Regizorul Șerban Georgescu a filmat în urmă cu câțiva ani o reclamă la detergent, iar agenția de publicitate pentru care a lucrat a ales să colaboreze cu întreprinderea socială MamaPan. Reclama a ieșit strălucitoare, însă Șerban s-a apropiat de angajatele brutăriei la filmări și a aflat mai multe amănunte din viețile lor, care nu erau deloc luminoase. S-a gândit să facă un documentar despre aceste femei, așa cum sunt, așa cum vorbesc și trăiesc ele.
„Pâinea noastră cea de toate zilele” prezintă realitățile a trei femei care provin din medii defavorizate, Andreea, Luminița și Adriana, și lupta lor neobosită pentru supraviețuire în fața sărăciei, adicțiilor, violenței domestice. În paralel, filmul arată cât este de complicată menținerea unei întreprinderi sociale pe linia de plutire.
„Nu cred am vreun merit deosebit în faptul că fetele au avut curajul să apară în fața camerei atât de vulnerabile. Cred că este pur și simplu încă o dovadă a tăriei și a curajului lor. Da, și poate o ocazie de a striga lumii întregi, cu toată forța, că AU REUȘIT”, spune Șerban.
„Pâinea noastră cea de toate zilele” este cel mai nou documentar al regizorului Șerban Georgescu, autorul „Varză, cartofi și alți demoni", „Jurnalul familiei -escu", „Cazul inginerului Ursu". Filmul rulează în cinematografe de luna aceasta.
Povestim în continuare cu Șerban despre filmări, protagoniste și comunitățile vulnerabile ale României.
Cum au fost ultimii ani pentru tine
Din perspectiva omului care are o curiozitate sănătoasă, pot să spun că au existat mai de mult filme/articole/cărți/dezbateri care ne-au avertizat asupra a ceea ce putea să se întâmple (mai devreme sau mai târziu) - pandemie, război, criză, etc.. Deci nu prea am fost surprins de ce s-a întâmplat, poate este și un defect profesional. În general, mă aștept să se întâmple ceva tot timpul.
Din perspectiva omului care consumă și documentare produse pe la noi prin țară, pot să spun că la nivel de societate suntem dureros de nepăsători față de realitățile sociale curente din România. Sunt, ce-i drept, și câteva voci care încearcă să ne trezească, cei de la Recorder și de la Romania Te Iubesc fac o treabă excelentă. Doar că aceste voci, oricum puține, sunt acoperite prea repede de vuietul valurilor de pe Insula Iubirii sau de strigătele învingătorilor care au Supraviețuit, ca să nu mai spun de grohăielile care se vând drept umor. Nu pomenesc nimic de politică, ar fi prea mult.
Din perspectiva omului care o dată la 5 ani reușește să mai facă un film, tot ce am spus mai sus mă obligă să continui. Cred că suntem într-un moment special al istoriei și vreau să particip cu minuscula mea bucățică. Măcar pentru faptul că rolul de spectator te condamnă la inutilitate.
Ideea de a documenta lumea unei întreprinderi sociale
Prin 2017-2018 am filmat o reclamă la un detergent. Scenariul presupunea ca personajele sa fie reale, iar povestea trebuia să aibă o tentă socială. Clientul – agenția de publicitate – a ales brutăria MamaPan, care în zona de economie socială era destul de cunoscută. Acolo lucrau numai mame în situații de viață dificile. Ca la orice filmare cu buget, am avut machiaj, lumini, elemente de decor. Reclama a ieșit lucioasă, așa cum trebuie să fie o reclamă, și toată lumea a fost mulțumită. Pe parcursul celor două zile, cât a durat filmarea, a trebuit să interacționez cu fetele care lucrau acolo, căci ele erau „actrițele” din clip. Toate s-au descurcat extraordinar și am reușit să ne apropiem, să avem și niște dialoguri adevărate, dincolo de replicile din fața camerei de filmat. Și pentru că îmi place să ies din „bula” mea atunci când am ocazia, sunt mereu dornic să întreb și să aflu cum sunt lucrurile din alte „bule”, așa că am stat mult de vorbă cu protagonistele reclamei.
N-am aflat foarte multe atunci despre viața lor, dar puținele frânturi pe care le-am aflat m-au convins că toate aveau povești care meritau spuse. Aceste femei jonglează cu creșterea copiilor, trezitul la 4 dimineața ca să ajungă la brutărie, munca grea de acolo și de acasă, iar felul admirabil în care reușesc să le facă pe toate, de multe ori singure, mi-a demonstrat încă o dată că de cele mai multe ori, motorul schimbării în astfel de comunități lovite de probleme sociale este tot femeia. Personal, nu cunosc niciun bărbat care ar putea face toate astea mai mult de o săptămână, însă aceste femei fac tot ceea ce fac de ani de zile, cu capul sus și fără să se victimizeze.
Filmul are mai multe mesaje și mai multe teme. Suficiente pentru ca fiecare privitor să rezoneze măcar cu una dintre ele. De exemplu, pentru o femeie de etnie romă care trăiește în ghetou, violența domestică e o realitate. Consumul de droguri e o realitate. Inegalitatea de șanse e o realitate. Rasismul e o realitate. Ar fi fost practic imposibil să abordezi o singură temă dintre toate acestea, căci fiecare te conduce inevitabil spre toate celelalte.
În concluzie, filmul nu transmite către spectator un singur mesaj, ci o multitudine. Exact asta mi-am și dorit.
Filmările
Filmul spune, printre altele, și povestea unor femei care au trecut prin tot felul de situații teribile, și care au fost ani de zile victimele bărbaților din viețile lor. Iar cum mica noastră echipă de filmare era compusă din doi bărbați, vă închipuiți că începutul a fost mai anevoios. De filmat am filmat în brutărie, dar a fost mai greu să intrăm în viețile lor. Mai ales că multe dintre amintirile lor, erau și sunt, din păcate, traume nevindecate. Așa că am renunțat la camera de filmat și împreună cu Bogdan (directorul de imagine) am început să le ajutăm pe fete în brutărie. Căram sacii de făină, ambalam produsele, făceam curățenie și orice alte munci care ar fi căzut în sarcina lor. Și a funcționat! După un timp au început să ne ignore, iar prezența noastră acolo a devenit ceva banal pentru ele. Bogdan chiar a devenit „sora Bogdan”. Din acel moment, lucrurile au mers mai ușor, iar noi am intrat cu mare grijă în viețile lor și momentele de viață nu s-au lăsat așteptate. A se vedea în film.
Ideea de a aduce în documentar și judecata societății, prin intermediul barmanului
Simplu, ideea a venit chiar de la societate, iar Mihai (barmanul) a înțeles imediat ce vreau și a acceptat rolul oarecum ingrat pe care-l are în film. Am uitat să spun, filmul are și două personaje masculine. Barmanul din locația exclusivistă și regizorul reclamei, subsemnatul, care își face veacul acolo.
Mi-am permis să-mi asum acest rol de „avocat al diavolului” și să pun întrebările pe care le-am auzit cu toții în jurul nostru, de atâtea ori. „Mamă cu trei copii? Păi, cine a pus-o să facă atâția?”… „Ai văzut tu țigan muncind?!”, „De ce nu-și mai ia un job, dacă nu-i ajung banii?”
Sunt convins că intervențiile mele brutale din film sunt binevenite și chiar necesare, mai ales într-un peisaj în care toată lumea încearcă să fie politically correct, dar prea puțini reușesc cu adevărat.
Procesul de creație
Am lucrat mai mult de 3 ani la film și pot spune că a fost o perioadă intensă din viața noastră. Etapele au fost în ordine alfabetică de la A la Z. „A” însemnând „Am început”, „B”- „Bogdane, cum naiba facem...?” „C” – „Corina, vorbești cu fetele să mai stea puțin peste program ?” și tot așa până la „Z” – „Ziua premierei”.
Poveștile protagonistelor
Irina Sorescu este cea care a deschis această brutărie cu mulți ani în urmă, cu scopul clar de a practica economie socială și de a ajuta femei aflate în situații de viață precare. Și a reușit. Când spun că a reușit, mă ridic în picioare și mă înclin. A reușit să-și țină mica afacere pe linia de plutire, a reușit să transforme în contribuabile aceste femei care lucrau în economia neagră, a reușit să le schimbe viață în bine. Irina ar trebui să intre în politică.
Corina a fost mâna dreaptă a Irinei în toți acești ani. A fost ca un paratrăsnet în care s-au descărcat o mare parte din traumele fetelor din brutărie. A muncit lângă ele, le-a învățat să facă pâine, cornulețe, saleuri și multe altele. Le-a învățat pe unele să scrie și să citească. Le-a ascultat și le-a îndrumat. Corina a fost ca o ancoră solidă atunci când treburile păreau că o iau la vale. Corina ar trebui să intre în politică.
Andreea este mamă a trei copii pe care-i îngrijește exemplar. Andreea este o super mamă, o super brutăreasă și o super prietenă. În momentele grele, uneori chiar tragice prin care au trecut colegele ei, le-a fost de un real sprijin. Așa cum am zis mai sus, nu cunosc vreun bărbat care să reziste o săptămână la ritmul și la programul pe care Andreea îl respectă cu strictețe de ani de zile. Andreea ar putea conduce o multinațională.
Luminița este incredibilă. Aproape nimic din nenorocirea de viață anterioară nu i se citește pe față. Ca toate celelalte fete, Luminița va duce la bun sfârșit tot ce are de făcut. Saltul pe care l-a reușit în viață este uriaș, iar faptul că de ani de zile se menține la acest nivel dovedește că nu a reușit printr-o simplă întâmplare. Este și meritul Irinei și al Corinei, dar în primul rând este meritul ei. Alina, fiica Luminiței, este tare mândră de ea, mai ales că știe pe pielea ei prin ce iad au trecut împreună. Luminița ar putea fi un model pentru multe femei.
Adriana îți înveselește ziua. Cum a reușit să treacă peste toate greutățile vieții de ghetou, peste rasismul care a însoțit-o toată viața și multe alte mari piedici? Cum a reușit toate astea rămânând, în plus, dreaptă și mândră de tot ce a reușit? Este ca o poveste dintr-un film al cărui scenarist s-a străduit prea tare să ne placă Adriana. Doar că reușita este a ei și este cât se poate de reală. Adriana are doar două clase primare, dar Crenguța, fiica ei este la liceu. Pentru Adriana „educația este primordială”. Citatul îi aparține, iar Adriana știe foarte bine ce înseamnă „primordial”. Am cunoscut persoane cu diplomă de „bac” care nu știau. Adriana ar putea să aibă o carieră de succes în orice agenție de PR.
Nu cred am vreun merit deosebit în faptul că fetele au avut curajul să apară în fața camerei atât de vulnerabile. Cred că este pur și simplu încă o dovadă a tăriei și a curajului lor. Da, și poate o ocazie de a striga lumii întregi, cu toată forța, că AU REUȘIT!
Ce te-a emoționat cel mai tare
Fizica emoțiilor e cam complicată, drept care nu am un top al poveștilor. Și nici prin gând nu mi-a trecut să fac un film care să prezinte doar niște povești triste și atât. Urăsc genul ăsta de documentar, la care lumea oftează nițel, empatizează 5 minute, după care pleacă acasă fără să fi înțeles contextul. De ce? Pentru că nici nu a existat contextul, tot ce a contat a fost doar emoția. Nimic care să încerce să explice cum și de ce se întâmplă lucrurile așa. Cred că e foarte important să punem povestea în context, altfel este doar o telenovelă. „Dramateinment”. Cât despre ce ar putea învăța cei din centrul orașului despre „ceilalți”... mi-e greu să dau un răspuns. Asta vom vedea în timp – și doar dacă suntem atenți.
Cum a fost pentru protagoniste la premiera filmului
La premieră a fost copleșitor. Sala plină de la Muzeul Țăranului Român le-a aplaudat în picioare, minute în șir. Pe ele, pe femeile de la MamaPan. Toată lumea cu lacrimi în ochi. O lume în care Adriana, Luminița și Andreea nu au intrat niciodată. Distanța în linie dreaptă dintre cartierul lor și centrul orașului este de numai 6 km, doar că sunt o grămadă de prăpăstii adânci pe această linie.
Peste unele dintre ele, Irina a reușit să pună câteva punți, una sper că am reușit să o clădim și noi cu filmul nostru, și sper să rămână acolo. Cu siguranță viețile lor s-au schimbat, și asta am văzut uitându-mă în ochii copiilor lor, care au fost în sală și care nu-și mai încăpeau în piele de mândrie.
Lumea mai puțin văzută a oamenilor din medii defavorizate
Este o lume pe care eu o cunosc de mult timp și pe care o poți vedea foarte ușor, cu condiția să vrei să o vezi. Adicția este peste tot în jurul nostru și nu scutește nicio categorie socială. Restul – sărăcia și nesiguranța – sunt rezultatele unui stat eșuat în mare parte, lucru pe care îl vedem în fiecare zi.
Soluția constă în aceleași două elemente: educație și bani. Problema e că „România educată” a rămas doar un slogan găunos, iar banii pe care aceste femei îi plătesc prin contribuțiile la bugetul de stat se regăsesc cel mai adesea în panseluțe și borduri. Vorba lu’ Andrieș : „O, ce oraș frumos...”
Cum a fost primit filmul în România
Trebuie să clarificăm pentru cititori un lucru. Filmele documentare sunt „primite în România” în câteva cinematografe. Cum am zis, la premieră, sala de la MȚR a fost plină, și v-am povestit cum a fost. După asta, mai urmează câteva proiecții la care mai vin ceva oameni și cam atât. Asta deși sunt mai multe asociații cu nume pompoase, care primesc bani de la CNC pentru promovarea filmului românesc, însă te promovează doar dacă ești în grațiile lor. Totuși eu sunt optimist, mai ales că am un public care nu a uitat Varză, cartofi și alți demoni, nu a uitat Jurnalul Familiei –escu și nici Cazul inginerului Ursu. Sper ca acest public să vină și la Pâinea noastră cea de toate zilele. De obicei, provincia nu m-a dezamăgit. Dar nu trebuie să uităm că anul ăsta sunt alegeri, iar circul a fost dintotdeauna un concurent serios al „Pâinii”.
Echipa cu care ai lucrat
Echipa de filmare am fost eu și Bogdan Slăvescu, directorul de imagine. Este co-echipierul meu de mulți ani, semnează imaginea și celorlalte documentare ale mele și lucrăm împreună în producție video, în familia Kolectiv Film, din 2007. Deci ne cunoaștem foarte bine și cred că asta se simte și din ceea ce se vede pe ecran, nu cred că poți face astfel de proiecte decât cu oamenii care te cunosc și alături de care ai împărțit momente de viață autentică. Din familie face parte și Oana Muntean, care a fost producătorul executiv. La fel, avem aproape 20 de ani de când lucrăm împreună, Oana este cea care ne susține cu tot ce înseamnă soluții practice de producție, distribuție și comunicare, aplicații, înscrieri în festivaluri și tot așa. De montajul filmului m-am ocupat tot eu. În perioada lansării echipa noastră se mărește mereu puțin, cu un om, care ne ajută pe PR & comunicare, Laura Ducu, tot cu ea am lucrat și la celelalte documentare. Ținem lucrurile în familie, după cum vezi.
Ce ai învățat tu în procesul de lucrul la acest documentar
Personal m-am convins încă o dată că o țară poate funcționa mai bine dacă suntem atenți la felul în care economia se manifestă în acea societate. Economia în sine leagă lumi diferite și cred că ar fi foarte important să ne gândim la asta mai des. Nu știu dacă ultranaționaliștii se duc și cumpără doar produse cu ștampila „Fabricat în România”, sau rasiștii se opresc și întreabă cine le-a frământat în zorii zilei pâinea…
O societate pe care o dorim sănătoasă este una în care avem încredere unii în alții, în care colaborăm și conviețuim. Una în care banul circulă de la unii la alții fără prea mare efort, fără să fie jupuit prea tare de stat, fără să fie condiționat de altceva în afară de valoarea muncii pe care o depui. Din păcate, nu gândim suficient de des în această cheie, de aceea votăm ce votăm: oameni care nu cunosc valoarea muncii noastre, drept pentru care nu pun niciun preț pe ea și nici pe noi. Iar noi, la rândul nostru, dăm mai departe frustrarea, din om în om – până jos, la baza piramidei.
