Cercetarea istorică seamănă cu o călătorie, spune istoricul Tudor Vișan-Miu. Istoricul merge într-o călătorie și la un moment dat este chemat acasă să povestească ce a văzut: dacă te întorci prea devreme, nu ai ce spune, dar te întorci prea târziu, nu mai ai cui povesti. Tudor a început să călătorească în trecut și să se întoarcă de acolo cu povești care merită publicate încă de la 20 de ani. Preocupat de istoria regalităţii şi istoriile familiale, Tudor a debutat la 20 de ani ca autor în cadrul colecţiei „Istorie cu blazon” a Editurii Corint, cu volumul La şcoală cu Regele Mihai. Povestea Clasei Palatine (2016).
Din 2013 este membru al Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta” din Iaşi și în 2020 a fost decorat de Majestatea Sa Custodele Coroanei cu Medalia Regală pentru Loialitate (2020). Din 21 martie, Tudor susține cursul Dinastia Coroanei de Oţel şi făurirea României moderne la Fundația Calea Victoriei.
"Când ești specialist într-un subiect nu este tocmai simplu să condensezi, să selectezi părțile despre care vei vorbi în timpul pe care-l ai la dispoziție. Când pregătesc un curs de istorie mă gândesc, în primul rând, la ce folosește o anumită informație, ce sens are și ce putem învăța din ea", spune Tudor.
Vorbim în continuare cu Tudor Vișan-Miu despre cum a început fascinația lui pentru trecut, valoarea personală pe care o poate avea istoria și cum își pregătește cursul de la Fundația Calea Victoriei.
Momente importante în formarea ta
A contat foarte mult în dezvoltarea mea faptul că părinții ne-au crescut (am un frate și o soră) în spiritul unei autonomii personale în care am avut libertatea să descoperim cine suntem. Mi se pare un lucru fundamental, să știi că ești responsabil să iei hotărâri privind viitorul tău. Cred că una din deciziile bune pe care le-am luat a fost când, la admiterea în liceu, am ales un profil umanist. Aveam unele aptitudini pentru științele exacte dar am considerat că aș fi mai câștigat dacă aș avea mai mult timp liber (categoric, profilul real este mai acaparant...), pe care să-l folosesc pentru studiul individual. Doream să-mi formez o cultură generală cât mai solidă, or, pentru asta ai nevoie de multe, multe ale lecturi decât cele din programa școlară...
De ce istoria
În școală am avut norocul întâlnirii cu o profesoară foarte dăruită, doamna Elena Țicoș, care ne-a predat istoria în singurul mod în care ea capătă sens: înțelegând logica faptelor și evenimentelor. O să revin la asta. În același timp, am fost interesat de istoria propriei familii, având bunici din generația celui de-al Doilea Război Mondial, și am dorit să le aflu poveștile.
În liceu, deci, eram un pasionat al istoriei, care însemna pentru mine, în primul rând, o «întâlnire» cu oameni din trecut. Momentul în care m-am hotărât că vreau să urmez o profesie în domeniul istoriei a fost în clasa a X-a, grație orelor de educație antreprenorială. Profesoara noastră, doamna Ecaterina Botez, ne-a îndemnat să ne înscriem în concursul Junior Achievement România, «Compania anului», cu un proiect pe care l-am susținut cu mult entuziasm - «serviciile memorialistice», un fel de serviciu de «biografii la cerere». Am câștigat atunci premiul «cel mai bun produs/serviciu», dar și primul nostru «client».
Relația ta cu istoria în școală
Până în clasa a V-a am fost destul de ignorant în privința cunoașterii istoriei, puteam foarte ușor să încurc secolele... Or, vă spuneam despre această profesoară carismatică, doamna Țicoș, care ne povestea evenimentele și ne ținea atenția vie punându-ne întrebări, de pildă de ce un conducător a luat o decizie într-un moment sau altul. Mi-a trezit interesul atât de mult încât am luat o carte destul de voluminoasă, din seria Reader's Digest, Ce, cum & unde s-a întâmplat, și o citeam acasă ca să mă pun la punct, în avans, cu ce vom învăța la clasă.
Sigur că și istoria antică, și istoria medievală au farmecul lor, dar recunosc că cel mai mult m-a pasionat istoria modernă și cea a secolului XX. Și mai ales istoria României, fiindcă, preocupat de istoriile familiale, mă ajuta să înțeleg contextul în care s-au petrecute anumite lucruri din viața lor.
Cursul susținut la Fundația Calea Victoriei
Acest curs s-a născut, cumva, deja matur, în sensul în care tema lui - istoria Familiei Regale - este cea cu care mi-am început cercetarea istorică. Este, dacă vreți, un subiect de suflet pentru mine și, într-un fel, destul de previzibil: dacă, acum zece ani, m-aș fi visat în postura de lector al Fundației Calea Victoriei, probabil că m-aș fi văzut ținând un curs despre regalitatea românească.
Când ești specialist într-un subiect nu este tocmai simplu să condensezi, să selectezi părțile despre care vei vorbi în timpul pe care-l ai la dispoziție. Când pregătesc un curs de istorie mă gândesc, în primul rând, la ce folosește o anumită informație, ce sens are și ce putem învăța din ea. Și-mi acord un timp de reflecție, de a regândi anumite chestiuni în perspective noi, pentru că ultimul lucru pe care mi-l doresc este să ajung să repet aceleași texte încât cineva care m-ar asculta a doua oară ar ști deja tot ce voi spune.
Dincolo de prejudecăți
Îmi doresc mult ca, atunci când oamenii se gândesc la monarhia românească, să o facă fără prejudecăți. Când discutăm despre domniile regilor României, nu contează dacă suntem monarhiști sau republicani - ci, în primul rând, să avem spiritul critic necesar să înțelegem anumite decizii și consecințele lor.
Cred că este important să privim dinastia națională ca parte a unui sistem politic mai larg, care s-a bazat pe anumite elite, și care a avut ca fundament un proiect național. Deci, propun cursanților să urmărim imaginea de ansamblu, nu doar anumite detalii care sigur că fascinează - pentru că o monarhie nu poate funcționa fără un anume fast - dar trebuie situate într-un context mai larg.
Cărțile publicate în colecția Istorie cu blazon
Cartea cu care am debutat, La școală cu Regele Mihai. Povestea Clasei Palatine, în 2016 (începeam anul II de facultate), am început s-o scriu în 2013, când aveam 17 ani. Deci, trei ani. Vă povesteam de «serviciile memorialistice»: prima «comandă» pe care am primit-o a fost să-l intervievăm și să scriem biografia colegului de liceu basarabean al Regelui Mihai, Radion Chiaburu. Grație dumnealui am mai cunoscut un alt coleg, Lascăr Zamfirescu, nepotul scriitorului Duiliu Zamfirescu, care și el ne-a povestit despre viața lui. Între timp am mers la Arhivele Naționale, unde am studiat documentele Clasei Palatine - pentru că nu poți face o cercetare profesionistă fără acces nemijlocit la sursele primare.
A doua carte, un volum de convorbiri cu Dinu Zamfirescu, am început-o în 2017 și am publicat-o după doi ani, în 2019. În fine, cea mai recentă apariție, Mareșalii Palatului, este teza mea de disertație: am început-o în 2018, imediat după licență, și am publicat-o patru ani mai târziu, în 2022; a implicat o cercetare mai elaborată, fiindcă am mers să studiez documente în mai multe locuri, la principalele instituții de arhivă... Desigur, nu am omis să caut și descendenți, fiind deplin încredințat că memoria familială este o formă de a păstra un trecut care altfel ar dispărea.
Temeri
Când am primit invitația de a publica prima carte la Corint - eram în 2016 - aveam deja cercetarea făcută; deci, sub aspectul informațiilor, eram destul de încrezător că stăpânesc subiectul. M-am temut, sigur, să nu greșesc anumite date (o scriere istorică adună multe, multe detalii la care trebuie să fii atent), dar poate mai mult decât atât m-a preocupat stilul: de o parte, să respect exigențele scrierii academice, de cealaltă, să ofer o lectură agreabilă și pentru marele public. Cred că aceasta va rămâne o frământare veșnică în cariera mea publicistică, pentru că orice istoric este și scriitor.
Cea mai grea parte
Cercetarea cere mult timp și efort, oferind, la urmă, satisfacții pe măsură: când scrii și ai sentimentul unei înțelegeri de ansamblu asupra subiectului. Partea cea mai grea este, cred, să te oprești. Aș folosi metafora cuiva care merge într-o călătorie și la un moment dat este chemat acasă să povestească ce a văzut: dacă te întorci prea devreme, nu ai ce spune, dar te întorci prea târziu, nu mai ai cui povesti. Cercetarea istorică nu este niciodată definitivă, mereu este perfectibilă și de aceea fiecare carte pe o publici implică un efort care trebuie bine calculat.
Recuperarea istoriei
Suntem o țară în care se vorbește destul de mult despre trecut. Cam fiecare editură publică cărți de istorie, marile edituri au cel puțin o colecție dedicată istoriei... Totuși, cred că ne lipsește, în primul rând, respectul pentru propriul trecut - iar asta se vede, cred, în felul în care ajung uneori să se degradeze clădiri de patrimoniu, să se piardă cărți și documente unice sau să dispară morminte.
Cred mult că ar ajuta dacă în școală ar exista un curs privind importanța cunoașterii propriilor strămoși, care să încurajeze un anume simț civic față de moștenirea trecutului. Fondul este important în primul rând, apoi sigur că putem discuta despre forme, cum să facem istoria mai accesibilă generațiilor care sunt atrase de un anumit stil de comunicare: podcasturi, filme artistice cu tematică istorică, melodii, jocuri...
Noile generații & istoria
Îmi place să le atrag atenția tinerilor faptul că ei au o legătură directă, biologică, cu istoria - prin părinții, bunicii și înaintașii lor. Când realizăm acest lucru, istoria capătă o valoare personală - și ne devine mai ușor să înțelegem, de pildă, ce au însemnat pentru România monarhia, războaiele mondiale, Holocaustul, comunismul ș.a.m.d.
