„Regele moare” este o lecție despre iubire absolută spune Florin Ghioca, fotograful oficial al Teatrului Național din București, care a fotografiat acest spectacol timp de șapte ani. Așa a apărut albumul „Regele nu moare”, dedicat actorilor Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, album care oferă o perspectivă intimă în viața spectacolului „Regele moare”, de Eugen Ionesco, regizat de Andrei și Andreea Grosu, care se joacă la Teatrul Național din București din anul 2017.
Din cele 15.000 de cadre surprinse în șapte ani, Florin a selectat pentru album 300 de imagini inedite din culise, din turnee și din timpul repetițiilor, de la aniversări, din pandemie și, bineînțeles, din spectacol.
"Călătoria încă nu s-a terminat, ea continuă. Domnul Rebengiuc spunea de curând că încă mai caută să descopere sensuri ale personajului său. Și m-am mirat teribil, pentru că nu-mi imaginam că e posibil ca după atâta vreme încă să „lucreze” la personaj", povestește Florin.
Vorbim cu Florin Ghioca în continuare despre imagine și teatru, emoții, peliculă, AI și schimbările prin care trece fotografia în această perioadă.
Pvestea albumului „Regele nu moare”
Acest album reprezintă reverența unui fotograf de teatru în fața cuplului regal din teatrul românesc, Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc. Este felul meu de a spune „Mulțumesc!”, un gest firesc față de acești doi actori uriași. Când domnul Rebengiuc a împlinit 90 de ani mi-am dorit să îi fac un cadou și îmi imaginam deja un album foto. Așa s-a născut acest proiect editorial, care este dedicat spectacolului legendar „Regele moare”, practic ultimul spectacol în care cei doi actori pot fi văzuți jucând împreună, după o viață în care și-au dat replica pe scenă de multe ori. Dar parcă niciodată ca acum, într-un asemenea spectacol.
Credit foto: Florin Ghioca
Cum ai selectat fotografiile
A fost cumplit de greu, mai ales că am avut ocazia, în acești aproape șapte ani de spectacole, să realizez o mulțime de fotografii. Peste 15.000! Or fi multe, nu știu. Dar a fost complicat să aleg, în special că spațiul pe hârtie este limitat, iar pe parcurs, mai ales după ce mi-a încolțit în cap ideea unui album, am început să gândesc în același timp și fotografiile în sensul ăsta. Și au început să capete acel sens. Le-am ales singur, dar m-am consultat și cu cei de la Editura Vremea, care au avut toată înțelegerea din lume. Până la urmă, este primul meu album foto, așa că e firesc să am și ezitări, și emoții, și griji sau îndoieli.
Credit foto: Florin Ghioca
Cea mai grea parte
Ne-am apucat de el în ianuarie. Mă așteptam ca într-o săptămână să-l dăm gata, doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din editură. Am lucrat cu Teo Pricop, un art director plin de răbdare și de pricepere! M-a ajutat mult să ajung acolo unde mi-am propus. BT-ul final pe album s-a dat în finalul lui martie, dar asta și pentru că la un moment dat am așteptat spectacolul cu numărul 50, care a coincis oarecum și cu aniversarea de 91 de ani a domnului Rebengiuc, în februarie. Și am inclus în album fotografii de la acel moment. Practic, așa se încheie albumul.
Partea cea mai grea a fost clar alegerea fotografiilor din momentul în care a trebuit să renunț la unele dintre ele. M-a durut sufletul pentru fiecare în parte. Am mai adăugat câteva pagini, am ajuns la 208, apoi am decis să mă opresc. Nici prea multe nu e bine să pui, să mai lași pentru ediția următoare.
Experiența celor 7 ani de fotografiat acest spectacol
Călătoria încă nu s-a terminat, ea continuă. Domnul Rebengiuc spunea de curând că încă mai caută să descopere sensuri ale personajului său. Și m-am mirat teribil, pentru că nu-mi imaginam că e posibil ca după atâta vreme încă să „lucreze” la personaj. Însă mi-am dat seama că de fapt aceasta este o caracteristică a marilor actori. În perfecționismul lor, de multe ori sunt nemulțumiți și caută noi sensuri, noi feluri de a aborda un personaj atât de complex. Și da, călătoria lor continuă și după premieră. La fel și în cazul meu.
După șapte ani încă descopăr sensuri care păreau ascunse, descopăr secvențe și imagini pe care nu le credeam posibile sau nu le vizualizam până acum. Am inclusiv o altă perspectivă asupra morții, dar și asupra iubirii. Pentru că spectacolul „Regele moare” este o lecție despre iubire absolută și despre iminența morții. Dincolo de toate acestea, onoarea de a lucra la acest spectacol, cu aceși actori minunați, cu doamna Mihuț, cu domnul Rebengiuc, cu doamna Ana Ciontea sau cu Florentina Țilea, cu Șerban Pavlu și Richard Bovnoczki, fiecare repetiție, fiecare turneu, fiecare spectacol petrecut alături de ei mi-a adus bucuria unor momente incredibil de frumoase! Am spus-o și am s-o repet: sunt un privilegiat, lucrez de aproape zece ani în Teatrul Național din București și „Regele moare” va rămâne prima mare iubire, spectacolul în urma căruia s-a născut acest album de debut.
Povestea unui spectacol
Albumul spune povestea acestui spectacol. Prin imagini și prin cuvinte. În ordine cronologică, de la prima întâlnire a regizorilor Andrei și Andreea Grosu cu distribuția și echipa artistică, până la premiera oficială, de la turneele prin țară la aniversări și momente mai delicate din pandemie, fotografiile vorbesc despre acest proiect teatral care va rămâne în istorie, fiind ultimul spectacol în care domnul Rebengiuc și doamna Mihuț sunt pe scena TNB.
Albumul are peste 300 de fotografii, dar și numeroase QR coduri care duc către niște videouri pe care le-am realizat spontan, de-a lungul timpului, imagini inedite, la care publicul nu are acces de obicei și pe care le va putea vedea cu ajutorul telefonului mobil. De asemenea, sunt interviuri cu actorii din distribuție, sunt mărturisiri ale celor doi regizori, dar și impresii ale lui Ion Caramitru, pe care acesta le-a transmis după premieră și gânduri ale marelui regizor Yuri Kordonsky, cel care a lucrat mai multe spectacole cu domnul Rebengiuc și cu doamna Mihuț și care îi îndrăgește foarte mult.
Nu în ultimul rând, bucăți de cronici de spectacol sunt presărate în album, reacții ale unor critici, jurnaliști și bloggeri culturali după vizionarea spectacolului. Toate acestea fac un pachet complet, un album care este tipărit în condiții premium (copertă cartonată, lac selectiv, hârtie specială) la cea mai bună tipografie din România, la Monitorul Oficial. Împreună cu cei de la Editura Vremea am luat decizia ca acest album să se bucure de cele mai bune condiții. Acest fapt a dus la costuri de producție mai mari, dar le-am amortizat cu ajutorul celor de la Aqua Carpatica, Domeniile Sâmburești și Banca Transilvania, care au sponsorizat acest album și bine au făcut, pentru că am dorit ca prețul final la raft să nu fie unul prohibitiv. Dimpotrivă, este similar cu prețul a două bilete la teatru.
Și sper ca oamenii să îl cumpere, pentru că așa cum spunea și domnul Tompa Gabor, un regizor fabulos cu care am avut onoarea de a colabora de curând în spectacolul „Tango” la Teatrul Național, „acest album este indispensabil!” și nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui iubitor de teatru și de cultură. Albumul este deja disponibil pentru precomandă pe site-ul editurii Vremea, cu un preț promoțional înainte de lansare.
Fotografia de teatru
Fotografia de teatru este un gen aparte al fotografiei. Prespune multă îndemânare și cunoștințe temeinice de teorie, dar mai ales un simț aparte al scenei. O intuiție. Nu-i deloc simplu să lucrezi în condiții de lumină foarte scăzută sau extrem de puternică, cu schimbări bruște, cu scene complexe, cu mișcare, cu corp ansamblu (scene de grup) sau cu momente de o mare intensitate, în care îți ții respirația alături de public. În plus față de toate astea, trebuie să fii și foarte discret, aproape invizibil, în așa fel încât nici actorii să nu te simtă, pentru că s-ar putea să nu se simtă în largul lor cu o cameră foto care le urmărește fiecare gest, nici publicul să nu se simtă deranjat de mișcări, de schimbări de obictive sau de inerentele luminări ale ecranului aparatului.
Este poate unul dintre cele mai grele genuri fotografice, pentru că de multe ori ai ocazia unui „one shot only”, iar asta nu în cele mai bune condiții. Dacă la toate astea mai adaugi și grija actorilor pentru propria imagine, provocarea este cu atât mai mare!
Ce ai învățat
Că uneori, Photoshopul este necesar. Nu eram adeptul lui, dar în condițiile de mai sus... :)
Cum ar începe ghidul de supraviețuire al unui fotograf de teatru
La fel ca cel al fotografului de război, că tot am fost în mai multe zone de conflict: ai mare grijă!
De la peliculă la AI
Fotografia a evoluat, de la peliculă la digital, de la 36 de cadre la o infinitate. Au apărut camere foto pe telefoane, iar acum, mai nou, multă lume se vede ca făcând parte din tagma asta a fotografilor. Lucrurile s-au mai diluat, suntem invadați de imagini, simțul critic se alterează și el cu ocazia asta.
Mă uit la fotografiile pe care le fac unii și alții și îmi dau seama că sunt tot mai puțini cei care reușesc să transmită cu adevărat ceva prin intermediul imaginilor, să aibă un impact asupra publicului. Peste toate astea a apărut și inteligența artificială, care face din nimic imagini spectaculoase, la limita SF-ului. Arta fotografică adevărată nu o să moară prea curând. Dar mi-e teamă că va suferi teribil pentru o vreme.
Lucrul meu cu actorii nu se va schimba și nicio inteligență artificială din lume nu poate să redea actul lor artistic pe scenă așa cum îl surprindem noi, fotografii de teatru. Pentru că momentul declanșării este unic și aparține doar fotografului prezent în fața scenei. Un privilegiat.
Cum s-a schimbat perspectiva
Am pornit la drum în fotografie în presă, ca fotojurnalist. Și rolul meu era acela de a arăta realitatea actuală, momentele importante care fac istorie, prezentul concret și tangibil. Am câteva fotografii care la vremea lor au făcut istorie. Nu multe, dar le țin minte pe cele care au impresionat atunci și au avut un impact.
Acum rolul meu nu s-a schimbat foarte mult, pentru că arăt publicului imagini reale, expresive, sugestive, în așa fel încât să îi trezesc dorința de a merge la spectacole, de a dori să descopere ceea ce colegii mei actori realizează pe scenă. Și nu-i puțin lucru!
