![[Book talk] Tatiana Ernuțeanu: Societatea noastră nu este una care să aprecieze nici discreția, nici timidatea, nici sensibilitatea sau neputința celorlalți](https://media.iqads.ro/2024/03/img-1393-2-cover-850.jpg)
Tatiana Ernuțeanu, publicist și poet, a debutat în 2020 cu volumul Carne, Visuri și Oase triste uitate în Hydra, la editura Eikon. În 2022 a publicat cel de-al doilea volum, Buletin de știri blues. Până la 18 ani scria poezii doar în jurnal, după care a venit facultatea, cu trăit, simțit și iar scris, în aburi și anturaje de Club A și Regie. Nu poate scrie când e soare și nu mai dă bani pe poeții români contemporani, din motive de agendă corectă politic și imitație, în schimb îi citește pe cei din afară.
"Trăiesc confortabil pentru că urmez naturalețea lui a fi cum ești, trăiesc inconfortabil pentru că societatea noastră nu este una care să aprecieze nici discreția, nici timidatea, nici sensibilitatea sau neputința celorlalți", spune Tatiana.
Poemele sale au apărut în reviste precum Convorbiri Literare, Opt Motive, Cafeneaua Literară, Hyperion, O mie de semne, Golan, Women Writing Berlin Lab, Jurnal Israelian și altele. Pe lângă pasiunea pentru literatură, Tatiana realizează colaje poetice analog, mixed media și cărți poștale, iar lunar semnează rubrica Chicstalgia în revista Forbes Life.
Privind în urmă, ce e cel mai important de știut
Definitoriu pentru atunci și acum ar fi inconsecvența. Găsesc relevantă această primă declarație pentru că justifică natural toate celelalte note personale, pe care le am. Privind înapoi, mă văd ca un copil cu o senzorialitate exacerbată (spre exemplu, aveam 5 ani și mama spune că, uneori vara, în speță, trăiam o stare de neliniște, afirmând doar că mă apasă cerul, aspect greu de definit sau detaliat la vârsta aceea, greu de gestionat de mama și bunica, fiind ceva atât de vag), cu nevoi afective mari (deși nu am dus lipsă de dragoste și atenție), cu o teribilă neîncredere în sine (aici autorul a fost tata care niciodată nu m-a lăudat în nicio circumstanță) cu o indiferență față de societate și sistem (prima notă în clasa a I-a a fost un 4 pentru că nu-mi făcusem tema.
Reacția mea a fost de a încerca să plâng ajunsă acasă, așa cum văzusem că o fac ceilalți colegi când primesc chiar și un 8, însă neieșindu-mi ipocrizia, am întrebat-o pe mama dacă trebuie să plâng neapărat, căci mie nu-mi pasă de acel 4 și știu cum mama mi-a răspuns zâmbindu-mi oarecum amuzată: dacă nu simți, nu trebuie! iar asta m-a liniștit) care conturată natural la 7 ani a continuat până în ziua de azi la fel de natural. Am fost, însă, un copil care învăța doar la materiile de interes, citea mult, dar ce voia el, din bibliotecă, nu ce era pe fișa de lectură, un copil căruia i s-au cultivat mult emoțiile și aproape deloc sociabilitatea, un copil, pe cât de timid, pe atât de infatuat. Enfin.
Toate acestea s-au sedimentat, nu spun bine sau rău, conturând un adolescent și apoi un adult complet indiferent cu privire la exterior, cu norme și principii, cred eu, morale și bune, dar nu neapărat comune, cu o predilecție spre nostalgie și cu o îndârjită nevoie de a-mi apăra individualitatea, atât cât este ea, drept pentru care nu pot adera la curente de moment, la modă, la considerații statuate drept norme ale modernității, nu cultiv prietenii conjucturale, nu-mi fac PR, nu-mi fac intervenții estetice and so on. Pe scurt, nu sunt un om nici adaptabil (vina mea) nici acceptat ușor (vina celorlalți). Trăiesc confortabil pentru că urmez naturalețea lui a fi cum ești, trăiesc inconfortabil pentru că societatea noastră nu este una care să aprecieze nici discreția, nici timidatea, nici sensibilitatea sau neputința celorlalți.
Mmente definitorii în formarea ta
Cred că imprintingul familial a fost un pilon de la care s-a pornit.
Am crescut într-o casă plină de cărți, cu o colecție impresionantă, începută de bunicul matern, un tip extrem de șarmant, căruia i-au plăcut trei lucruri în viață: literatura, alcoolul și pokerul. Pe bunicul eu îl cunosc doar din spusele familiei mele sau ale străinilor care l-au cunoscut. Bunica maternă, o mare iubitoare de lectură, îmi povestea cum, în timpul războiului, împrumuta cărți de la colegele ei de școală, le ținea sub pat și citea la lumânare până când auzea sirenele. Era escapismul ei. Mama, apoi, profesoară de limba română și franceză, mi-a insuflat, în cel mai firesc mod, pasiunea pentru literatură, cât și pentru lingvistică, structuralism, semantică (de asta cred și că arta care mă mișcă cel mai mult e cea conceptuală, care are tot ce vreau: și mesaj, și structură, și în care centrală e ideea.
Apoi, la liceu, am avut șansa de a îl avea profesor la literatură universală pe Nicu Ioana (pseudonim Andrei Gligor) prozator și critic literar. Eram în anii ‘90 și imaginează-ți cât de impresionați eram noi, puștii, de profesorul nostru, care ne învăța literatură, îmbrăcat întotdeauna în costum 70’s cu adiadași și tricou, stând pe catedră, discutând liber cu noi, ca de la egal la egal. Eram cu toții seduși de personalitatea, atitudinea, stilul și nonconformismul lui pentru acea vreme, când abia apăruseră dozatoarele TEC și rujurile verzi, care pe buze se făceau roșii.Toți învățam de plăcere la literatură universală, pentru că știa să pară accesibil și doar să ne ironizeze, niciodată să ne impună ceva. Așadar, și dumnealui îi datorez mult din formarea mea.
Apoi am devenit. N-aș trece școlile făcute, deși cu siguranță au contat, dar emoțional nu au contat, aș trece mai degrabă căutările mele, nevoile mele, împlinirile mele, care s-au transpus în acțiuni, inițieri, renunțări, decizii. Am o permanentă senzație că pierd niște lucruri făcând altele, am o permanentă senzație că nu pot afla câte vreau să aflu, câte îmi plac, câte pot descoperi sau aprofunda și asta de multe ori mă lasă complet blocată, incapabilă să fac ceva.
Relația ta cu scrisul
În timpul facultății, la mezaninul Universității din București era un bar, unde se citea și se asculta poezie, unde Florian Pittiș dădea tonul, unde era o atmosferă pe care corectitudinea existențială de azi a anulat-o, era un tumult de emoții, fum de țigară, aburi alcoolizanți, deziluzie, entuziasm, reținere, dar și dăruire. Era mult. Atunci am scris primele poezii. Până la 18 ani scriam doar în jurnal. Se pune? Cred că se pune că arată tot o nevoie de exprimare. Apoi, în timpul facultății, am scris, apoi, am trăit, apoi, iar m-am întors la scris și iarăși la trăit. Pierdeam nopțile în club A și în barurile din Regie, citeam mult, trăiam intens, visam câte în lună și-n stele și nu mă interesa deloc viitorul meu.
Visurile mele nu au fost niciodată despre a ajunge „cineva”. Visurile mele n-au fost niciodată despre posesiuni materiale. Visurile mele erau, pe cât de mici, ca niște secvente de film din Cinecittà (are rost specificația cinecitta, nu e pentru atmosfera textului, dar despre asta în altă discuție) pe atât de irealizabile, îmi dau seama azi. Daca relația mea cu scrisul a evoluat? Îmi pare că e în aceiași termeni de du-te vino, la fel de eterică, azi simt, vreau, mâine nu.
Ce înseamnă pentru tine scrisul acum
Simt mult, excesiv, disproporționat, cu toate astea scriu ca să simt mai mult decât îmi oferă realitatea. Am nevoie de scris, de muzică, de lectură, să văd artă, să văd balet, să dansez, să desenez, să fac orice conduce la dezideratul, cum spun eu „să simt mult”. Nu caut, însă, ca ceea ce simt să fie neapărat din spectrul emoțiilor bune, să le numesc așa, primesc cu satisfacție și tristetea, disperarea, regretul etc. Sunt dintre cei care pot asculta o melodie care să trezească atâta intensitate în mine, încât, la propriu, să îmi fie greață. Să mi se facă aproape rău fizic.
Și mai scriu și ca să dau șansă unor lucruri trăite să continue să aibă viață. În rest, știu mai bine pentru ce nu scriu, nu scriu pentru public (asta ar însemna să mă pliez pe preferințele de moment ale lor sau ale curentului literar, prefăcânu-mă interesată de temele lor care, de cele mai multe ori, nu sunt și temele mele), nu scriu pentru critici (sunt irelevanți în România, o dată, pentru că sunt puțini cei care contează și o dată, pentru că dintre aceștia puțini sunt cei care privesc obiectiv un autor, altfel se apleacă asupra unui volum ori dacă de autor îi leagă fie prietenia, fie ura), nu scriu pentru premii (nu mă gâdilă, dar și dacă m-ar, șansă n-ar fi, doar în România talentul are legătură cu etatea, astfel toate concursurile au ca ultimă vârstă valida 35. Nu-i mai am. Despre acest tip de discriminare n-am văzut statusuri) și nu scriu pentru notoritate.
Cea mai recentă carte publicată
Cartea asta se contura de la zi la zi, dar această lipsă de ambiție și consecvență, care mă pune mereu pe scena simpaticilor ratați, nu-mi permitea deloc să mă adun cât să o pregătesc literalmente, să o trimit unei edituri. Scrisul așadar curgea, avea de unde și nu mă opuneam și simțeam paralel cu asta și că deja mi-am îndeplinit scopul. Am scris-o, cred, în lunile de vară ale anului precedent publicării. Îmi ascult mult starea, astfel, pot avea perioade în care simt nevoia de a mă exprima și o fac ușor și perioade în care nu scriu un rând și nu forțez. Nu fac parte dintre cei care se iau la întrecere cu sine în a publica des, nu-mi propun să fiu un autor prolific, vorba Elenei Cârstea, nici nu vreau și nici nu pot.
Off poetry
Cărțile poștale, colajele poetice analog, printurile, broderiile manuale sunt niște extensii ale poeziei. Sunt exprimări ale stărilor mele, sunt traduceri ale intimității mele, modul meu de a comunica cu lumea.
În colaje lucrez mult cu subconștientul meu, încercând să conciliez trecutul cu prezentul, toate colajele mele sunt mici narațiuni personale. De aici și recurența unor simboluri. Primul set de cărți poștale, Dă-mi mâinile tale calde, s-a născut ca un demers prin care mi-am dorit să atrag atenția asupra indiferenței epocii și a lipsei de toleranță, care prin trasarea unor coordonate clare marginalizează anumite categorii de oameni, condamnându-i indirect la singurătate și neîncredere. Fac parte dintre aceștia. Am ilustrat solitudinea prin 17 imagini simbolice, ce aparțin unor ani și etape de viață diferite, a căror singură unitate a fost și este singurătatea. Cel de-al doilea set, AncoraTu, m-am gândit că ar putea aduce poezia într-o formă mai accesibilă oamenilor. Am ales cartea poștală pentru că mi-am dorit să îi reabilitez farmecul. Mi se pare pe nedrept repudiată.
Bule online
Sinceră să fiu, la mine în bulă nu prea e abundență. E mult orgoliu și sunt mulți pseudo-intelectuali. Este, însă, și cultură, și creație, și originalitate.
Selecția o operez emoțional. Știu clar ce estetică vizuală mă oprește din scroll. Știu și care sunt oamenii care pentru mine contează și pe ei îi citesc, îi știu și pe cei care au un univers al preferințelor atât de departe de al meu, încât nu mă opresc să văd ce și cum (asta pe Fb). Pe Insta, însă, găsesc foarte multe lucruri care fac parte din cele ce mă interesează. În special, conturi din afară. Pe mine nu mă incită uniformizarea de aici. Cultură nu simt că e prea multă, e multă impostură, autosuficiență și multă ideologie și din ce în ce mai puțin feeling.
Când și cum scrii
Am observat că nu pot scrie când e soare. De fapt, relația mea cu soarele e una atipică. De când „mă apăsa cerul” și până azi, soarele e un factor care mă angoasează teribil. Simt că soarele te obligă cumva să stai în prezent, iar mie îmi place să stau în trecut. În fine, scrisul la mine e spontan, când e să fie, deci nu-mi permite să dezvolt tabieturi. Poate țigara, să spun, e un bun companion, dar ea e mereu, deci o mai trec?
Locul tău în poezia de la noi
Despre locul meu în poezie, consider că nu e deloc treaba mea. Nu m-a interesat acest aspect și mi-e greu să fac acum să pară că mă interesează. Cronicile primite la cele două volume scrise au fost măgulitoare, dar, sincer, n-au născut vreo încredere nemaivăzută în mine, dar nici dacă aș fi primit o critică negativă nu m-ar fi afectat. Sunt destul de detașată. Scriu fără așteptări, așa cum mă și prezint pe lumea asta.
Nu am în vedere un stil în care mi-am propus să scriu și nici n-am avut. Deși admir foarte mulți poeți, nu mi-am dorit să fiu o copie a vreunuia. O copie, oricât de bună ar fi, rămâne o copie. Așadar, la nivel conștient, mi-am dorit să-mi respect vocea poetică, temele, stilul meu. La nivel inconștient, e posibil să fi fost amprentată.
Am fost încadrată de oamenii din industria literară în post-modernism, dadaism, suprarealism, hiper-realism confesiv, romantism, așadar n-am un răspuns ferm.
Cât despre poezia contemporană, voi face o afirmație care va naște o profundă antipatie. Este inflație de poeți în acest moment. Cum pe vremuri tinerii tindeau să devină juriști, așa, tinerii vor astăzi cu orice preț să fie poeți. Nu mai are treabă cu ideea de vocațional, ci cu ideea de a aspira. Din acest considerent, în lipsa unei voci poetice reale (incluzând aici limbajul tău, tipul tău de enunț, de personalitate, temele care te preocupă etc.) dar în prezența dezideratului de a te numi poet, tot ce poți face e să imiți. Și când spun imiți e în cel mai propriu sens.
Îți pot demonstra oricând că e suficient să citești un singur poem, celelalte sunt variațiuni ale aceluiași. Vorbesc aici de „poeții” cu pretenții de poeți contemporani publicați sau nepublicați. Cei care sunt vârfuri cu adevărat sunt puțini, comparativ cu sutele care îi copiază.
Eu m-am limitat la a citi acum doar câțiva poeți români contemporani, în rest nu mai cumpăr nici măcar o carte de poezie contemporană românească. Nu mai creditez pe nimeni. Am cheltuit nenumărați bani pe epigoni, ca să citesc în zeci de cărți același lucru. Nu mai pot tolera aceleași stângăcii militantiste, aceleași revolte-simulate la adresa lucrurilor care stau acum pe agenda politicului corect, nu mai pot să citesc toți acei termeni specifici postumanismului.
Cumpăr, în schimb, poezie contemporană străină.
Procesul publicării
Procesul primului volum Carne,visuri și oase triste uitate în Hydra a fost, să-i spunem, mai „original”. Glumesc! În fine, scrisem manuscrisul, însă aveam o dorință, ce deriva dintr-o chestiune foarte personală, combinată cu faptul că mă regăseam mult în poezia lui Ioan Es Pop. Așa că mi-am spus că trebuie să-l găsesc pe acest poet să îi înmânez manuscrisul să îi aflu părerea și în cazul în care va fi una favorabilă să-mi ofere și coperta IV. Nu-l cunoșteam. L-am căutat pe Fb și i-am lăsat un mesaj. Nu prea intra pe Fb, aveam să aflu ulterior. Într-o zi mi-a răspuns că este de acord să-l citească, dar că nu va face coperta IV decât dacă îi va plăcea mult cum scriu. I-am trimis manuscrisul și am aștepat. Trecuseră 7 zile, eu slăbisem, fumam mult, eram foarte irascibilă, tensionată. Enfin, știu clar momentul când într-o dimineață când încuiam ușa să plec știu și unde, la bancă, am auzit semnalul telefonului și you got mail. Era de la dumnealui. Îmi spunea că îi place mult stilul meu și că o să-mi ofere cu plăcere coperta IV. Apoi l-am trimis editurii. Iarăși așteptare. Într-un final a apărut, iar la trei zile după, a fost instaurată starea de urgență, cartea mea nu apucase să plece din editură spre librării, librăriile s-au închis, viața s-a oprit. Pe nimeni nu mai interesa poezia. Eu trăiam niște frustrări teribile, pentru că simțeam că acest volum nu are șanse egale de start ca orice altă carte, cum normal e să fie. Plecam cu un handicap, de la debut. Am așteptat din nou. Lansarea am făcut-o după un an, când am prins o mică relaxare a măsurilor, căci apoi au reapărut mai stricte. Dar culmea e că acest volum a fost foarte vândut și foarte apreciat. Cel recent, Buletin de știri blues, nu a beneficiat de condiții atât de atipice. A fost un proces mai relaxat, nici eu nu mai eram atat de impetuoasă, nici altă pandemie n-a venit.
Nu știu de care volum sunt mai legată, le privesc cu o anume stare de alteritate, căci nu mai sunt aceeași. Îmi amintesc însă cu exactitate fiecare poem, când l-am scris, unde eram, ce a condus la el, ce trăiam atunci. E ca o cartografiere a stărilor mele, pe care le revizitez și astăzi. Fiecare volum m-a emoționat altfel în clipa în care l-am ținut în mână, dar n-am făcut din asta niciun titlu de glorie. Apoi le-am lăsat în lume, căci am considerat că, odată publicate, au viața lor și nu-mi mai aparțin doar mie.
La ce lucrezi acum
Lucrez la un nou volum. Am primit și o propunere pentru o expoziție. Cam atât. Sunt un om care nu-și face planuri. Acționez spontan, impulsiv, de multe ori, în funcție de anotimpurile mele interioare.
Cărțile care ți-au marcat copilăria
Nu știu să mint. Eu, după ce am învățat să citesc bine și să trec prin câteva lecturi obligatorii câțiva ani, am început să fur cărți din bibliotecă, alegându-le bineînțeles după titlu. Așa am ajuns în clasa a patra să citesc Decameronul, din care n-am înțeles nimic, Guy de Mopassant - O viață și Dumas fiul – Dama cu camelii, la care mi-amintesc doar că am plans. Deci nu știu să raspund oferind niște titluri de literatură pentru copii, pentru că nu-mi amintesc vreunul. Știu că mi-a plăcut o carte tot pentru adulți, eu fiind în clasa a -V-a: Nu sunt o haimana, a unui autor, Mihăilescu, cred că se numea și o alta, Printre portocali – Blasco Ibanez. Știu, va parea că sunt o mincinoasă, că o fac pe interesanta, dar vă asigur că eu nu-mi jecmănesc trecutul și îmi asum ce am trăit și cum am trăit.
