seara respectivă. Le-am pus pe hârtie și le-am introdus, rând pe rând, în scenariu.

Experiențele pe care te-ai sprijinit pentru a crea un personaj credibil

Haosul din jur era ceva foarte des întâlnit în perioada respectivă, sentimentul că vrei într-adevăr să schimbi ceva, că vrei să te revolți, să urli, dar ești total imobilizat. Senzația că oricât ai încerca, e degeaba. Astea sunt sentimentele pe care le-am trăit pe parcursul întregii pandemii și care au atins și un punct culminant. În film, își fac apariția, rând pe rând, aceleași sentimente, de la telefon la telefon, de la neputință la exasperare. Personajul meu trece prin neputința asta, pleacă de un presupus echilibru la un dezechilibru pe care nu știe cum să-l gestioneze, dar tot încearcă să îi facă față.

Cele mai importante indicații pe care le-ai primit de la regizor

M-am împiedicat într-o dublă și mi-am dorit neapărat să repet același lucru și în următoarea dublă. Și am făcut-o. Și după ce s-a terminat scena, a venit Cristi și m-a întrebat: Tu te-ai împiedicat pe bune acum? Și i-am zis, chiar ușor mândră de mine, că nu, doar am refăcut-o. Pe scurt, mi-a zis să nu mai fac asta niciodată. Pentru că adevărul nu ai cum să-l fabrici, el se întâmplă, devine o dovadă a faptului că ești acolo. Și dacă nu este, nu merge să trișezi și să îl pui tu cu mâna.

Îmi tot reamintesc să respir cu ambii plămâni, să mă uit cu adevărat la lume, să întorc spatele acelui animal care mă judecă în permanență și să nu mă mai împiedic de una singură.

Părțile din poveste care te-au atras

Cel mai mult m-a bucurat faptul că am făcut parte din procesul ăsta, că am fost martoră la crearea scenariului pentru MMXX, care a fost inspirat, în mare parte, din evenimente trăite de noi sau de alții.

Sunt prezentate niște situații dintr-o perioadă pe care toți am trăit-o, de care am încercat să scăpăm cât mai repede, care s-a tot prelungit, și care ne-a îngrădit libertatea în mod constant și în situații foarte importante din viață. Nu știu cât de tare vrem să ne reîntoarcem, să o revizităm, dar ea este acolo. Și filmul este un reminder al faptului că acest an 2020 a schimbat multe lucruri.

Cu ce vrei să rămână oamenii care văd acest film

Mi-aș dori să rămână cu dorința de a-l vedea și a doua oară.

Învățăturile cu care pleci din prima experiență de film

Când a început această experiență, eu treceam printr-o perioadă în care eram pierdută, suferisem cea mai dureroasă pierdere și nu mai găseam vreun sens. Uitasem de ceva vreme de ce mai sunt pe drumul ăsta sau nici nu știu dacă îmi răspunsesem cu adevărat până la capăt. A fost atât de liniștitoare întâlnirea asta pentru mine, cu toate greutățile din ea, încât m-a ajutat să mă recalibrez pe un traseu pe care îl pierdusem și pe care nici nu știu în ce fel aș fi continuat.

Am plecat din experiența asta cu un sentiment enorm de recunoștință față de un om care mi-a deschis o lume, de mult căutată, și care m-a pus față în față cu numeroase întrebări. Chiar dacă la multe dintre ele nu am găsit încă răspunsul, tot caut. Si căutarea asta îmi face foarte mult bine.

2024, mai departe

În momentul de față, repet la un spectacol care va avea premiera la începutul lunii iunie la Teatrul Anton Pann și aștept să iasă două lungmetraje la care am lucrat anul trecu