Ionel Barac este actor și muzician și dacă vă perindați prin teatrele bucureștene și nu numai, sigur l-ați întâlnit. A jucat și dramă și comedie, dar de obicei este distribuit în roluri negative, iar asta se reflectă și în cantitatea complimentelor de la final, după cum spune. De la Dan Puric a învățat teatru non-verbal și în trupa acestuia a crescut ca actor. UNATC-ul l-a absolvit cu spectacolul de marionete Țara lui Gufi în regia lui Decebal Marin. Despre statutul de artist independent, spune că e o postură avantajoasă, până atunci când vin facturile.
"Evident că vrei să creezi ceva care să placă la toată lumea, dacă e posibil, dar nu faci rabat de la calitatea actului artistic, nu vrei să faci omul să râdă la glume de prost gust, ci vrei să îi transmiți spectatorului ceva care să-l trezească, să-l emoționeze, să-l determine să ia atitudine la ce se întâmplă rău sau defect în jurul lui", spune Ionel.
Din 2020 face parte și din trupa de muzică medievală Truverii, iar din când în când are concerte de Chitară Eclectică, alături de Alexandra Stroe. Dacă aveți timp, mergeți să-l vedeți în Cănuță, om sucit, la Teatrul Nou sau în luna mai la Zeus, în regia lui Paul Cimpoieru, la TNB, Sala Media. Primul lui album instrumental care a ieșit anul trecut se poate asculta la liber pe Bandcamp.
Primele experiențe actoricești
În clasa a treia am avut un succes răsunător cu cele două serbări. Cea de iarnă unde am zis un fragment duios din Amintiri din Copilărie de Ion Creangă în care era vorba despre mama lui Nică. Și în timp ce-l ziceam, m-am uitat în sală și am văzut câteva mame care au început să plângă. Iar al doilea a fost la final de an la serbarea din vară, unde am jucat un fel de farsă. La finalul ei (am și-o poză) știu ca s-a rupt sala, cum se zice la teatru, toată lumea a izbucnit în râs. Și mai aveam o casetă cu Nae Lăzărescu și Vasile Muraru cu texte de teatru de revistă, pe care o învățasem pe de rost și o ziceam cui se nimerea să vrea să mă asculte.
Perioada din facultate
Am intrat cu greu, a treia oară la UNATC. Am aflat după mulți ani că la prima mea admitere a fost Dem Rădulescu în comisie. E un mare regret acela că nu l-am întâlnit. De fapt, nu l-am văzut. El era în comisie dar la prima probă, cand intrai la admitere, nu puteai vedea comisia din cauza a două reflectoare pe care ți le puneau în față, ca să te simți ca pe scenă. Eu m-am simțit ca la anchetă. Am avut niște emoții puternice, am uitat textul... M-a certat Adriana Popovici și m-a trimis acasă. Dumneaei m-a admis până la urmă.
Am intrat în 2002 și am făcut numai anul întâi. Am suferit un accident la repetiții, am lipsit destul de mult de la cursuri, pe Adriana Popovici au demis-o de la clasă, în urma acelui accident, iar pe mine m-au eliminat la finalul anului. Pentru că primul an la teatru e eliminatoriu, și oricum eram prea mulți admiși. Era prima promoție cu 54 de studenți în an. A fost o întâmplare nefericită, peste care am trecut. Am lucrat o vreme. Am fost pizzer, casier la un supermarket, tehnician IT, apoi am dat din nou admitere la secția de păpuși-marionete, pe care am absolvit-o în 2009.
Spectacolele de păpuși
Am absolvit UNATC, cu spectacolul de marionete Țara lui Gufi în regia lui Decebal Marin, pe care l-am jucat în mai multe spații de teatru independent din București, apoi am continuat să mai fac și alte proiecte în zona de teatru de animație. Câteva spectacole de teatru de umbre, și în 2020 Cănuță, Om Sucit, în regia lui Eduard Cîrlan, spectacol care se joacă în continuare la Teatrul Nou.
Credit foto: Catalin Nastase
Experiența cu Dan Puric
Dan Puric ne-a provocat să visăm frumos. Dan Puric a fost cel mai bun pedagog de teatru de la care am învățat enorm. Un adevărat Maestru. Și cred că nu exagerez cu nimic, pentru că sunt foarte mulți actori valoroși care au trecut pe la Dan Puric prin trupă. Și mai era ceva extraordinar care se întâmpla la Rapsodia, pe Lipscani unde ființa trupa Passepartout: cei mari aveau grijă de cei mai mici. Așa s-a întâmplat că am învățat de la Dan Puric ce înseamnă teatrul non-verbal (pantomimă, dans, arte marțiale), dar am și lucrat cu colegii mei mai mari din trupă, cu care am realizat și câteva spectacole. Fluturi și Oameni, Curcubeul Poveștilor ambele în regia lui Silviu Oltean, Drumul Mătăsii, regia Ana Pepine și Paul Cimpoieru, Zeus (ultima parte a trilogiei despre omul contemporan) de Paul Cimpoieru, spectacol care se joacă pe 6 mai la Teatrul Național, sala Media. În mai puține cuvinte, în trupa lui Dan Puric am crescut ca actor, și îi sunt veșnic recunoscător pentru asta.
Ce roluri te definesc, unde te regăsești cel mai mult
Am jucat și dramă și comedie. Ce pot să spun este că-mi place comedia și că am făcut preponderent personaje negative. Nu mi le-am dorit. Probabil așa m-au văzut cei care m-au distribuit. Dar mi-a plăcut să le fac. Mi-ar plăcea să fac și eroi pozitivi, cineva care să transmită mesajele frumoase ale poveștii și să primească toate aplauzele și complimentele la final de spectacol. Se întâmplă uneori ca actorul să fie confundat cu personajul, și la final să fie ocolit de complimente, tocmai pentru că era ăla răul din poveste. Am exagerat un pic, dar nu mult, se întâmplă!
Viața de artist independent
E foarte bine să fii artist independent, dar nu e foarte confortabil când vin facturile. Artistul independent repetă pe gratis, joacă cu jumătate de sală, poate și cu mai puțin de jumătate de sală, vine uneori cu haine de acasă pentru rol, uneori spală scena, alteori se ocupă de promovare, cheamă familie, prieteni, cunoscuți când nu s-au vândut bilete, dar își conturează mesajul cum vrea el, alege cu cine să lucreze și cu cine nu, își conturează o identitate artistică și nu face artă de dragul banului și cu scopul de a se îmbogăți.
Evident că vrei să creezi ceva care să placă la toată lumea, dacă e posibil, dar nu faci rabat de la calitatea actului artistic, nu vrei să faci omul să râdă la glume de prost gust, ci vrei să îi transmiți spectatorului ceva care să-l trezească, să-l emoționeze, să-l determine să ia atitudine la ce se întâmplă rău sau defect în jurul lui. Eu iubesc Teatrul și cred că asta a fost și va rămâne valoarea Sa. Și am încredere în generația asta a artiștilor independenți care se luptă pentru reușite artistice vii și valoroase, comparabile cu cele ale marilor artiști de dinaintea noastră de la care am învățat și pe care i-am admirat, și care au fost puterea exemplului pentru noi.
Trecerea la muzică, alături de trupa Truverii
Eu la admitere m-am dus cu chitara după mine. Bujor Macrin de la Teatrul Maria Filotti, când m-am dus la el și i-am zis că vreau să dau la teatru, mi-a zis să pregătesc ceva muzical, dacă știu să cânt. Am cântat ceva de la Doru Stănculescu, și le-a plăcut celor din comisie. În timpul facultății se cânta mult, după cursuri, în cămin la o băută. Se cânta mult. Când am intrat în trupă la Dan Puric, am luat mai în serios treaba cu chitara.
Apoi în 2017 am realizat un spectacol alături de Doina Antohi care s-a numit Twelve Moments, și care a fost puternic influențat de două filme: La la Land și Once. Un spectacol muzical în care eu cântam la chitară și Doina era vocea. Apoi Mihai Serghei Todor, liderul de la grupul de muzică medievală Truverii mi-a propus să fiu chitaristul lor. Asta în 2020. De atunci am îmbrățișat și latura muzicală și practic am ajuns unde mi-am dorit eu de la început. Să fiu actorul care stăpânește și actoria și mișcarea la un nivel acceptabil, dar și muzica. În Commedia dell Arte, spre exemplu, asta însemna să fii actor.
Credit foto: Ciprian Anton
Reclame, teatru, film
Teatrul este cel mai puternic. Din punctul meu de vedere. Eu mi-am dorit să fiu actor de teatru. Nu va putea niciodată să fie înlocuită experiența live. Și e valabil și pentru muzică și pentru dans etc. Nimic nu se compară cu întâlnirea aceea în care un om trăiește pe scenă și alt om, spectatorul, trăiește aceeași experiență în același timp, cu aceeași intensitate și mai ales poate să influențeze cu emoția lui emoția care se întâmplă pe scenă. Cât despre film sau reclame, n-am făcut destul ca să-mi definesc o părere. Dar sper să fac.
Cum e să joci pentru copii
Copiii sunt cei mai vii și mai onești spectatori. Am lucrat cu copiii din timpul facultății, joc în continuare în spectacole pentru copii și îmi doresc să mai fac și altele noi și de calitate, pentru că este și o formă de educație pentru copii, și consider că ei, copiii, au nevoie să fie bine educați și informați. E foarte important ce lăsăm în urma noastră.
Diferența dintre București și provincie în materie de cultură
Eu cred că în București e un soi de competiție artistică. Există în București o viață artistică super variată, foarte multe instituții de cultură, spații independente, neconvenționale, mass-media etc. Bucureștiul produce și pentru export, ca să zic așa. Se întâmplă că arta a început să circule mai bine, ceea ce mi se pare un lucru grozav. Și mai cred că lucrurile de valoare își găsesc locul până la urmă.
Așa că dacă există artă valoroasă, ea se va impune, fie că e făcută în București sau în provincie, important e ca ea să circule și să ajungă la public, în așa fel încât și publicul din București dar și cel din provincie să aibă de unde să aleagă. Deci, când e vorba de public mi se pare că devine din ce în ce mai omogen. Există fonduri pentru incluziune socială, iar noi am fost cu spectacole de teatru și prin sate sau comune unde ce-i drept arta e mai greu accesibilă, consider că e important să ajungi la absolut toate categoriile de public.
În duet cu Alexandra Stroe
Așa e. Îi zicem Concert de Chitară Eclectică. Mi-a plăcut cum cântă Alexandra Stroe și pentru că îmi doream un proiect muzical, i-am propus să facem ceva împreună și a ieșit asta. E un proiect necondiționat, nu cântăm foarte des, cântăm pentru plăcerea noastră și pentru plăcerea celor care ne invită să cântăm. E un proiect bio, adică va crește neforțat, odată cu trecerea timpului, la fel ca legumele pe care le crește omul în curtea lui, fără îngrășăminte, fertilizatori, fără grabă, cu multă grijă și afecțiune.
