Paris, Texas. Intre filmul lui Wenders si reclama "Domo-cenusa" exista o legatura, o secventa ce nu poate fi ratata, desi incarcatura emotionala a filmului nu este, in nici un caz, concentrata doar pe anumite scene. Atentie, spoiler! Un tata doborat de micile neplaceri ale vietii isi ineaca deziluziile intr-un alcool despre care nu avem mai multe amanunte, doar ca era urat mirositor. Pana aici, nimic deosebit, dar el se afla impreuna cu baiatul lui de 8 ani departe de casa, intr-un loc necunoscut. Cu toate astea, tentatia bahica invinge instinctele paterne si, in final, ajunge sa fie purtat de catre copil spre o incapere insalubra, unde cei doi adorm pe canapele.
Dar sa vedem unde e legatura. Pe parcursul filmului, personajul masculin starneste o multitudine de emotii, foarte putine, insa, cu caracter negativ. Intotdeauna tindem sa stabilim o legatura de natura empatica cu personajele aflate in suferinta. Pe acest fond, multe lucruri ce ar trebui contestate sunt trecute cu vederea. Nu si acesta descris mai sus. O asemenea atitudine nu poate declansa decat reactii de dezaprobare, simplu, pentru ca este afectat un copil. Exemplele sunt nenumarate, dar o sa mai pomenesc doar celebra fotografie de Pulitzer a lui Kevin Carter, in care este surprins un vultur asteptand, la mica distanta de un copil subnutrit din tarile africane, moartea acestuia. Chiar si in acest caz extrem, impactul ei este simtitor multiplicat de faptul ca in poza apare un "pui de om" si nu un adult.
Si-acum, Domo. Pe scurt, un cuplu iese alergand dintr-o casa in flacari, gafaind sub greutatea electrocasnicelor pe care le cara. Ajunsi intr-o zona lipsita de pericol, se relaxeaza si isi amintesc ca ... au uitat copilul in casa. Prima varianta a reclamei se opreste aici. Mai exista o varianta, in care apare si copilul, din fericire suficient de norocos pentru "a trai sa povesteasca intamplarea". Incerc acum sa inteleg pe ce au mizat cei care au gandit reclama. Mesajul e destul de clar, tii la aparatele de marca atat de mult, incat devin o prioritate chiar si in situatii de criza. Inteleg si mai departe, era nevoie de ceva socant pentru a face reclama "memorabila". Pentru a se obtine acest efect, s-a ales o combinatie de cinism si umor, sa-i zicem umor negru. Sau mai bine nu, sa-i zicem o gaselnita de mana a doua. Caci - nu stiu cum de n-au realizat - din toata povestea ramane doar imaginea unui cuplu care si-a lasat copilul sa arda de viu. Chiar nu s-a gandit nimeni la posibilele reactii ale privitorilor? "Ha, ha, aia si-au uitat copilul in foc. Ce ironic, ce amuzant!". Sa se fi asteptat la asa ceva? Hmm...
Macabru, sinistru, o senzatie de disconfort ce va fi, inevitabil, asociata cu produsul. Incercarea de a da si o solutie lipsita de tragism, adaugand reclamei initiale o secventa in care in urma celor doi apare si copilul, n-a atenuat efectele primei versiuni. Memorabil nu inseamna de succes. Pentru mine, memorabil a fost si teaserul lansat on line de Mountain Dew - voi va mai amintiti de MD? - care a reusit sa ma enerveze atat de tare incat nici pana in ziua de azi n-am pus mana pe o sticla cu respectiva licoare.
Umorul negru este o arma extrem de periculoasa in publicitate. Terenul neutru dintre "comic" si "repulsiv" este extrem de subtire, ca sa fii sigur ca ramai in aria amuzantului, trebuie sa ai o idee total iesita din comun, nu sa te inspiri din cazuri reale. Luati celebra campanie de la Mike's Hard Lemonade ca exemplu de reusita. Iar daca tineti neaparat sa faceti echilibristica pe acea subtire limita de care pomeneam si vreti sa va revarsati cinismul pe copii, faceti-o intr-un mod irezistibil: "Der Golf". Sesizati diferenta?
