Ne-am obișnuit să ne gândim la satele din România ca la o fotografie imaginară, idilică, în care lumina conturează bătrâni cu barbă care stau pe prispă și zâmbesc filosofic. Dar mediul rural a trecut prin trasformări majore în ultimii 10 de ani și asta a vrut să surprindă fotograful Petruț Călinescu în noul album Mândrie și Beton. După 10 ani. Casele bătrânești au dispărut aproape cu totul, satul arată ca o suburbie a unui oraș occidental și nu mai vrea să împlinească așteptările ridicole ale celor care îl vizitează ca pe un muzeu.
"Oamenii s-au săturat pur și simplu să mai fie țărani și au decis că nu mai sunt. E dreptul lor. Sigur că nu-s complet integrați și „urbanizați”, sunt pe graniță, au o identitate amestecată, cu aspirații, reverii și nostalgii adesea contradictorii – dar asta face fenomenul atât de viu, de complicat și imposibil de tranșat", spune Ioana Călinescu, care a semnat textele din album.
Mândrie și Beton. După 10 ani a ieșit din tipar și poate fi comandat online pe site-ul Centrului de Fotografie Documentară (CdFD). Albumul este precedat de un webdocumentar în 10 capitole și documentează noile etape din evoluția schimbărilor pe care migrația le-a provocat în satele din nordul țării, în special Maramureș și Țara Oașului.
Povestim în continuare cu Petruț Călinescu și Ioana Călinescu despre proiectul lor, care a început in 2010, și ce au descoperit documentând satele din România timp de 14 ani.
Povestea "Mândrie și Beton. După 10 ani"
Ioana: Mândrie și Beton este un proiect jurnalistic independent în care intenționăm să revenim și să documentăm pe viață, din zece în zece ani, felul în care se transformă satul tradițional românesc, în special pe cele din Țara Oașului și Maramureș, în urma plecării oamenilor la muncă în străinătate. Demersul nostru reprezintă, probabil, cea mai lungă documentare vizuală a unui fenomen social din România de până acum.
Proiectul a început în 2010 și prima etapă a documentării s-a încheiat în 2012 cu un album foto, un site dedicate acestei etape și un scurt metraj documentar. Zece ani mai târziu am plecat pe urmele noastre pentru o nouă documentare și am publicat o nouă carte "Mândrie și Beton. După 10 ani" și un webdocumentar în 10 episoade.
Eram teribil de curioși să vedem cum s-a așezat experiența Brexit-ului, a pandemiei, a războiului din Ucraina asupra acestei comunități din nordul țării, împrăștiată cu brațe de muncă prin toată Europa și cu sufletul rămas acasă, fluturând la porți de inox în fața vilelor de beton cu multe etaje, ridicate cu bani câștigați în străinătate, semn al succesului lor afară.
Unii dintre oamenii pe care i-am cunoscut cu 10 ani în urmă, care ne-au primit la Paris cu atîta căldură, nu mai sunt. S-au dus și au rămas acasă, mărturii ale viselor lor, case la roșu înghițite de iederă. Unii dintre copiii pe care îi știam noi plictisiți în vacanță și nerăbdători să se întoarcă acasă la Paris sunt acum studenți. Pe străzile din Negrești tinerii vorbesc între ei în franceză, bătrânii își sorb nepoții și strănepoții din priviri, dar nu înțeleg o boabă din ce spun. Cele mai multe construcții s-au terminat. Casele bătrânești au dispărut aproape cu totul. Satul arată ca o suburbie a unui oraș occidental.
Credit Foto: Petruț Călinescu
Cu ce gânduri ați pornit
Un sfert din populația Româiei trăiește astăzi în afara țării. Cel puțin șase milioane de oameni. Cei mai mulți dintre cei plecați la muncă în străinătate provin din mediul rural, iar banii trimiși în țară au transformat ireversibil satele natale.
Am plecat cu gândul că trebuie să fim niște martori proactivi ai istoriei noastre recente și să compensăm moștenirea asta de Cântarea României, care obligă încă clasa politică, administrațiile locale, centrele de informare turistică etc se promovează imaginea unui sat idilic, neatins de schimbări, cu un patrimoniu material și imaterial neinfluențat de trecerea timpului.
Tema migrației
Petruț: Direcțiile în care ne-am îndreptat s-au sedimentat din mers. Am plecat pe teren căutând elemente noi vizuale ce apăreau în satul tradițional. Am fost fascinat de satul maramureșean, diametral opus din toate punctele de vedere locului din care veneam eu (Constanța).
Prin anii 2000, când m-am apucat de fotografie, apăruse deja multe elemente moderne în peisajul satului idilic. Un balcon sau o poartă de inox, elemente de arhitectura si materiale noi de construcție. Inițial mi se părea ca toate elementele ăstea îmi strică cadrul, dar pe parcurs mi-am dat seama ca sunt parte din poveste și am căutat să le integrez intenționat.
Toate schimbările în peisajul rural au fost provocate de migrație – remitențele, banii trimiși înapoi acasă au fost motorul schimbărilor. Nu mi-am propus să acopăr doar zona rurală, dar în oraș schimbările provocate de migrație sunt mai subtile.
Credit Foto: Petruț Călinescu
Contextul în care ai început să documentezi acest subiect
Petruț: Ocazia de a mă apuca mai serios de el a apărut în 2010, când am câștigat un grant oferit de World Press Photo – „ See new persectives in the Balkans”. Anterior, făcusem parte dintr-un grup de fotografi, 7 zile, și împreună hașurasem destul de mult zona. Eu unul eram destul de frustrat că fotografii veterani, pe care îi apreciam foarte mult, avuseseră șansa de a prinde zona înaintea tranziției. Grantul mi-a dat prilejul perfect să explorez ideea latentă de până atunci, a celor două lumi ce conviețuiesc în satul românesc – cea a lemnului și cea a inoxului.
Credit Foto: Petruț Călinescu
Premise
Petruț: Am știut de la început că va fi un proiect de durată, pentru că mi-am propus ca trecerea timpului să fie un element important în poveste. În general nu îmi fac prea multe planuri de acasă. Mă sui în mașină și plec, apoi lucrurile se așează ușor, ușor de teren.
Credit Foto: Petruț Călinescu
Descoperiri
Petruț: Anterior fusesem doar în Maramureș și în Bucovina. Când am fost prima dată la Certeze, în Țara Oașului, văzând un loc atât de apropiat, dar atât de diferit, cu transformări atât de spectaculoase, m-am tot întrebat cum de nu știam de el. La acel moment nici presa nu scrisese prea multe, poate doar presa locală. Plecând apoi după oșeni la Paris, în 2011, am avut parte de o altă surpriză: condițiile lor de viața la momentul ăla difereau foarte tare de cele pe care și le construiau acasă. După 14 ani de teren, subiectul încă mai mă surprinde.
Credit Foto: Petruț Călinescu
Concluzii
Petruț: Nu sunt un om al concluziilor. E un film al fraților Coen, în care se întâmplă, normal, o groază de chestii neprevăzute, iar la final unul protagoniști îl întreabă pe celălalt: ce am învățat noi din asta? Habar n-am, zice celălalt. Cam așa și eu, întrebat acum, dar știu sigur că mi-ar plăcea ca peste alți zece ani să facem un capitol nou.
Ioana: E la îndemână să ironizezi când nu cunoști straturile, resorturile, originile acestor experiențe crude de viață. Sunt oameni care au făcut sacrificii colosale pentru ce au crezut ei că contează. Felul acesta de a trece prin lume nu e mai puțin valid decât altele. Au muncit, au strâns, au văzut și alte colțuri de lume, (s-)au irosit poate, dar s-au și regenerat cu o forță extraordinară și și-au recăpătat continuu vitalitatea.
Credit Foto: Petruț Călinescu
Experiența
Petruț: Ne-am legat emoțional de oamenii pe care i-am documentat, ținem legătura cu unii dintre ei și în afara perioadelor de teren. Povestea transformării satului oșenesc mi se pare una dintre cele mai fascinante și complexe povești ale unei comunități de la noi, un subiect complet, care integrează, ca într-un montaigne rousse, toată gama de sentimente.
Ioana: Ne bucurăm de privilegiul de a cunoaște acești oameni de atâția ani și de a fi stabilit o relație de încredere. Abia acum ne-am dat seama, după 10 ani, cât de prețioasă e calea asta de acces, cât de mult ne lasă în intimitatea lor și cât de greu am fi pătruns în lumea asta dacă nu ar fi existat o istorie comună.
Credit Foto: Petruț Călinescu
Ce ați aflat despre satele României
Ioana: Că oamenii s-au săturat pur și simplu să mai fie țărani și au decis că nu mai sunt. E dreptul lor. Sigur că nu-s complet integrați și „urbanizați”, sunt pe graniță, au o identitate amestecată, cu aspirații, reverii și nostalgii adesea contradictorii – dar asta face fenomenul atât de viu, de complicat și imposibil de tranșat.
Credit Foto: Petruț Călinescu
Clișeele despre România pe care le-ați da la o parte
Petruț: Cu siguranță pe cele despre România pitorească. Clișeele care au propagat imaginea țăranului în opinci, care își continuă viața tihnită în armonie cu natura, care stă în toiag contemplativ și așteaptă să-i viziteze orășenii ca într-un muzeu viu, în aer liber. Pentru că această imagine intens promovată de comuniști și preluată apoi până astăzi de discursurile oficiale a creat și multă obidă între orășeni și țărani. S-a născut această așteptare ridicolă pentru care fix țăranul român a devenit vinovat că nu o împlinește. Trebuie să vă imaginați ce dezamăgire profundă trăiește omul de la oraș care și-a planificat meticulos concediul prin zonele tradiționale ale țării ca să le arate copiilor casele din lemn fără niciun cui și ajunge în centrul comunei Certeze.
Credit Foto: Petruț Călinescu
E deplasat să avem pretenția de la oamenii ăștia să fi rămas în casele albastre, să mănânce ca pe vremuri, să se stea liniștiți pe prispă că poate vine bucureșteanul din când în când să-și facă o poză acolo. E ca și cum noi ne-am face vinovați că am stricat farmecul orașului pentru că nu ne mai plimbăm la București cu tramvaiul tras de cai.
"Veșnicia s-a născut la sat". Ce ați pune în loc?
„Țăranul român a murit!” – Vintilă Mihăilescu, care se refererea, desigur, la faptul că țăranul s-a transformat.
