[Book Talk] Agape F. H.: Vreau să scap de BAC și să am timp de scris berechet, că nu-mi place să scriu trei pagini într-o zi și, apoi, trei cuvinte într-o săptămână

Agape F. H. este pseudonimul literar al Ioanei Pahonțu, autoarea unei cărămizi de 600 de pagini, în 2 volume - Busola către Nova Scotia și Busola de pe Nova Scotia. Ideea poveștilor cu pirați i-a venit în clasa a 9-a, în urma unei piese, Johnny Boy, de la Santiano. Însă, spune ea, a scris dintotdeauna, încă din clasele primare născocea povești cu zânele anotimpurilor și cu dragoni.

"Am zis cândva și cred c-am zis-o bine: scrisul e obsesia și depresia mea. Acuma mă oftic că nu-mi iese o scenă și cred că până aici mi-a fost cu cărțile, iar un minut mai târziu îmi stresez din nou tastatura, scriind și rescriind. Așa o țin de vreo trei ani. Nu cred că am neapărat prea multă motivație, cât prea multă încăpățânare".

Agape spune că pe timp de vară, dacă n-ar fi plimbările, călătoriile și orele de echitație, nu s-ar mai ridica din fața ecranului. Face maratoane de scris care dau și roade, dar care vin la pachet cu dioptrii. Momentan are 5 cărți în lucru, dar se focusează pe 2 - Ceară ieftină și solzi putrezi – un dark fantasy mitologic cu vânători de sirene, care ar putea ieși în 2025 și cealaltă, Un monstru pe nume Yeran.

Important de știut

Aproape optișpe ani și multe visuri, cam asta ar fi de știut despre mine, momentan. De publicat, public sub pseudonimul Agape F. H. În rest, vreau să-mi țin cărțile în mână, să călătoresc, să merg să mă documentez direct de la sursă. Am cinci mormane de cărți în șifonier, vreau să le citesc pe toate. Vreau să scap de BAC și să am timp de scris berechet, că nu-mi place să scriu trei pagini într-o zi și, apoi, trei cuvinte într-o săptămână.

Cam așa sună bucket list-ul unei scriitoare aflate la început de drum și la final de liceu. Cumva, simt că viața abia a început. E o senzație interesantă. Nu văd cum altfel aș mai putea trăi ca înainte, când n-aveam un scop, ci doar orbecăiam printre vreo cinci pasiuni și niște bucăți de timp liber în care încercam să le fac pe toate.

Scrisul mi-a adus în cale oameni noi, standarde noi. Mi-a dat o palmă peste față și mi-a repetat zilnic că se poate mai bine. Mereu e un cuvânt de tăiat sau ceva de adăugat. Mereu e ceva de îmbunătățit, dar dacă stau cu gândul ăsta, n-o să-mi mai văd niciodată poveștile pe foaie, ci o să le las să putrezească în laptop, până când mă plictisesc să caut perfecțiunea.

De când am început să scriu, nu doar să mă prostesc cu niște idei și personaje, am învățat ce-s alea răbdarea și perseverența. Scrisul mi-a devenit sinonim cu viața. În dreapta, văd ceva ce-mi duce aminte de-o carte de-ale mele. În stânga e un om care-mi dă o idee. Nu știu dacă scriitorii mai pot fi, în interiorul lor, altceva decât scriitori. Asta cred că-i lecția cu care m-am ales de ceva vreme.

Momente definitorii pentru formarea ta

Cred că primele și primele momente care m-au ambiționat au fost acelea în care lumea n-a avut încredere în mine. Nu tu ai scris asta. De unde ai copiat? De la cine ai luat ideea? În școala primară și gimnaziu, am tot auzit. Au mai fost și oameni care au zis hai, scrie, perseverează, oameni cărora încă le mulțumesc în gândul meu. Am fost mereu mânată doar de dorința de a demonstra că pot. Din fericire, de câțiva ani, dorința asta nu mai e baza. Acum sunt doar eu.

Ambiția a scos și ceva bun, totuși. Am început să mă înscriu la concursuri și cred că fiecare dintre premii e un punct pe lista de momente definitorii... și un șut în fund pentru motivația mea. Hai, scrie, perseverează, dacă tu nu crezi că poți, crede altcineva.

Cu principiul ăsta am ajuns să trimit, în toamnă, un text la preselecția pentru un curs de scris, cel al lui Florin Iaru mai exact. Ziceam că nuu, nu-mi trebuie mie cursuri, iar acum nu știu de prin ce parte să mai învăț. Să mai ascult.

Primele două ședințe de curs m-au răpus, emoțional vorbind. Au aprins iar nervii ăia de autor care intră pe manuscris după jumătate de an și își zice ,,Cum mama naibii am scris eu catastrofa asta?”; de autor dezamăgit cu impresia pe care și-o lasă singur. Apoi am început să-mi intru în ritm, să aștept ziua de curs cum așteaptă copiii bomboanele. Cu dramatismul care se cuvine, spun că de-atunci n-am mai scris la fel – m-am dezghețat.

Cum a evoluat relația cu scrisul

Citeam. Din copilărie, citeam și citeam și citeam, iar din punctul ăsta de vedere, copilăria nu s-a încheiat. Nici nu cred că o s-o facă. Încă mai pun mâna și pe cărți de copii, cum uneori am nevoie de simplitate în scris și de perspective diferite – sunt ușoare și revigorante.

De la o serie fantasy din această categorie a pornit și pasiunea puternică pentru scris: Spirit Animals. Prin clasa a șasea, am început o poveste din universul de acolo. Un fanfiction, pe englezește. Aveam o tipă amărâtă pe post de protagonistă, care umbla prin păduri cu un leopard de zăpadă. Scriam ziua și noaptea, lângă o lampă, pe un carnețel, consumând cerneală și fiind atentă la zgomotele din casă, în caz că se trezeau părinții. Când am încheiat cu aceea, mi-am dezvoltat propria lume fantasy – pe care încă o țin la păstrare pentru o viitoare duologie. Și-acuma mă mir de ce idei aveam atunci.

Povestea din Spirit Animals a fost prima pe care am terminat-o, a avut undeva la 80 de pagini și reprezenta toată mândria mea. Umblam cu acel carnețel penibil de la Jumbo după mine, în caz că-mi mai venea o idee, s-o scriu pe ultimele pagini rămase goale. Peste tot știa lumea că am scris. Când îmi cereau să citească, însă, carnețelul... dispărea.

Pe urmă, am descoperit ficțiunile istorice, misterul și suspansul. Am început să scriu vreo trei cărți, ce-i drept scurte, dar pe care le-am terminat. Ideile încă mi se par promițătoare, trebuie doar revizuite și rescrise.

Înainte de asta, însă, am scris dintotdeauna. Încă din clasele primare născoceam povești cu zânele anotimpurilor și cu dragoni. Și-acuma o țin minte pe Zâna Iarnă atârnată de un candelabru. Ea nu mi se mai pare promițătoare, dar a fost cel mai bun început de ,,scriitor” la care acum, după cinșpe ani, m-aș putea gândi.

Ce înseamnă pentru tine scrisul 

Am zis cândva și cred c-am zis-o bine: scrisul e obsesia și depresia mea.
Acuma mă oftic că nu-mi iese o scenă și cred că până aici mi-a fost cu cărțile, iar un minut mai târziu îmi stresez din nou tastatura, scriind și rescriind. Așa o țin de vreo trei ani. Nu cred că am neapărat prea multă motivație, cât prea multă încăpățânare. Un vis nu tre’ să stea la putrezit. Pe lângă asta, și imaginația joacă un rol destul de mare – încep să nu mai am spațiu de stocare pentru idei; așadar, tre’ să le deșart undeva: pe foaie.

Aș putea să trăiesc bine-mersi și fără scris, că am destule de făcut, dar nu vreau – scriitorii au pitici pe creier, așa am auzit. E bine să fiu pe jumătate în lumea mea, că mai reduce din stresul inutil din lumea asta, al tuturor.

Cand te-ai gândit prima dată la Busola către Nova Scotia

Cartea mea a fost împărțită în două bucăți, că era prea cărămidă ca să-ncapă într-unul: Busola către Nova Scotia și, al doilea volum, Busola de pe Nova Scotia. Busola – Clepsidra Cormoranului, pe scurt.

Ideea mi-a venit în clasa a noua, în vacanța de iarnă – am momentul clar în cap. Eram cu o bluză galbenă, mă uitam pe tavan și am zis ,,Hei, de ce nu?”. Am început să încropesc echipajul, mi-am adunat inspirația din postere cu vedete, filme, muzică, desene de pe Pinterest și trăsături dubioase găsite pe net (albinismul lui Hugo sau șuvița albă a lui Shan). Știu bine că scriam pe telefon ca disperata, iar în trei săptămâni primul draft era gata – undeva la 100 de pagini. Pe atunci, după cum se vede, nu plănuiam să mai adaug 600 de pagini, însă niciodată nu-s destule glume de la cititori, cum că ,,dacă îți las cartea pe raft și îmi pică noaptea-n cap, m-am dus”. Paginile Busolei s-au multiplicat doar când personajele au prins viață. Au început să se scrie singure – eu, pe tastatură, doar mă conformam nazurilor pe care mi le făceau.
Acum trei ani, ți-aș fi râs în față dacă-mi spuneai că ajung vreun soi de scriitoare. Da, îmi plăcea să scriu, dar ideea Busolei a venit de la un cântec: Johnny Boy, de la Santiano.
Iar de la un cântec, vezi Doamne – ziceam eu – nu scoți o carte.

Cât de greu s-a lăsat scrisă această carte

Prin cartea asta mi-am format stilul de scris, așa că s-a lăsat cu pauze de plânsete, de cafea și nervi, de bombănit și de plimbări în care vărsam toate astea pe umerii prietenelor.

Promiteam săptămânal că mă las de scris, apoi îmi mai venea o idee și, ca din senin, mai umpleam o pagină. Ziua următoare, pagina mi se părea jalnică. Așa că o rescriam și o dublam. O triplam. Mereu mai făcea personajul ceva... că așa voia el. Mereu era câte o legătură care trebuia notată, câte o ruptură prin firul narativ, și am tot ținut-o în ritmul ăsta doi ani. În timpul acestora, am găsit editura, Petale Scrise, iar redactoarea noastră, M.K.Lynn, m-a luat și m-a scuturat bine.

Băi, Agape, de când existau șine de tren în secolul optișpe?
Și, cu rușinea la purtător, atunci am început să învăț istorie. Am făcut rost de cărți de istorie cu pirați, autobiografii și documentare, combinate cu Google Maps la ore târzii de primăvară, când am pus la punct tot traseul echipajului – insule, orașe, durata de călătorie dintre ele. Cu mult noroc, am contactat un marinar în adevăratul sens al cuvântului, tocmai din America, Sam Riggs, care m-a ajutat cu navigația. Scenele documentate pe partea asta s-au lăsat foarte, foarte greu de scris. Cea mai cumplită dintre toate a fost în volumul al doilea, scena în care e ceață.

A existat un punct nevralgic în carte, un personaj care ți-a pus mai multe dificultăți?

Nu doar o dată am zis că mor cu Hugo de gât. E căpitanul, un albinos mic și rău, cu ochii strâmbi și mințile sucite.

Greu n-a fost de scris, ci de gestionat. Tindeam să-l modelez cum voiam eu, când el clar o lua pe câmpii. Decizia lui era mai bună, evident. Până nu l-am lăsat să-și facă nebuniile – până nu am ascultat de ideile în care el împușca oameni când îi tuna și ba era calm, ba era afurisit – nu am putut să aduc cartea la o formă care să mă mulțumească. Cum am zis, e mai mult încăpățânarea de mine, decât motivația. Să mă lupt cu Hugo n-a fost doar un obstacol, ci și o lecție valoroasă pentru următoarele manuscrise: pe cât se poate, lasă personajul să-și facă de cap. Dacă vrea el să fie nebun, tu, un biet autor, nu ești bun de psiholog.
Desigur, tot restul echipajului a fost influențat de aceste schimbări ale căpitanului. Seraphim a devenit mai ursuz, având în cârcă responsabilitatea de a fi ăl’ mai lucid, cu putere la bord. Shan a devenit un ghimpe-n coasta lui Seraphim, dar un preferat de-al lui Hugo. Deși pentru cititori ce înșir aici poate părea firesc, în primele variante ale poveștii nu era așa. Seraphim își arăta doar adevărată față – era blând. Shan era umil.
Când am ascultat de Hugo, mi-am dat seama că pirații nu-s așa.

Tabieturi de scris

Scrisul meu se face în mare parte acasă, vara sau în vacanțe. M-a făcut să pierd multe ore de somn, să am nervi pe mine, nervi pe toți care mă deranjau, nervi pe niște personaje – un anumit căpos dintr-un viitor roman își cam ia toate afuriseniile mele, dar de asta nu mă plâng. E parte din proces și doar sunt curioasă cum o să o scot la capăt. Cred că e o frumusețe și în orele alea târzii de noapte, când aud doar greierii cum cântă și păunii vecinului cum urlă ca niște mâțe strânse de gât. E o frumusețe și în zilele în care nu mă ridic de pe scaun și beau prea multă cafea, dar frumusețea aia e mai enervantă.

Vara, dacă n-ar fi plimbările, călătoriile și orele de echitație, m-aș mai ridica din fața ecranului doar de nevoie. Fac maratoane de scris care dau și roade, și nevoie de ochelari. În timpul școlii completez, rescriu, editez și aștept vacanța.

Procesul publicării 

Mai întâi, o lectură temeinică din partea editurii, apoi redactarea, prin care am evoluat mult de la stadiul inițial al manuscrisului. Evident, printre ele au fost intercalate și sfintele discuții despre copertă – cu personaje? Nu. Doar obiecte și titlu, în regulă, e cum vrea autorul. Ce culori să fie? A, și ar fi drăguț să avem ilustrații pe primele pagini. Pe urmă, încă vreo două mâini de corectat, iar înainte de tipar – alți câțiva ochi aruncați cu atenție: ultimele greșeli de tastare și așezarea în pagină.

Ce ai simțit când ai terminat-o și a ieșit în lume

Mai simplu de atât nu se poate: că nu-i adevărat. Nu era a mea. Era imposibil să țin în mână așa ceva. Mă trezeam noaptea și verificam biblioteca. Îmi aduceam aminte că am publicat când îmi era lumea mai dragă și rămâneam privind în gol, gândindu-mă că am reușit. O săptămână mai târziu, o reciteam și nu-mi plăcea nimic din ce am scris acolo.

Jumătate de an mai târziu, mi se făcea dor de personaje. La primul târg, la Bookfestul din 2023, săream ca un ied după prima cititoare care a venit și a întrebat: aveți cărți cu pirați? O zi mai târziu, cititoarea a venit să-mi spună că a terminat cartea. Din nou, nu-mi părea adevărat.
Acum, îmi dă încredere. Dacă am scris o cărămidă cu zece pirați tâmpiți, mă descurc și la următoarele cărămizi.

Ce urmează

Cinci cărți am în lucru și zece care așteaptă la coadă, dar mă axez pe două: Ceară ieftină și solzi putrezi – un dark fantasy mitologic cu vânători de sirene, la care mă aștept să iasă în 2025 sau chiar mai târziu – și Un monstru pe nume Yeran, care-i acum proiectul principal. Avem un băiat de 18 ani care vrea să fie adult, deși încă nu și-a trăit copilăria, o caravană mică (mică de tot) de păpușari și o țară cât un munte, medievală.

Celelalte subiecte care mai stau la coadă sunt 1. un horror scurt și tâmpit, 2. un thriller cu box, Formula 1 și karting, trafic de droguri și criminali în serie, iar la final, 3. ăla pe care îl afurisesc eu mult, un antrenor de delfini care și-a pierdut jumătate de picior în stomacul unei balene.

Carțile care ți-au marcat copilăria

Printre Cireșarii și Harry Potter, am pus mâna pe Omul Invizibil a lui H. G. Wells. Nu știu cât am înțeles din ea în clasa a patra, dar mi-a făcut cu ochiul dintr-un dulap cu cărți de-al mamei și n-am mai lăsat-o din mână – și acum mai am câteva imagini în minte, mai ales scenele din apropierea începutului și finalului. De ceva timp, plănuiesc să o recitesc, dar parcă niciodată nu vine momentul potrivit. Are ceva special pentru mine, cartea asta – de fiecare dată când o văd pe un raft, în librării, zâmbesc. Alte serii de copii de care încă nu m-am dezlipit sunt Spirit Animals, de care am mai pomenit, Addison Cooke și Cronicile familiei Kane.