[Book Talk] Cătălina Pană: Scrisul mi-e viciu și refulare, singura modalitate prin care reușesc să mă eliberez de presiunea cotidiană

Numele scriitoarei Cătălina Pană pare predestinat pentru ceea ce a ales să facă în viață. Citea de mică prin librării sau cu vacile pe câmp, tot ce-i pica în mână, iar până în prezent s-au adunat vreo 8000 de volume. De scris, a început în clasa a cincea. Îi place să scrie mai ales la un pahar de vin, noaptea, în bucătărie. A debutat cu Dama de pică, romanul devenirii ei, iar cea mai recentă carte este O de la O!ga.

"Mereu rup câte o bucată din mine, presărând-o printre rânduri. Cred că doar așa simți că ai realizat ceva bun, că ai lăsat ceva în urma ta, făcându-l din toată inima. Dacă nu te-a durut și nu ai plâns nițel în procesul de creație, atunci nu e ce trebuie", spune Cătălina.

Scrie pentru a se menține pe linia de plutire și a nu da în clocot, indiferent că e vorba de cărți, articole de blog sau postări pe Social Media. Momentan lucrează la o comedie romantică, dar și la ultima carte din seria Zodia Ispitei. Între timp, visează la scris prin parcuri și cafenele, pe laptop sau măcar la un manager care să preia partea de promovare. Scopul ei? Să facă oamenii să râdă și să se îndrăgostească de lectură.

Privind în urmă: ce e cel mai important de știut

Apropo de „privind în urmă”, nu prea sunt genul. Am încercat mereu să privesc spre viitor, fiind atentă să nu calc în urme vechi (ale mele sau ale altora), asta însemnând doar că m-aș mișca oarecum în cerc. Nu-mi plac formele bine definite – nici geometria nu am iubit-o prea tare – poate de aceea mi-e greu să mă țin de un scenariu, iar asta mă bagă mai mereu în belele când vine vorba de menținerea cursului prestabilit al unei povești. Doar în trafic respect liniatura, în rest Dumnezeu cu mila.

Am fost de când mă știu un om al cuvintelor, chiar dacă startul în sistemul școlar mi-a dat bătăi de cap... dar și alte bătăi. Vorbim aici despre școala de la începutul anilor ‘90, o struțo-cămilă monstruoasă menită doar să facă experimente pe intelectul copiilor. Din păcate, văd că specia a evoluat într-o dihanie mai mare și mai hidoasă – acum spun asta din perpectiva de părinte.

Sunt genul de persoană care vorbește mult și scrie și mai mult, așa că dacă mă lungesc, să știți că așa mi-e firea. Îmi place, de asemenea, să ascult, să înmagazinez informația pe care o aștern mai apoi în texte scrise.
Am crescut la malul Dunării, în Giurgiu, poate de acolo fluiditatea asta, petrecându-mi primii 18 ani din viață într-un sat liniștit, având drept refugiu cărțile pe care le luam cu mine atunci când mergeam cu vacile la păscut.

Sunt scriitoare, blogger, editor, soție, mamă și corporatistă full-time, iar pentru mine conceptul de timp este total abstract și, după cum bine vedeți, conceptul de ordine a ideilor a fost și el abandonat în bătaia vântului. De ce să ne rezumăm la „unul pe față, unul pe dos”, când de fapt floricelele croșetate pe margine sunt cele mai frumoase?

Momente definitorii 

Mereu am spus că Dama de pică, romanul meu de debut, este cartea devenirii mele, marcând perioada de pribegie a existenței de om fără minte. Pe scurt, în 2006 am plecat din România cu 5 Euro în buzunar, aruncându-mă în valurile necunoscutului, dar întorcându-mă, patru ani mai târziu, cu tolba plină de experiențe și povești.

La începutul lui 2020 am profitat de pandemie, reușind să pun pe hârtie o parte din aceste experiențe și transformându-le în romane de succes. Dama de pică este un melanj de 80% realitate și 20% ficțiune, iar mie mereu mi-a plăcut să provoc cititorii să ghicească ce anume s-a întâmplat cu adevărat și ce a fost inventat. Prea puțini au reușit să identifice realitatea, căci totul pare atât de incredibil când nu experimentezi așa ceva pe propria piele.

Cu toată sinceritatea spun (nu vedeți, dar tocmai am dus mâna la piept), dacă nu ar fi existat „experiența Austria”, eu aș fi fost astăzi alt om, probabil o învățătoare plictisită de meserie sau profesoară de limba română, undeva într-o școală de provincie – cel puțin asta era ceea ce credea mama că ar fi potențialul meu la vremea aceea.

Austria mi-a dat proverbialul șut în fund, așadar cine eram eu să refuz pasul înainte?

Relația ta cu scrisul

Oho! Eu și scrisul am fost BFFs încă de când abia puteam ține creionul în mână, dar de înșirat cuvinte care chiar să aibă sens m-am apucat abia prin clasa a cincea. Am colaborat cu diverse ziare locale, am publicat câteva poezii și texte scurte în reviste giurgiuvene apoi, după primii doi ani de „pribegie”, am creat un blog, iar acolo scriam vrute și nevrute, ca într-un jurnal, blog care, ani mai târziu, s-a transformat într-un spațiu dedicat cărților și autorilor români contemporani. Absolventă de jurnalism fiind și manager de proiecte în domeniul comunicării de marketing, am înțeles puterea cuvântului scris, iar în calitate de scriitoare și blogger am pus în practică tot ce am învățat până acum, pe plan personal și profesional.

Ce înseamnă scrisul acum

Acum scrisul pentru mine este un maraton între cât de repede pot pune în cuvinte poveștile care mă bântuie și rapiditatea cu care cititorii devorează cărțile mele. În rest, scrisul mi-e viciu și refulare, singura modalitate prin care reușesc să mă eliberez de presiunea cotidiană. Cum ar veni, eu sunt o oală sub presiune, iar scrisul e supapa care îmi permite să nu explodez. Așadar, în loc să mă „arunc în aer”, am scris patru romane și câteva povestiri scurte, nemaipunând la socoteală articolele de pe blog ori postările din social media.

Când te-ai gândit prima dată la O de la O!ga

Având în vedere faptul că O de la O!ga, cel mai recent roman al meu, face parte dintr-o serie, trebuie să recunosc că aveam conturate în minte niște personaje. Seria Zodia Ispitei este un melanj de erotism și vindecare în tandem, iar Olga mi s-a părut încă din prima carte a seriei un personaj neînțeles și greu de pus pe hârtie – o sălbăticiune rănită. Povestea este una tristă. Abuzată de unchiul ei, abuz în urma căreia a rămas însărcinată, Olga a fost obligată să avorteze, apoi a fost trimisă să locuiască în casa mătușii sale și să trăiască mai departe cu durerea sfâșietoare a pierderii și nedreptatea care a smuls-o din sânul familiei.

Mi-e dragă Olga pentru puterea ei – da, știu că vorbesc despre ea de parcă ar exista în realitate, dar sunt sigură că undeva acolo, în lume, sunt fete și femei care au trecut prin experiențe mai rele decât ea, iar cartea asta le-o dedic lor, celor mai puternice dintre noi.

Cât lucrezi la o carte

Dacă A ta, Mia și Fata cu umbrela galbenă au fost scrise în câteva luni, O de la O!ga a fost scrisă pe parcursul a trei ani, dar nu pentru că ar fi fost greu de așternut pe hârtie, ci doar pentru că sunt mereu împrăștiată în mai multe proiecte. Acum scriu la patru cărți concomitent, iar faptul că trebuie să și promovez ceea ce am publicat până acum îmi fură din timpul de scris.

Nu mă plâng, zău că nu, spun doar că ar fi mult mai ușor să am pe cineva care să se ocupe de promovare, în timp ce eu mă dedic total poveștilor pe care le creez. Știu, asta nu se va întâmpla prea curând – dacă vreodată – ținând cont de faptul că în România nu se poate trăi din scris, darămite să mai și plătesc pe cineva, dar permiteți-mi, vă rog, să visez și eu puțin cu ochii deschiși.

Puncte nevralgice 

Punctul nevralgic a fost redarea cât mai fidelă a incestului emoțional mamă-fiu (da, da știu, #nusuntnormala) și a efectelor acestuia asupra copilului adult. Construirea lui Răzvan, recunosc, mi-a dat ceva bătăi de cap. E destul de greu să zugrăvești emoțiile unui bărbat a cărui mamă refuză să taie cordonul ombilical, să nu mai vorbim de faptul că femeia asta are niște episoade maniacale periculoase. Și mai dificil a fost să împletesc aceste personaje într-o poveste romantică al cărei erotism să nu pară nici deplasat, nici siropos. Greu, nu? Fiecare poveste vine cu niște sacrificii la pachet și poate că sfârșitul cărților mele nu este întotdeauna unul fericit, dar îmi doresc să cred că este unul just.

Când și cum scrii

Scriu preponderent noaptea, în bucătărie, cu un pahar de vin alături. Pentru a mă concentra pe poveste am nevoie de liniște deplină, așa că aștept mereu acel moment al zilei în care toți ai casei dorm, iar eu îmi pot lăsa imaginația să zburde liber. Chestia asta are totuși un mare dezavantaj, anume lipsa somnului. De multe ori nici nu îmi dau seama cât sunt de obosită până nu pic lată într-un somn de 12 ore, din ăla frate cu leșinul.

Visul meu – da, iar visez cu ochii deschiși – este să pot lua laptopul cu mine în oraș, să mă așez la o terasă oarecare și să las degetele să-mi danseze pe tastatură în timp ce beau o cafea – sau mai multe – (iubesc cafeaua, apropo) și iau pulsul târgului. Un alt vis de-ale mele – știu, vise, vise - este să mă cazez pentru câteva zile într-o cabană, undeva lângă un colț de pădure, și doar să scriu bucurându-mă de natură. Nu cer prea mult, nu?

Procesul publicării 

Tind să cred că a mers mai repede și mai ușor decât la alți autori ai generației mele. Nu știu dacă e noroc sau doar talent, îi las pe alții să aprecieze, dar pot spune că mi-am găsit destul de repede o editură de care să fiu mulțumită, unde să fiu tratată cu respect și înțelegere. Echipa de la Editura Petale Scrise este formată din oameni minunați, de la care am avut multe de învățat, iar pentru asta le sunt profund recunoscătoare.

Ce simți când cartea ta iese în lume

Același lucru pe care l-am simțit și la publicarea celorlalte cărți: o imensă ușurare că am mai dus la bun sfârșit un proiect de suflet. Mereu rup câte o bucată din mine, presărând-o printre rânduri. Cred că doar așa simți că ai realizat ceva bun, că ai lăsat ceva în urma ta, făcându-l din toată inima. Dacă nu te-a durut și nu ai plâns nițel în procesul de creație, atunci nu e ce trebuie – zise martira din mine lingându-și rănile proaspete.

Ce urmează

Lucrez la cea de-a patra (și ultima, promit) carte din Seria Zodia Ispitei, scriu în paralel la o comedie romantică intitulată #nusuntnormala, la un crimi erotic și la alte câteva idei pe care nu le voi menționa deocamdată, nu de alta, dar aș avea nevoie de un tabel Excel, o prezentare PowerPoint sau ceva de genul. Sunt o împrăștiată notorie, dar actul creației nu trebuie să fie neapărat ordonat, dacă mă întrebi pe mine, ci doar să își găsească neapărat un sfârșit – și un scop, să nu uităm de scop. Scopul meu este să fac oamenii să râdă, să se îndrăgostească de lectură și să viseze la iubire.

Cărțile care ți-au marcat copilăria

Sunt prea multe pentru a fi enumerate, nu de alta, dar am citit peste opt mii de volume până la vârsta asta (nu zic câți ani am, dar promit că destui). În copilărie nu-mi permiteam să îmi cumpăr cărți, așa că am citit tot ce mi-a picat în mână de la bibliotecă. Am descoperit apoi librăriile (a fost un fel de Evrica, Bingo și Amin la pătrat), iar mirosul de carte nouă m-a fascinat pe loc. Mă așezam într-un colț al librăriei, citeam dintr-o carte, după care o puneam la loc și o reluam a doua zi. Vânzătoarele mă lăsau în pace văzând că am grijă să nu le îndoi sau murdăresc marfa, iar eu plecam rânjind mulțumită. De altfel, dacă îmi iei biblioteca personală la puricat (în care am deocamdată doar vreo 700 de titluri), vei avea impresia că toate sunt noi și necitite, atâta grijă am de ele.

Dar ca să revin la întrebare, am să dau câteva titluri care mi-au deschis apetitul pentru lectură. Prima carte pe care am citit-o a fost Robinson Crusoe a lui Daniel Defoe. Aveam 7 ani și abia terminasem clasa întâi. Gimnaziul m-a prins iubindu-l pe Edmond Dantès, personajul lui Alexandre Dumas din Contele de Monte Cristo. În liceu deja descoperisem literatura „interzisă”: Boccaccio, Henry Miller, Anaïs Nin, Charles Bukowski, autori destul de greu de digerat în ziua de azi pentru stilul lor lipsit de pudoare și tabuurile abordate. Am trecut mai apoi la autorii români și mi-am permis „nelegiuirea” de a citi După-amiază cu o nimfomană pe vârful muntelui Parâng a lui Eugen Șerbănescu, iar acest roman a schimbat felul în care vedeam literatura română, simțindu-mă mândră că și ai noștri scriu asemenea cărți.

Pot spune cu mâna pe inimă că dacă nu aș fi citit ce au scris toți oamenii ăștia minunați menționați mai sus, nici eu nu aș fi fost cea de azi. Cartea formează caractere, iar eu sunt ce și cât citesc.