[Book talk] Mihai Manole: Cuvintele au devenit un instrument de clarificare. Am început să învăț să le folosesc cu o foarte mare precizie

Programare, psihologie, poezie. Capitole care nu par să curgă intuitiv unele după altele, dar care fac parte din povestea lui Mihai Manole. Nu neapărat în ordinea asta, pentru că scrisul l-a însoțit mereu: în școala primară, când a scris primele poezii, în facultatea de Automatică, la masteratul în psihotraumatologie și acum, când este psihoterapeut și scriitor. 

"În profesia mea, de psihoterapeut, este esențială precizia cuvintelor pe care le folosești pentru a obține claritate și pentru a putea susține mai departe schimbări. Schimbări care, în felul acesta, au continuat în planul meu personal și au început să se vadă în felul în care scriam și scriu poezie", spune Mihai. 

Mihai a absolvit Facultatea de Automatică și Calculatoare, Facultatea de Psihologie și Masterul de psihotraumatologie și asistare psihologică, profesează ca psihoterapeut din 2014 și este membru al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei. Povestim cu Mihai Manole în continuare despre volumul lui de poezii apărut recent, "de piele ne va fi cel mai dor", relația lui cu scrisul și etapele care l-au adus aici. 

Privind în urmă: ce e cel mai important de știut

Cel mai important de știut aici & acum îmi vine să zic că e faptul că mă bucur foarte foarte mult de cartea “de piele ne va fi cel mai dor” :) De ocazia de a vorbi despre ea, de gîndul că ar putea să ofere și celor care o citesc un moment bun, o întîlnire bună. Și spunînd lucrurile astea am ajuns să îmi dau seama și care ar putea fi răspunsul la întrebarea  “ce e cel mai important lucru de știut despre mine?”. Cred că cel mai important lucru pentru mine și despre mine este faptul că vreau și mă străduiesc să fiu un om bun - cu mine, cu ceilalți, cu & în ceea ce fac.

Dacă privesc retrospectiv îmi este clar că momentele semnificative pentru mine, care au contribuit serios la formarea mea, au fost momente de întîlniri bune, întîlniri în care bunul m-a ajutat. Fie că e vorba de biblioteca vecinei mele care m-a ajutat apoi să “îmi dau întîlnire” cu alte biblioteci, fie că e vorba, mai ales, de întîlniri ale unor persoane bune alături de care traiectoria vieții mele s-a schimbat. În bine. Tipul de întîlniri pe care Andrei Pleșu le formula cu sintagma “miracolul întîlnirilor” (da, îmi îngădui aici bucuria de a-l cita pe Andrei Pleșu :) )

Sigur, au existat și multe momente/contexte ne-bune care au trasat contururi serioase ale formării mele. Contextele care nu au stat sub semnul bunului ci mai degrabă al adversității, contextele în care a trebuit să mă bazez pe tot ce e bun în mine ca să o scot cumva la capăt, la cel mai bun capăt posibil cu ce aveam la dispoziție.

Prima poezie

Nu, nu-mi amintesc prima poezie. Aș zice că am început să scriu poezii de prin școala primară. E posibil totuși să fie și gimnaziu. Am un ghiozdan plin cu toate caietele dictando care mi-au rămas din perioada de început, e pus bine în boxa apartamentului. Cumva tot amîn să îl deschid, e ca un mic mister pe care îl mai păstrez. Așa cum se întîmplă și în cazul cărților pe care le citesc, din care nu îmi amintesc fragmente, uneori nici subiectul în linii mari, dar îmi pot aminti destul de clar stările pe care le aveam citindu-le, unde le citeam, dacă era vară, dimineață, etc, și în legătură cu ce scriam îmi amintesc doar “aromele” de stare care însoțeau scrisul. Și nu erau plăcute. Să zicem că nu scriam despre “covorul multicolor de frunze”, scriam mai degrabă despre suferință.

Îmi vine să spun că la început a fost scrisul. Apropo de acest motto, să zicem, îmi amintesc cum, pe la începutul liceului, am avut norocul să mă intersectez cu un club de dezbateri academice, în Buzău. Prima interacțiune a avut loc într-un context în care, ajunși la întîlnire, eram încurajați să participăm la un impromptu. Alegeai un bilet pe care era scrisă o propoziție și pregăteai, pe loc, un discurs de 3 minute pe care să îl prezinți în fața celor prezenți. Pe biletul meu era scris “la început a fost Cuvîntul”. Acea întîlnire, cu oamenii de acolo, cu tot ce a însemnat mai departe pentru mine experiența dezbaterilor, a fost o altă întîlnire fericită pentru parcursul meu și pentru relația mea cu cuvintele.

Programare, psihologie, poezie

Am urmat facultatea de automatică și calculatoare, după ce mă pregătisem și pentru psihologie. Mă pregătisem însemna că învățasem pe de rost manualul de clasa a noua (faptul că uit ceea ce citesc nu e un indicator că aș avea probleme cu memoria, ci doar unul despre cum funcționează ea în cazul meu :) ). N-am  putut da examenul la psihologie pentru că s-a suprapus cu cel la automatică și ingineria avea prioritate pentru mama. Au trecut apoi 6 ani pînă cînd am putut reveni la ce era prioritar pentru mine și am făcut facultatea de psihologie.

În tot timpul ăsta (și încă vreo 5 ani după) am fost un programator din ce în ce mai apreciat. Creșteau aprecierea și “succesul” proporțional cu sentimentul meu de impostură. Din fericire și în acest context am întîlnit oameni buni care m-au ajutat în momentele importante, pe care îi simt și astăzi aproape, la mulți ani după ce am reușit să mă stabilizez pe drumul cu adevărat important pentru mine din punct de vedere profesional și personal.

Cum s-a schimbat relația ta cu poezia 

Relația cu poezia și cuvintele s-a schimbat încet-încet pe măsură ce m-am schimbat eu. Un punct de cotitură al acestei schimbări a fost dat de întîlnirea pe care mi-am programat-o și pregătit-o prin urmarea masteratului în psihotraumatologie. Oamenii și perspectivele pe care le-am întîlnit în acest context au fost definitorii pentru formarea mea. Atunci a început un proces în care relația mea cu cuvintele s-a schimbat, în mod natural, ghidată de contextul profesional. Cuvintele au devenit un instrument de clarificare. Am început să învăț să le folosesc cu o foarte mare precizie.

În profesia mea, de psihoterapeut, este esențială precizia cuvintelor pe care le folosești pentru a obține claritate și pentru a putea susține mai departe schimbări. Schimbări care, în felul acesta, au continuat în planul meu personal și au început să se vadă în felul în care scriam și scriu poezie. La început poezia pe care o scriam era doar pentru mine, era unul dintre instrumentele mele de supraviețuire. Cred că un fel de a descrie evoluția ei este cel prin care azi scriu poezie și ca o invitație pentru celălalt. Îl iau în calcul pe celălalt, pe cititor, intenționez să îi fac loc și să intermediez o întîlnire bună a cititorului cu cuvintele din poezie. Și această întîlnire bună ar presupune că poezia îi dă șansa cititorului să își clarifice ceva despre el însuși, acest ceva putînd fi inclusiv sub forma îmi dă o stare….care mă face curios.

Tabieturi de scris

Un moment important în scrisul meu a fost decizia de a participa la atelierele de poezie Mornin Poets. A fost momentul în care m-am simțit pregătit să (mă) exprim în fața celuilalt. Mi-am dorit să primesc feedback, mi-am propus un fel de practică deliberată în sensul acesta de a mă orienta mai bine cînd vine vorba despre cum scriu luîndu-l în seamă și în serios pe celălalt, în cazul acesta pe cei responsabili cu feedbackul, fie că e vorba de antrenori sau colegii de atelier.

Nu am dezvoltat ritualuri, încă lucrez la partea de consecvență. Îmi notez tot felul de fraze, idei, imagini, am un fel de rezervor de material. Apoi mă așez în fața foii goale și am răbdare. Scriu într-o stare de tensiune cumva. Mă ajută cînd tensiunea este una pe care o simt ca pe un fel de căutare, cînd simt că sunt și eu curios cu privire la ce voi scrie, cînd tensiunea are în ea un fel de entuziasm. Mai sunt momente în care îmi dau seama că tensiunea o resimt mai mult ca un fel de presiune, cînd simt că nu pot avea răbdare. Atunci închid, mă opresc. Pentru mine e o experiență în care am ocazia să fiu atent la mine, la stările mele, să țin cont de nuanțele lor.

De mare ajutor pentru mine a fost și structura pe care mi-a oferit-o atelierul Mornin Poets. Mi-a fost de folos pentru a mă orienta, pentru a-mi susține consecvența.

Cine citește prima dată

Soția este singura persoană căreia mai obișnuiesc să îi citesc, înafara contextului de atelier. Sunt foarte atent la reacțiile ei pe măsură ce citește și foarte încrezător în feedback-ul ei, spontan, nemijlocit.

Cât de mult editezi

Editez foarte puțin, cel puțin pe cont propriu. De regulă atunci cînd termin o poezie am o stare de mulțumire, o finalizez spunîndu-mi e gata, cu (din nou) o stare de a ieșit bine. Și cumva devin atașat de acea formă pentru că ea este cumva produsul acelui aici&acum din procesul scrierii ei. Sigur, sunt și toate încercările care nu ajung la această finalitate, drafturile. La unele dintre ele revin și le duc la un bun sfîrșit.

În funcție de ce îmi propun cu/de la poezia respectivă (de exemplu dacă îmi propun să o includ într-un volum :) ) revin la ea, obțin feedback și modific.

Cum primești criticile

Sunt foarte receptiv la feedback, așa cum  spuneam și mai sus. Țin cont de el și încerc să integrez feedback-ul cu care rezonez. Așteptarea reacțiilor celorlalți observ că este pentru mine tot o stare de tensiune, din fericire o tensiune bună în sensul în care simt entuziasm în această așteptare. Sunt curios să aflu reacția, sunt deschis să o primesc așa cum este, mă bucură, desigur, reacțiile pozitive. Din fericire criticile de care am avut parte pînă acum au fost foarte blînde, prietenoase, constructive, care m-au ajutat să editez și să ajung la (alte) variante de care să fiu mulțumit.

Temele care te preocupă

De cînd am primit vestea cîștigării concursului de debut am observat că mi-a fost mai greu să rămîn consecvent cu scrisul. Este pentru mine o perioadă nouă, diferită, din acest punct de vedere. Mă bucur în continuare de această veste și de consecințele ei. Nu am o temă, cred că singurele teme, generic vorbind, au fost și sunt în continuare eu și poezia. Eu nu în sensul de biografie ci în sensul de înțelegere, de coerență. Și poezia în sensul de proiect al unei întîlniri bune între eu și un cititor (primul cititor sunt, de fapt, tot timpul, eu însumi).

Povestea volumului "De piele ne va fi cel mai dor"

Cred că aproape toate poeziile din volum sunt scrise în intervalul 2022-2023, în contextul participării la atelierele MP. Am avut tot timpul în intenție acest proiect, al unui volum. Tot în această perioadă am început să fiu mai atent și la ce ar presupune o astfel de intenție, de volum, spre deosebire de intenția scrierii unei poezii. A venit foarte firească structura volumului, dată de partea supraviețuitoare, partea rănită, partea sănătoasă. Este o structură esențială după care mă ghidez în activitatea profesională și, mai ales, în auto-cunoașterea mea.

Online-ul & lumea poeziei

Din perspectiva mea pot spune doar că platformele sociale mă ajută să mențin un contact mai consistent cu lumea poeziei. Mai consistent înseamnă pentru mine a fi la curent cu evenimentele specifice, cu opiniile, cu noutățile. Cumva mă amorsează pentru vizita la librărie. Cred că ar merita spus și că, pentru mine, sintagma “platformele sociale” e un fel de over-statement, avînd în vedere că folosesc propriu-zis doar Facebook-ul în acest scop, cu mici incursiuni pe Instagram.

Din postura acestui profil de utilizator de social media mi-e destul de clar că îmi scapă multe aspecte ale impactului, mai general vorbind, asupra poeziei.

Cât de importantă e promovarea pentru un poet

Cred că este esențială pentru ca poezia unui poet să ajungă la un public cît mai numeros, pentru a se crea contexte de împărtășire. Sigur, esențială este intenția poetului și etapa în care se plasează el și proiectul său. Eu iau în calcul acest tip de intenție: de a veni în întîmpinarea cititorului, pe de o parte, și de a da curs nevoii de a exprima și de a fi receptat, pe de altă parte. Ori, pentru ambele perspective, promovarea este necesară pentru a duce la împlinire intențiile.

Îmi vin în minte cîteva cărți și autori pe care i-am reperat destul de greu, întîmplător și, citindu-i, am rămas cu sentimentul acesta că ar fi fost potrivit să fie mult mai vizibile cărțile lor, că mi-ar fi părut rău să ratez șansa de a-i citi.

Poezia din România 

Îmi vine să zic că e foarte vie. Sigur contează foarte mult faptul că mă înconjor de poezie, că poezia funcționează ca un fel de “bulă” din care aleg să fac parte. E o zonă plină de lucruri care îmi plac, de-asta aleg să țin aproape, constant lista de cărți pe care îmi doresc să le citesc se updatează așa că e foarte simplu să țin aproape mai degrabă de o poezie care îmi place. Fie că e vorba de poezia debutanților sau (încă) nedebutanților (citesc de exemplu cu mare curiozitate și plăcere poeziilor colegilor de atelier)  sau de antologii ale consacraților.

Recunosc ce nu îmi place prin faptul că, citind, observ că devin dezangajat, nu simt entuziasmul sau curiozitatea de a continua (fie poezia fie cartea, după caz). Există însă “surse” către care, mergînd, am observat că mi se întîmplă foarte rar să am această reacție, surse la care găsesc poezie cu care rezonez - și aici mă refer la edituri sau colecții precum Tracus Arte, Max Blecher, OMG, Cartier, colecția Vorpal de la Nemira.

O poezie pentru cei care nu înțeleg poezia

Asta mi se pare cea mai dificilă întrebare. M-am tot gîndit care ar fi intenția adresată celor care nu înțeleg poezia sau citesc puțină poezie. Adică celor care nu și-au găsit în poezie un însoțitor bun. Cred că poezia este un fel de însoțitor. Ca acel prieten pe care, întîlnindu-l și după ani buni în care a fost la distanță, îl simți aproape și simți bucuria și firescul întîlnirii ca și cînd nu v-ați mai văzut de ieri.

Căutînd răspunsul la această întrebare mi-am adus aminte de starea pe care o aveam citind Antimetafizica, o carte de dialoguri între Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu. Acum mai bine de 20 de ani îmi amintesc starea pe care am avut-o citind-o, în fragmente mici, ca și cînd nu voiam să se termine, voiam tot mai mult să fiu însoțit de ceea ce simțeam citind-o. Așa că m-am lăsat ghidat de această stare, cu încrederea că mă va duce la un răspuns potrivit, am deschis-o, după mai bine de 20 de ani și am ales acest fragment, această poezie:

Subit

A fost o răsucire
la-nceput
iar la sfîrșit, o stare.
Eu nu-nțeleg nimic.
Neînțelesul meu, el înțelege.