[Book Talk] Vlad B. Popa: În lipsa unor traume majore și a oricărei revelații divine, sunt suma educației și experiențelor mele de-o viață, exemplar sclipitor de boomer

Am întâlnit și scriitori fericiți. Adică, pe cineva care chiar trăiește din pasiunea sa - scrisul. E cazul lui Vlad B. Popa, autor printre altele al volumelor Povestiri de sub papuc și Povestiri de sub 2 papuci. Spune că interacțiunile din relația bărbat - femeie sunt o inepuizabilă sursă de umor, așa că abia așteaptă să vadă reacția cititorilor, atunci când cărțile îi sunt publicate.

"De când mă știu, am avut doi lupi în mine. Unul dalmațian, pufos, boem, creativ și pus pe șotii, celălalt definiție de dicționar, serios cum ar trebui să fie un lup, ba și cu ceva gene de vârcolac fioros în el", spune Vlad.

Trăiește din scris de mai bine de zece ani și spune că nu s-ar opri niciodată, atât timp cât râmâne măcar un muritor care să-i citească creațiile. Momentan lucrează la partea a doua a romanului Cameleon Baza, dar și la o carte de aventuri pentru pescari, în paralel cu a treia parte din seria Vremea Vrăjitorilor. Îi place să scrie dimineața după cafea și cu muntele în față.

Trecut. Prezent. Trecut.

De când mă știu, am avut doi lupi în mine. Unul dalmațian, pufos, boem, creativ și pus pe șotii, celălalt definiție de dicționar, serios cum ar trebui să fie un lup, ba și cu ceva gene de vârcolac fioros în el.

Dintotdeauna l-am hrănit mai mult pe primul, că al doilea se descurca și singur, iar asta s-a tradus în alegerile mele de-a lungul timpului, făcându-mă să gravitez spre o viață mult mai liberă și mai creativă decât și-ar fi imaginat cineva despre tânărul cu memorie fotografică, pregătit încă de mic pentru o carieră de judecător. Dualitatea asta mi-a permis atât să rămân ancorat în realitate, fără să îngroș stolul de artiști neînțeleși care zboară pe deasupra realităților cotidiene, cât și să nu-mi cobor scrisul în profunzimi pe care nu le-ar gusta și înțelege mai nimeni, dar le-ar lăuda tot intelectualul de paradă.

Momentele definitorii pentru formarea și devenirea ta

În lipsa unor traume majore și a oricărei revelații divine, sunt suma educației și experiențelor mele de-o viață, exemplar sclipitor de boomer, la curent cu tot ce mișcă în materie de trend tehnologic, lingvistic și cultural la puștii din ziua de azi. E oarecum o cerință obligatorie, ca tată al unei aproape adolescente și, acum că tot am zis asta, trebuie să recunosc că familia m-a modelat mai mult decât a reușit orice altceva, de la părinți și școală până la deceniile de trăit fără rădăcini.

Relația cu scrisul

Cred că am scris înainte de a ști să scriu. Atât de veche parte din mine e memoria scrisului încât mi-e greu s-o plasez altcândva decât fix lângă învățatul bastonașelor în clasa întâi.

Am avut în copilărie privilegiul, rar pe vremea aceea, unei biblioteci cu peste o mie de cărți de toate felurile, în care mă pierdeam până prea târziu în noapte, încercând să maschez lumina veiozei de vigilența părinților. Aventurile în care plecam, devorând carte după carte, mi-au deschis imaginația destul cât să dea pe din afară, sub formă de bandă desenată, citită colegilor o dată pe săptămână, la ora de dirigenție, tot în primară.

Câțiva ani mai târziu, când am citit ”Un veac de singurătate”, m-a plesnit între sinapse, pe lângă măiestria autorului, extraordinara libertate a unui scriitor de a-și alege atât stilul, cât și povestea cu care-și hipnotizează cititorul. Până la urmă poate asta a fost totuși o revelație divină formatoare, că de-atunci mi-a încolțit în minte ideea de a scrie și eu o carte care să poată răscoli așa.

Am scris constant, fără o finalitate anume, doar ca să scriu, lăsând manuscrisele să se piardă într-o tristă uitare și eventual în flăcările din sobă; da, scriam pe hârtie, de mână sau cu țăcănitul magnific al unei mașini de scris Adler. Abia după facultate, atras de un prieten într-o colaborare scenaristică, am ajuns să-mi predau textele lumii și să fiu plătit pentru ele.

Nevoia de a scrie

Sunt printre puținii norocoși care au reușit să-și facă meserie din pasiune; mi-am văzut visul din copilărie cu ochii și sunt scriitor cu acte în regulă. Trăiesc din scris carte de mai bine de zece ani, dar chiar dacă nu aș face-o, nu m-aș opri din așternut povești pe hârtie câtă vreme ar exista măcar un singur pământean care să le citească.

E singurul lucru care s-a schimbat în tot timpul ăsta la felul în care iubesc și văd scrisul – dacă la început îmi lăsam imaginația să coboare cuvinte pe pagini doar pentru că simțeam nevoia să o fac, acum am publicul drept partener și sunt conștient că finalitatea procesului meu creativ va fi o carte citită de alții. Asta aduce un plus de satisfacție, dar și o ușoară presiune, nu ai vrea să-ți dezamăgești cumva cititorii.

Povestiri de sub 2 papuci

”Povestiri de sub 2 papuci” este continuarea satirei despre relații lansată cu un deceniu în urmă, ”Povestiri de sub papuc”, unul dintre cele două manuscrise care m-au făcut parte din echipa de început a editurii Datagroup. Interacțiunile bărbat-femeie sunt o sursă inepuizabilă de umor spumos de la Adam și Eva încoace, așa că dorința de a scrie ceva vesel s-a mulat natural pe direcția asta.

Cât de greu s-a lăsat scrisă 

Povestirile s-au scris de la sine, punctând și exagerând experiențele personale și ale amicilor, iar partea de dicționar a cărții a organizat în definiții mult prea sexista părere populară a masculilor feroce despre mersul lucrurilor într-o relație.

Volumul al doilea al cărții a fost un pic mai dificil de scris decât primul, viața de tată familist fiind mult mai liniștită decât cea de tânăr iresponsabil, așa că și umorul a devenit mai așezat, mai la casa lui. Asta a fost provocarea Povestirilor de sub 2 papuci, să arate o maturizare a personajului principal, fără să piardă din comicul de situație sau din ridicolul amuzant al primului volum.

Când și cum scrii

Scrisul nu-mi depinde de un loc, timp sau ritual anume, și nici măcar laptopul nu mi-e absolut necesar, fiind capabil, la nevoie, de cumplitul sacrilegiu al scrierii cu pixul pe o bucată de hârtie.

Asta nu înseamnă că nu am un program obișnuit, cu sesiunea matinală de după cafea, orientat spre fereastra care-mi arată muntele și pădurea, și sesiunea de după-amiază, fără cafea, dar tot cu munte. Ușurința cu care scriu depinde de felul în care mi se încordează mintea în acel moment, nu de vreun factor exterior. Chiar dacă dispare muntele și ia și cafeaua cu el, eu tot am să scriu, deși probabil am să omor cu unu, două personaje în plus...

Procesul publicării

Avantajul scriitorului de editură serioasă este că el are de scris și... cam atât. Ce ține de logistica publicării se întâmplă prin pură magie, fără nicio forțare din partea autorului. Manuscrisul intră la corectură/editare, de unde, dacă ai fost destul de atent și inspirat, nu se întoarce cu foarte multe schimbări; în paralel, un artist îți desenează coperta și, dacă-ți place, singurul lucru care-ți mai rămâne de făcut e să-ți vezi cartea în carne și oase tu, pe hârtie ea.

Ce simți când cărțile ies în lume

Nu dau foarte multă importanță publicării în sine, e până la urmă rezultatul normal la muncii unui scriitor, în schimb aștept cu tremurici și nerăbdare primele impresii ale cititorilor. Abia când văd că ce-am scornit și pus pe hârtie a ajuns unde trebuie și a făcut ce trebuia să facă, spre exemplu în cazul Povestirilor de sub papuc 1 și 2, să stârnească râsete, mă cuprinde bucuria plină a punctului pus unde trebuie.

Ce urmează

Partea a doua a thrillerului SF Cameleon Baza, a treia cartea din seria fantasy Vremea Vrăjitorilor și, să vezi și să nu crezi, o carte plină de aventuri mai mult sau mai puțin mincinoase pentru... pescari.

Cărțile care ți-au marcat copilăria

Cărțile pe care puștiul din mine le-a devorat au fost seria mușchetarilor, cam tot ce a scris Karl May și Jack London, Vlad Mușatescu pe partea de aventură, iar cele pe care scriitorul din mine încă le ia drept referință, Un veac de singurătate, O zi din viața lui Ivan Denisovici și Jocul lui Ender, toate bijuterii absolute, fiecare pe nișa ei.