[Creative Sceno] Tudor Prodan: Îmi plac brutalismul, minimalismul și spațiile eclectice. Îmi reamintesc faptul că m-am născut în Europa de Est și că am prins perioada de tranziție

Experiența în graphic design îl determină pe scenograful Tudor Prodan să nu aleagă cu ușurință compromisurile când vine vorba despre estetica și respectarea normelor vizuale în decorurile sale. În fiecare scenografie pornește de la text, în care caută mereu punctele ascunse, nuanțele, înțelesurile subtile. Astfel, evită clișeele în creațiile sale. Nu a studiat scenografie, a ajuns în domeniul ăsta absolut întâmplător, a învățat cu fiecare proiect creat și de la fiecare regizor cu care a lucrat.

"Am conștientizat cât de important este să introduc ceva personal în fiecare decor pe care îl concep. De la un obiect sau o instalație, până la idei sau concepte întregi, am început să strecor câte ceva în fiecare decor, lucruri care au sens doar pentru mine, nu neapărat și pentru public", spune Tudor.

Cu scenograful Tudor Prodan povestim în cele ce urmează despre crearea unei scenografii de teatru, despre relația regizor-scenograf și despre ultimul spectacol pentru care a creat un decor surprinzător, „Pterodaclili” de la Teatrul Excelsior.

Drumul tău către scenografia de teatru

M-am născut in București, am urmat cursuri în cadrul U.A.U.I.M., la trei secții diferite, Design Interior, Arhitectura și Tehnologie, Arhitectură. Tot în această perioadă, am început să merg la cursuri de graphic design la Arte și am continuat lecțiile de desen în particular. După ce am renunțat la facultate, a urmat o perioadă destul de instabilă, după cum era de așteptat.

Am schimbat mai multe job-uri, până când am ajuns să mă angajez ca operator lumini într-un teatru. A fost o perioadă plăcută, am fost prin câteva turnee cu diverse spectacole și am cunoscut destul de mulți oameni din teatru. Nu, nu m-am decis atunci că vreau să fac scenografie, de fapt încă nu m-am decis că vreau să fac scenografie, oricât de penibil ar suna asta. În perioada aia citeam mult și mergeam des la teatru și unul dintre spectacolele care mi-a plăcut a fost Transcentral, regizat de Cristi Balint, la Pod. Era un colaj după ceva povestiri de-ale lui Dino Buzzati, dacă nu mă înșel. Asta se întampla prin 2008-2009. La scurt timp după ce am văzut spectacolul m-am întâlnit cu Cristi Balint pe stradă și out of the blue mi-a propus să colaborăm pe partea de scenografie la un nou proiect. Spectacolul [ S.O.L.S. – Sounds of Liquid Silence] nu avea decor sau în orice caz era extrem de minimalist, accentul fiind pus pe costume și pe elementele de recuzită.

Neavând nici un fel de experiență ca scenograf, am realizat tot ce mi-a cerut Cristi, era vorba despre niște bile mari care se puneau pe cap, un pistol și o foarfecă supradimensionate și alte câteva elemente de recuzită. Țin minte că spectacolul a fost primit bine de public, dar din păcate nu s-a jucat de foarte multe ori, nu mai știu de ce. Au urmat mai multe proiecte, dar erau destul de rare și majoritatea erau în independent.

Credit foto: Alexandra Pasca

Când ai simțit că te-ai maturizat ca scenograf

Nevenind din zona teatrală, nu prea am avut mentori sau pe cineva care să mă ghideze, am învățat câte ceva de la fiecare regizor cu care am lucrat, mai mult sau mai puțin. Cred că până acum am avut două momente de maturizare ca scenograf. Primul a fost la spectacolul Cel mai frumos roman din lume, după Ventrilocul de Larry Tremblay, regizat de Alexandra Penciuc la Unteatru, în 2013. Întâlnirea cu Alexandra m-a făcut să îmi dau seama că rolul scenografului în realizarea unui spectacol este mult mai mult decât o simplă unealtă a regizorului. Cred că regia și scenografia ar trebui să se influențeze reciproc și că ambele părți ar trebui să fie cât mai deschise la schimbările conceptuale care intervin. Din păcate nu am întâlnit multe cazuri în care lucrul ăsta să se întâmple, au fost și sunt situații în care mă simt tratat ca un generator de spații și atât. Lucrul ăsta conduce, din punctul meu de vedere, nu la un spectacol, ci la încercarea unui singur om de a face un spectacol. Revenind la Cel mai frumos roman din lume, a fost primul spectacol unde am conștientizat efectul terapeutic al teatrului și cât de important este să introduc ceva personal în fiecare decor pe care îl concep. De la un obiect sau o instalație, până la idei sau concepte întregi, am început să strecor câte ceva în fiecare decor, lucruri care au sens doar pentru mine, nu neapărat și pentru public. Ăsta e, cred și singurul motiv pentru care încă mai fac scenografie.

Un alt moment important pentru mine a fost la spectacolul Viața și moartea lui Richard al ll-lea de W. Shakespeare, regia Radu Iacoban, la Teatrul Mic, în 2018. A fost primul spectacol la care am beneficiat de un buget generos și de maturitatea necesară să îl cheltui, precum și de susținerea necondiționată din partea teatrului. Cunosc ideea că un scenograf ar trebui să facă ceva uau din nimic, dar consider ca este necesar ca macar din când în când să i se acorde în totalitate resursele de care are nevoie. Cred că este un mod bun prin care scenograful se poate autoevalua.

Particularități ale stilului tău de creație

Nu știu dacă le pot numi particularități. Încerc să esențializez pe cât posibil informațiile primite de la text și de la regizor și să le transform în ceva personal cu care pot lucra. Având un background destul de solid pe graphic design, încerc ca fiecare decor pe care îl fac să respecte câteva norme vizuale care țin de compoziție și de proporție. Țin mult la estetică, chiar dacă acest fapt poate îngrădi uneori viziunea regizorală.

Mi s-a spus că am un stil al meu, nu îmi dau seama, cred că rămâne la latitudinea spectatorilor să decidă asta. La modul foarte practic nu îmi place să patinez decorurile, deși în unele situații este esențial, dar încerc să evit pe cât posibil acest lucru și mi-am dat seama ca în ultimul timp îmi plac oglinzile.

Ce te ajută în creație

Mă ajută să cunosc cât mai multe materiale și modul în care se comportă. Îmi plac brutalismul, minimalismul și spațiile eclectice. Îmi reamintesc faptul că m-am născut în Europa de Est și că am prins perioada de tranziție. Mă inspir din orice, de la desene animate până la filme de artă.

Credit foto: Mihaela Tulea

Procesul prin care se naște o nouă scenografie

După ce citesc textul, am câteva discuții cu regizorul și mă apuc să fac schițele de decor. În ultimii ani mi-am dat seama că treaba mea se termină odată cu finalizarea schițelor, ce urmează după, procesul de execuție, este cu totul altceva, care nu depinde numai de mine. Așa că încerc să fac schițele cât mai aproape de realitate. Petrec mult timp în această etapă pentru că vreau să văd cât mai din timp decorul final. Odată terminate schițele încerc să uit că le-am făcut eu și ma raportez la ele ca la o informație primită din exterior. Lucrul ăsta îmi permite să mă detașez și să mă axez pe procesul de execuție. După ce e gata decorul și e montat la scenă îmi aduc din nou aminte de importanța lui.

Cât de mult contează textul pentru tine

Încerc să îmi găsesc un alt punct din care să văd lucrurile, mi se pare că tot timpul există un astfel de punct ascuns în text. Asta mă ajută să evit spațiile clișeistice pe care le oferă de cele mai multe ori textele, plus că este o metodă bună de a îmbogății nuanțele și înțelesurile pe care le oferă acestea. Un alt lucru pe care îl fac este că încerc să aduc acțiunea prezentată în text într-un oarecare contemporan, lucru care îmi permite să jonglez cu idei și concepte pe care le cunosc, astfel nu sunt nevoit să mint pe nimeni. Sunt de acord că textul este important, dar cred că ar trebui tratat mai mult ca un fel de guide lines, mai ales pe un text clasic. E mai spectaculos așa.

Relația regizor-scenograf

Cred că relația regizor-scenograf se bazează în primul rând pe încredere. Sunt destul de reticent când încep un spectacol cu un regizor cu care nu am mai lucrat pentru că nu îi cunosc mentalitatea și modul de abordare. Au fost multe situații în care nu am fost de acord cu propunerea regizorală sau pur și simplu nu ne-am înțeles pe concept, fapt care a transformat tot procesul într-un chin, pentru mine cel puțin. Un singur spectacol este prea puțin cât să ajungi să stabilești o relație regizor-scenograf. De aceea prefer să lucrez cu regizori cu care am mai colaborat, pentru că există o încredere reciprocă și se ard mult mai repede etapele de creație. Dar au existat regizori cu care am colaborat o singură dată și cu care am fost din start pe aceeași lungime de undă.

Credit foto: Mihaela Tulea

Dintre spectacolele care te-au provocat cel mai mult

Îmi vine în minte Persona de Ingmar Bergman, regia Radu Nica, Teatrul Odeon. Am construit unul dintre decorurile care încă mă intrigă, mi se pare că am facut un salt temporal și că am construit din greșeală un decor pe care trebuia să îl fac peste câțiva ani. Poate că ăsta a fost efectul colaborării cu Radu Nica, care a impus un nivel de profesionalism ridicat, lucru care a forțat o maturizare vizuală din partea mea.

Povestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese, text și regie Radu Iacoban, la Teatrul Național Timișoara, este un alt turning point pentru mine, fiind primul spectacol la care am început să mă apropii de ideea de instalație performativă.

Cassandra de Norah Sadava & Amy Nostbakken, regia Leta Popescu, la Apollo 111. Întâlnirea cu Leta m-a ajutat să privesc spațiul ca pe o entitate organică, care participă activ la conceperea unui spectacol. În laboratorul Letei am văzut cum un gest sau o simplă onomatopee se poate transforma într-un concept teatral solid.

Nuntă în Oaș, de Anca Munteanu, regia Cristian Ban, Teatrul de Nord, Satu Mare. Colaborarea la acest spectacol cu Cristi, a fost ca o gură de aer prospăt. Deși nu am mai colaborat înainte, am fost surprins de libertatea pe care mi-a acordat-o în conceperea scenografiei și sunt fascinat de candoarea cu care se apropie Cristi de spectacolele lui.

Credit foto: Andrei Gindac

Cel mai recent spectaol, „PTERODACTILI”

Lucrez cu Radu (n.r. Radu Iacoban) de mult timp, cred ca avem peste 20 de spectacole împreună, ceea ce face lucrul la un spectacol să fie ușor și satisfying. Folosind același limbaj, ajungem la un concept extrem de rapid, lucru care ne permite să dezvoltăm cât mai mult spectacolul. Pentru Pterodactili am pornit de la ideea cavoului familiei Duncan, un spațiu – living în care o familie se poate înmormânta. A mai existat o variantă de decor în prealabil, dar montarea devenea dificilă, așa că am ajuns la varianta actuală. Mi-a plăcut mult textul, sunt de parere ca față de alte texte care abordează teme similare, Nicky Silver a avut curajul să meargă până la capăt cu textul său. În alte piese există o urmă de speranță, care salvează personajele în ultimul moment, nu și aici. Este un spectacol dark care deghizează tema morții în comedie, de fapt se vorbește atât de mult despre moarte încât își pierde semnificația, aceasta devenind un lucru obișnuit care se poate întâmpla oricând și nu e nevoie să fie neapărat tragică. Când lucram la schițe, am avut în permanență în minte povestea lui Humpty Dumpty, voiam să văd personajele uracte pe un zid, de unde cad în mod repetat, nefiind nimeni care să le lipească la loc, totul pe un fundal de Grădina Edenului.

Credit foto: Andrei Gindac

Un spectacol de teatru a cărei scenografie te-a impresionat

Ceva ce am omis să spun la început și poate ar fi trebuit să o fac, este că teatrul, pentru mine, nu este o pasiune. Adică nu mi-am dorit și nu îmi doresc neapărat să fac scenografie. De când am început să profesez ca scenograf, mai susținut, am fost destul de rar la alte spectacole, așa că nu pot să spun că am un spectacol preferat sau la care aș fi vrut să lucrez.

Un spectacol de teatru pentru care ai vrea să creezi scenografie

Amedeu sau scapi de el cu greu de Eugen Ionesco.

Cum vezi tu frumusețea

Nu cred în acest concept.