La ce visează generația Z? La împlinirea de sine, spune Ruxandra Gubernat în lungmetrajul ei documentar de debut, VIS.VIAȚĂ (Imaginary Youth). Ruxandra a urmărit cu camera trei adolescenți, timp de 4 ani, și a ieșit astfel primul film documentar despre Gen Z produs în România, care va avea avanpremiera în cadrul Festivalului Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului One World Romania, în secțiunea Zilele Liceenilor. VIS.VIAȚĂ (Imaginary Youth) poate fi văzut pe 12 aprilie (de la ora 15:00) și 13 aprilie (de la ora 11:00) la Cinema Muzeul Țăranului - Studioul Horia Bernea, București.
"Voiam să petrec timp cu câțiva adolescenți, să înțeleg mai bine decât de la distanța unui interviu cum stă treaba. Mi-am dorit să trăiesc cu ei, în lumea lor. Și am simțit că numai de la nivelul ăla rezultatul va fi cu adevărat valoros", spune Ruxandra.
Ruxandra a co-regizat Portavoce (2018), un documentar de mediu metraj tip colaj despre valurile de proteste din România ultimilor cincisprezece ani. Experimentează cu diferite sub-genuri de documentar și, în prezent, regizează și co-produce documentarul de animație Childless (în dezvoltare) și documentarul observațional Love and Porn (în dezvoltare). În paralel, pregătește performance-ul Not this baby in my belly, despre experiența traumatică a pierderii de sarcină, urmată de o naștere în perioada pandemiei. Din 2019, este mentor în programul de media literacy Focus, un proiect de împuternicire prin artă cinematografică, dedicat copiilor din comunități cu acces limitat la cultură. În 2023, a co-fondat Asociația Patrupetrei, unde lucrează pe proiecte care explorează marginalizarea și sub-reprezentarea, drepturile femeilor, sau reprezentarea și participarea civică a tinerilor.
Povestim în continuare cu Ruxandra Gubernat despre VIS.VIAȚĂ (Imaginary Youth) și cum a fost cei patru ani în compania Generației Z.
Ideea
În 2018, eram pe final de Portavoce, era perioada campaniilor anti-Soros, iliberalismul era pe val discursiv, și instinctul a fost să construim ceva tot în zona noastră de confort de sociologi, dar să mergem să vedem cum afectează povestea asta politică generația mai tânără decât noi. Oare se simte la ei? Le pasă? Si oare de ce vor atâția copii de liceu să plece din țară?
Așa a apărut “The illiberal society and its enemies”, ideea care a dus la Imaginary Youth/Vis.Viață. Am aplicat cu proiectul în forma asta, mai distantă, mai analitică, la Astra Documentary Camp, am fost selectați, și, în dimineața de dinaintea pitch-ului de final de ateliere, m-am gândit că vreau să încerc altceva. Vreau să petrec timp cu câțiva adolescenți, să înțeleg mai bine decât de la distanța unui interviu cum stă treaba. Mi-am dorit să trăiesc cu ei, în lumea lor. Și am simțit că numai de la nivelul ăla rezultatul va fi cu adevărat valoros (dacă o să reușesc, desigur).
De la idee la concretizare
La Astra am luat premiul HBO pentru scenariu original (mulțumesc Alina David, chiar mi-ai schimbat viața), și asta ne-a stimulat pe toți. Am început să căutăm potențiali protagoniști. Am filmat în București, Cluj, Timișoara, Bacău, cu un băiat din Târgu Jiu, au fost câteva luni bune de căutări și, până la urmă, ne-am oprit la Una, Habet și Ștefania.
Una și colegii ei din trupa de teatru Brainstorming aveau atunci o piesă de teatru - “Despre români numai de bine”, al cărei subiect trata exact tema noastră de început, și anume de ce pleacă atât de mulți tineri din țară. Habet, care e trapper, dar și actor, repeta pentru un spectacol care se numea Acasă/Home, despre lipsa de oportunități și discriminarea adolescenților din cartierele marginale (piesa e scrisă de Ionuț Oprea, despre viața în Ferentari). Iar Ștefania era activistă de mediu în capitolul românesc al mișcării globale Fridays for Future. Toți trei foarte activi, foarte conștienți, implicați și complementari. Si am reușit să mă conectez cu ei. A durat ceva timp, ca în orice relație, dar am reușit să terminăm aventura asta împreună, ca prieteni.
Cât timp ai lucrat la documentar
Am început filmările în februarie 2019 și, iată, e gata… cinci ani mai târziu. Provocările? Multe și diverse…în primul rând, să lucrezi cu trei adolescenți (și prietenii lor, și familiile lor) în același timp a fost foarte intens. A trebuit să fiu acceptată de toată lumea, în casă și în viață. Cred că au fost în jur de 70-100 de oameni care au fost filmați, fără să fie actori, fără să fie plătiți, fără să mă cunoască.
La un an de la începerea filmărilor, a început toată nebunia Covid. Evident…panică. În săptămâna în care s-a anunțat carantina am avut doua filmări importante și am aflat că sunt însărcinată. Având în vedere istoricul meu personal, dar și momentul istoric în care ne-am regăsit cu toții, a fost foarte complicat. Pentru mine, Imaginary Youth/Vis.Viață era deja parte din viață, copiii erau parte din viața mea și n-am putut să mă opresc. Și mi-am zis că întotdeauna există soluții. Le dăduserăm deja copiilor telefoane, să se filmeze în momentele în care noi nu eram sau nu ne voiau lângă ei, dar se gândeau că merită să documenteze, așa că aveau exercițiul asta.
Și a venit pandemia, care ne-a exclus, practic, accesul. Și, luni de zile, am “regizat” prin whatsapp și prin telefon. “Ce faci astăzi? Stai în casă? Ok, filmează!” “Ieși pe străzi, te aleargă poliția? Wow, filmează!” “Ești trist(ă), deprimat(ă), nu te vezi cu prietenii, te cerți cu părinții? Filmează.” M-am bazat pe ei și ei au vrut să continue. Poate că a fost terapeutic, poate că au simțit că e o contribuție la o bucată de istorie, chiar nu știu. Dar așa a mers proiectul înainte. Iar în zilele/săptămânile în care se anunțau mai putine cazuri, am ieșit și eu la filmat. Ultima filmare înainte să nasc a fost vineri, iar eu am născut luni dimineață. Nebunie, chiar am fost inconștientă.
După 2020, lucrurile s-au schimbat între noi. Trecuserăm prin ceva puternic împreună. Și, dacă la început mă temeam că virusul o să omoare proiectul (sau că o să ni se întâmple nouă ceva…), după anul ăla am simțit că am devenit cumva o familie. Au urmat încă doi ani de filmări, cu multă intimitate. Nu mă mai duceam să fac o “filmare”, ne întâlneam și se întâmpla să dăm drumul la cameră. Vis…Viață.
Am găsit titlul în română acum câteva luni, dar spune exact ce-mi doream să spună despre documentarul ăsta. Ne-am împărtăsit visurile și viața, cu bune și cu rele. Și ei, și eu. Sper să se vadă toate astea pe ecran, să se simtă emoția si intimitatea. Să vadă publicul că, prin ce-am trecut, am trecut împreună. Eu nu mă văd, pentru că nu e despre mine, dar mă bucur foarte mult că am fost vectorul lor. Și că ei au avut încredere în mine.
Cum s-a schimbat ideea pe parcurs
La început de drum pornești cu o idee, pe parcurs lucrezi cu și te adaptezi la niște realități. Nu cred că e posibil ca, într-un documentar observațional, fundamentul să fie susținut de o idee singulară, cred că e mult mai mult despre adaptare la mediu, la ce descoperi în filmări, la cum reușești să faci oamenii pe care ii filmezi să ți se dezvăluie, să-ți arate viața lor cu sinceritate. Contează mult mai mult decât ce îmi doream eu inițial să aflu de la ei. Asa că am plonjat adânc în schimbul ăsta de energii. Pentru că, dacă vreau să aflu, trebuie să ne împărtășim viețile. Uneori să ni le intersectăm. Toate astea fără să uit că, la final, trebuie să îmi fac treaba.
Știu că sună vag, dar trăiesc cu senzația că noi, documentariștii, încercăm să simplificăm realitatea prin niște povești clare, cu început și sfârșit. În tot procesul ăsta, trebuie să scriem nenumărate variante de “scenariu”. Ni se cer aceleași lucruri ca în ficțiune, deși lucrăm cu atâtea incertitudini. Și înțeleg de ce, vrem să ne asigurăm că o să avem un “film” la “final”. Așa că am spus, generic, “Vis.Viață - documentarul despre adolescenți care vor să plece din România”. Dar “dramele” nu sunt mereu așa de evidente și simplu de pus într-un longline. Si cred că momente ca acela în care Habet s-a urcat pe un coș de baschet și a început să cânte “stau ca vulturul pe stâncă/și restul lumii pe lângă” sau când Ștefania își face o mantra de curaj și își urează singură “La mulți ani!” pe întuneric sunt mult mai puternice și mai relevante decât niște afirmații reci despre plecarea din țară.
Cea mai grea parte
Cred că acum e cel mai greu moment. În ultimii cinci ani, m-am trezit în fiecare zi și am adormit în fiecare seară, gândindu-mă că lucrez la Imaginary Youth. Întotdeauna era ceva de făcut. Mi-am organizat viața în jurul puținor lucruri și persoane, iar Imaginary Youth a fost clar pe lista scurtă a priorităților. Așa că sper să aibă o viață lungă, în forma lui de film, pentru că simt ca despărțirea nu va fi ușoară.
Cu ce premise ai plecat în căutarea Generației Z
Cu puține premise. Mie-mi place să observ și să mă adaptez. Și nu prea fac diferențe între generații. Având în vedere că am dublul vârstei lor, normal că am avut niște temeri “cum mă vor accepta? oare avem subiecte comune? am I cool enough?”. După cum vezi, mai mult despre mine, și niște întrebări tipice pentru adolescență :)) așa că mi-am zis “calmează-te, vor și simt aceleași lucruri ca tine, vor să vorbească, să se simtă ascultați, iar tu ești acolo să faci exact asta, ești acolo pentru ei”.
Cred că asta m-a surprins cel mai tare. Cât de multă nevoie de a ne simți ascultați există și cum mecanismele sociale nu sunt neapărat favorabile “descoperirii individului”. Ca adolescent, în plină descoperire a identității, ai nevoie de confirmări și de validări, și cred li se acordă foarte puțin timp și spațiu pentru asta. Toată istoria omenirii e o trecere de la o criză la alta dar, mi se pare că perioada asta, de când s-au născut ei și până în prezent, are o densitate extremă de evenimente majore și dramatice. Și nu mai e timp pentru adolescenți. Așa că sunt confuzi, uneori lipsiți de repere, independenți, pentru că trebuie să aibă grija de ei mai mult decât generațiile anterioare, și plini de resurse, pentru că și media astea, atât de brutale și intruzive cum sunt, sunt și instrumente de învățare, și copiii se adaptează și internalizează foarte rapid.
Cum s-au lăsat filmați
Si Una, și Habet și Stefania sunt trei oameni foarte curajoși. Și toți trei au avut cu ei puterea grupului din care făceau parte, și asta a relaxat cumva relația inițială cu camera. După care, fiecare s-a dezvăluit în funcție pe personalitatea sa, așa că o să vedeți multă energie și temperament în film.
La un moment dat, la una dintre primele noastre filmări, unul dintre ei mi-a spus “m-am gândit, și știu exact ce vreți de la mine. Și m-am hotărât să vă dau!” Doar că pentru mine nu era așa de clar ce caut. Dar gândul asta, că merg acolo cu camera și schimb modul în care ei se raportează la sine, m-a făcut să fiu foarte atentă să nu fiu intruzivă, să nu mă forțez în spațiul lor. Și cred că, datorită faptului că nu am impus și nu am cerut foarte multe lucruri, ei s-au simțit în siguranță să ne aibă (foarte) aproape.
Debutul tău în regie
Îmi place foarte mult ce fac. De când am început să fac documentar, viața mea e cu siguranță mai împlinită și mai fericită. E prima dată când mă semnez singură ca regizoare, dar munca nu se face niciodată de unul singur, și am avut norocul că oamenii din jurul meu m-au ajutat să-mi pun numele pe un proiect minunat.
Ștefania, Una și Habet au contribuit foarte mult și au co-creat cu mine. Andrei (Dudea), DOP-ul, a fost omul care mi-a ținut spatele în filmări și pe care m-am bazat în orice situație, care a relaxat pe toată lumea și a înțeles ce îmi doresc, uneori fără să-i spun, pentru că filmările au fost cu intervenție aproape zero din partea noastră. L-am avut alături, ca întotdeuna, pe Henry (Rammelt), partenerul meu de viață, care a făcut de toate - a filmat, a făcut sunet, a fost șofer și și-a imaginat, împreună cu mine și cu Irina (Dobriță) toată povestea asta. Monica (Lăzurean) si Elena (Martin), producătoarele Imaginary Youth, m-au făcut să mă resetez permanent și să nu mă mulțumesc cu puțin. Robert (Bitay), cu care am stat la montaj până când am învățat amândoi toate replicile pe dinafară, a pus fiecare cadru la milimetru așa cum mi-l imaginam. Îi place să spună că e faianțar :) Și toată echipa de super profesioniști de la Avanpost, care au făcut o treabă de post-producție minunată și m-au susținut pe tot parcursul proiectului.
Știu, sună a discurs de parcă aș fi luat un Oscar cel puțin, dar cred că o să mă ocup personal să sculptez niște statuete pentru toți oamenii ăștia, pentru că m-au făcut să mă simt regizoare și au avut grijă de mine și de “copilul” meu.
Titlul
Primul titlu pe care l-a avut a fost și cel cu care a rămas, varianta în engleză - Imaginary Youth. Mi-a plăcut că e romantic, dreamy, cu multe interpretări. Așa am lucrat pană acum câteva luni, vorbind despre “imaginary”. Gândul era că tinerețea vine cu posibilități infinite, că ne imaginăm viața și viitorul mai aproape sau mai departe de tangibil, dar dacă nu acum, atunci când? Cam asta spune și Vis.Viață. Visurile și viața merg împreună, dar uneori, nu se ating. Oricum ar fi, așa creștem, așa ne dezvoltăm ca indivizi, visând la niște scenarii posibile pentru viața noastră.
Cu ce ai vrea să rămână oamenii după ce îl văd
În primul rând, cred că atinge multe dintre cele mai actuale probleme contemporane: inegalitățile socio-economice în creștere, scăderea oportunităților pentru tineri, distrugerea mediului și justiția climatică, anxietatea și depresia, consumul de droguri, impactul Covidului asupra tinerilor, stilul de viață, gusturile, habitusul.
Am încercat să reprezentăm toate aceste probleme în viața reală, fără să apăsăm butonul dramei. Este real, îl simți pe pielea și în dramele celor trei protagoniști. Mi-aș dori ca spectatorii să se gândească un pic la propriile poziții și responsabilități în societate, aș vrea să simtă empatie. Fie că sunt adolescenți, și se identifică cu personajele, sau adulți și Vis.Viață îi face să se întoarcă pentru un moment în adolescență.
La ce visează Gen Z
La sine și la bani :)) Glumesc. Cred că, în primul rând, se gândesc la împlinirea de sine. Vor să simtă că valorează ceva în societate.
