Mălina Ionescu a găsit mereu soluții pentru a desena și captura universul în care personajele își spun poveștile, pentru producții românești apreciate și premiate, la producții internaționale precum „Toni Erdmann” (Cel mai bun film european, 2016) și multe alte proiecte.
Câștigătoare a unui premiu Gopo pentru cele mai bune costume (2021, „Urma”) și cu alte nominalizări în palmares pentru costume sau decoruri („Otto barbarul”, „Charleston”, „Două lozuri”), Mălina semnează scenografii și costumele pentru o nouă premieră românească: „Băieții buni ajung în Rai”, regizat de Radu Potcoavă (cu care a colaborat anterior și pentru lungmetrajul „Vara s-a sfârșit” și scurtmetrajul „Miss Sueno”). Aflăm mai multe despre această experiență, dar și despre procesul de creație și adaptare în rândurile de mai jos.
„Băieții buni ajung în Rai” și munca pentru un film independent
„Băieții buni ajung în Rai” a fost un film făcut cu prieteni, mai degrabă într-un cadru restrâns, ceea ce, pentru mine pe de-o parte, a fost un struggle, pentru că aveam o echipă mică și făceam două departamente. Dar cred că am scos-o totuși la capăt cu bine. De la citirea scenariului, la discuții, concept și implementare totul a mers destul de repede pentru că mai lucrasem împreună, ne știam, ceea ce a ajutat mult și lucrurile au mers ușor. Plus că filmul a avut un buget foarte mic și atunci, dacă nu ne-am fi ajutat unii pe alții, nu cred că ne-ar fi ieșit vreodată. Cred că zona asta de lucrat cu prietenii a fost cea mai mare bucurie a proiectului.
Sigur că e mai ușor când lucrezi cu o echipă pe care o cunoști, e mai simplu și mai firesc pentru toată lumea. Fiecare știe cum lucrează celălalt și încrederea reciprocă, de cele mai multe ori, e mai mare.
Amintirea debutului în scenografie
Mă gândesc cu foarte multă nostalgie la începuturi. Inocența, dorința și energia de atunci au devenit altceva, s-au transformat în familiar, au devenit experiență. Totuși, încă mai descopăr ceva nou despre mine și lume, la fiecare proiect, iar asta mă bucură. Cred, însă, că cel mai mult îmi lipsește inocența de atunci. În locul ei, am câștigat multă experiență, care evident ajută foarte mult, dar e un cu totul alt tip de energie din care faci lucrurile. Mi se părea mai natural atunci, când făceam lucrurile fără o miză, era mai degrabă o joacă.
Admirația pentru decoruri și costume
Mă uit la un film în ansamblul său, nu departajez scenografia și costumele de întregul filmului. Fac mereu exercițiul de a privi ca un simplu spectator, parte din public, și nu un profesionist din industrie, care vânează greșeli. Dacă o scenografie servește filmului, pare naturală și-l face să funcționeze firesc, partida e câștigată. Atât scenografia cât și costumele trebuie să susțină și să întregească personajele pe tot parcursul filmului. Cred că mai degrabă observ atunci când personajele joacă un rol, o stare, iar decorul sau costumul nu îi vin în completare.
Calitățile esențiale pentru un scenograf
În primul rând imaginația și în al doilea rând maleabilitatea - fiindcă fiecare proiect este diferit și trebuie să ai disponibilitatea de a te mula pe cerințele lui și de a crea o lume în care acele personaje să funcționeze, să creezi o atmosfera potrivită.
Cel mai provocator proiect
Acum un an și jumătate, am semnat scenografia unui lungmetraj al regizorului elvețian Rolando Colla, care s-a filmat în mare parte în Italia, unde am avut de construit decoruri. Doar că eu eram singura româncă din echipă și toată echipa de scenografie vorbea în italiană. Iar eu nu vorbesc limba italiană! Așa că, asta a fost cea mai mare provocare: să ne putem înțelege ca să scoatem la capăt decorurile. Și am reușit! Nu știu prin ce minune… Am încercat de toate: de la vorbitul prin semne până la toate limbile străine pe care le știam. A fost o experiență interesantă și… intensă! Nu știu dacă a fost cel mai provocator proiect dintre toate, dar cu siguranță a fost interesant să coordonez o echipă a cărei limbă nu o vorbesc.
Etapele de creație și adaptarea
Bineînțeles, primul pas este o discuție lungă cu regizorul pentru a înțelege clar care este viziunea lui, direcția de urmat, ce vrem să spunem cu povestea respectivă. Apoi, etapele de creație sunt cam aceleași: urmezi niște pași destul de clari pentru a ajunge la un decor final. După ce ai conceptul pe care vrei să-l urmezi, etapele sunt similare, cu mici diferențe, pentru că fiecare proiect are nevoile lui specifice. Uneori planul de-acasă se potrivește cu cel din târg, alteori nu, pot apărea surprize mereu, trebuie să fii dispus să găsești noi variante care să servească conceptului, mai ales dacă bugetul te constrânge sau nu găsești alte lucruri ori din alte motive.
Cel mai recent proiect
Cel mai recent lungmetraj la care am semnat scenografia este „Interior zero” al lui Eugen Jebeleanu, cu care am lucrat destul de intens și de bine. Eugen își dorea ceva mai degrabă conceptual, un hibrid între teatru și film, diferit de sfera cinemaului clasic. Asta mi-a plăcut mult și mi s-a părut un challenge. Vă las să descoperiți de ce atunci când va apărea filmul în cinema.
Filme la care ai lucrat pe care le vedem anul acesta
Am lucrat la filmul elvețiano-italian „Charlotte, One of Us” al lui Rolando Colla, care va ieși anul acesta în cinema. Apoi la „Exterior, mașină, noapte” al lui Andrei Crețulescu, unde am semnat atât scenografia cât și costumele. Filmul va avea premiera anul acesta. A urmat „Interior zero” al lui Eugen Jebeleanu, încă în post-producție, iar acum lucrez la proiectul Ivanei Mladenovic, „Sorella di Clausura”, aflat în plină filmare. De asemenea, am semnat împreună cu Ioana Șomănescu costumele la „Încă două lozuri”, regizat de Paul Negoescu. Filmul a avut premiera anul trecut și sper că toată lumea l-a văzut deja. Dacă îl mai găsiți în cinematografe sau pe vreo platformă de streaming, sfatul meu este să-l vedeți, e un film foarte amuzant.
