[România care ne place] Ana Barton: Îmi place că noi încă rîdem tare, că nu mîncăm singuri, că am învățat și învățăm în continuare să ne ajutăm unii pe alții, unii cu alții

Între extaz și agonie, cam asta e calea românească. Nu neapărat echilibru, cât fluctuație cu râs, dans, mese pline și neastâmpăr. Românii au o iuțeală cu care trec de la o stare la alta, dar nu rămân în extreme, crede scriitoarea Ana Barton, autoarea "Ophanim", "Prospect de femeie", "Mamifer" şi "Jurământ de rătăcire". România poate fi și un fel de trai în care exersăm și relativizăm toate trăirile, de milioane de ori.

"Niciodată n-am putut duce pînă la capăt gîndul că m-aș fi putut naște într-o altă țară, iar asta pentru că în limba mea eu inventez cuvinte, limba mea e acasa mea. Acasa, nu casa", spune Ana. 

Cum e România Anei Barton, cu pisici și oameni, scris și dans, râs și simțit, vedeți în rândurile de mai jos:

Ce a însemnat pentru să te naști în România

Să mă nasc în România a însemnat să-mi trăiesc viața într-un fel uimitor, asta dacă luăm în calcul doar limba maternă. Să crești în limba română e o bucurie. Asta cel mai probabil spun toți oamenii despre limbile lor materne, ceea ce arată că apartenența la un grup etnic ți-o dă, înainte de toate, limba comună.

Apoi vine felul românesc de a trăi, de a crește copiii, un fel blamat azi in integrum mult prea des și cu totul pe nedrept. Noi, românii, nu facem lucrurile doar prost, nu sîntem doar părinți nepregătiți și nedornici de transformare. Eu am avut bunici extraordinari și am părinți care de-o viață cresc în rolul lor de părinți. Îmi amintesc că m-am dus la ai mei cu fata mea, avea zece luni. Venise timpul alăptării, așa că m-am retras în fosta mea cameră, ca să nu ne deranjeze nimeni, știut fiind că un bebeluș de pînă la 3-4 luni poate fi alăptat și-n apă (glumesc, firește), dar cu cît crește, cu atît e mai ușor de distras de mișcarea din jur. Și, în timp ce-o alăptam pe Rada, lăsasem totuși ușa deschisă la cameră, îi ștergeam fruntea de sudoare, o pupam și-i spuneam cît de mult o iubesc. La un moment dat, mami a apărut în ușă, în lacrimi, și mi-a zis: „Doamne, fata mea, eu n-am știut să-ți spun ție că te iubesc cînd erai mică, n-am știut, iartă-mă, fata mea, să știi că te iubesc foarte mult și pe-asta mică o iubesc ca pe tine.” Din clipa aia, mami ne zice tuturor cît ne iubește, iar în ultimii ani ne zice și tati, căci, ce să vezi?, să exprimi iubirea în cuvinte e molipsitor.

Ana cu fiica ei, Rada

Niciodată n-am putut duce pînă la capăt gîndul că m-aș fi putut naște într-o altă țară, iar asta pentru că în limba mea eu inventez cuvinte, limba mea e acasa mea. Acasa, nu casa.

Inventez personaje care se nasc și trăiesc în alte țări și-n alte limbi, dar acesta este exercițiul literaturii, firescul creației.

Cum te-a influențat România în felul în care te-ai format

România, prin limba asta frumoasă și reavănă, mi-a dat simțul înalt al extazului și prăpastia tragismului, dar și drumul viu dintre ele, să nu mă prăpădesc nici în înalt, nici în adînc. Și nu numai prin limbă, ci și prin iuțeala cu care trecem noi de la o stare la alta, felul în care nu rămînem în stări extreme, relativizăm toate trăirile, pînă murim exersăm de milioane de ori.

Cu ce lupt însă? Cu a nu mai pune răul înainte, cu apăsătoarea (pentru mine) neîncredere în oameni, cu fixismele, cu capra vecinului (moartă de mult, da’ o ține ăla-n geam și-o mișcă el cu mîna), cu invidia care poate atinge cote patologice (și toată viitura care se naște de-aici), cu „fiecare cu treaba lui” cînd e vorba despre oameni aflați în pericole, domestice sau nu.

Ce îți (mai place) în România

Îmi place pămîntul, cu tot frumosul lui, în toate formele lui. Îmi place că noi încă rîdem tare, că nu mîncăm singuri, ci împărțim bucata de pîine, că am învățat și învățăm în continuare să ne ajutăm unii pe alții, unii cu alții, că începem să fim mai primitori cu oamenii – iar cînd spun „primitori”, mă refer la a primi omul cu totul lui –, îmi place cum miroase aerul la noi, mai ales la țară, dar și primăvara sau toamna în București, lumina din noaptea de Paști și forfota din jurul mesei de Crăciun.

Ce îți place cel mai puțin

Nu știu dacă există lucruri care-mi displac, aș spune că sînt cele care mă dor, aceleași care ne dor pe toți: neținerea cuvîntului, ca sport de „performanță”, nevoia de supervizor care să verifice dacă o treabă e făcută sau dacă e făcută bine, indiferența.

Ce faci când intervine blazarea

Credința în Dumnezeu și convingerea că dacă-ți faci partea ta constant contează. Ești un singur om, cuvintele și faptele tale pot face bine cîtorva oameni, continuă, înmulțește binele.

Cum forțezi tu optimismul

Dansînd. Uneori, dansez și mă rog, mulțumesc pentru că pot dansa, pentru mișcarea cea discretă din corpul, mintea și sufletul meu care mă bucură într-un fel unic. Asta pentru că m-ai întrebat cum forțez optimismul.

Altfel, ca să nu-l forțez, ci doar să-l primesc, intru în vorbă cu Dumnezeu. Sînt dialoguri lungi sau scurte, în care eu vorbesc, iar El îmi dăruiește mîngîiere și pacea inimii. Se cheamă rugăciune.

Dacă ai fi ghid pentru străini: Unde i-ai duce? 

Acasă la mine. Le-aș da să mănînce, i-aș odihni, le-aș pune tipsie de bunăvoință înainte, să se spună, să se povestească. Apoi, i-aș duce la biserică, nu doar să vadă, ci să trăiască o slujbă de duminică, la muzee, în librării, le-aș povesti despre literatura noastră și despre artele noastre plastice, teatru, muzică, am hoinări pe străzi și pe străduțe, le-aș arăta case vechi și frumoase, i-aș duce la dans – ba nu, am face o petrecere strașnică acasă –, pe urmă i-aș scoate din oraș, la munte, la deal, la cîmpie, la mare: să respire păduri, să doarmă-n fînețe, să se scalde la Vamă sau la 2 Mai ori, mai bine, între astea două. Și neapărat la bisericile pictate din Moldova și la cele de piatră din Transilvania.

Ce le-ai spune

Le-aș spune că noi încă mai știm să dăruim și să ne dăruim pe noi înșine. Că pentru noi nu există străin decît dacă ne rănește, altfel nu. Noi primim omul din prima, e de-al nostru. I-aș spune că noi sîntem oameni-fîntînă, potolim setea oricui e însetat. Și mai sîntem și oameni-pîine, n-ai să pleci flămînd de viață și de bucurie de la noi.

Convenția de a fi român 

Nu e nimic convențional în a fi român. Sîntem, ca toți ceilalți, oameni pe lume, călători în propriile noastre vieți.

Ghid personal de supraviețuire în România

Credință, familie, prieteni, oameni care au nevoie de oameni. A, și neapărat pisici.

Un cuvânt, o imagine pentru România (ta)

Păsare. O pasăre a inimii.