”Cum să te ratezi cu demnitate”. Cartea lui Octav Gheorghe a apărut zilele acestea în librării și promite să ocolească ”adevărul” despre industrie și să vorbească mai mult despre oameni, cu ironie și umor. Octav s-a întâlnit cu publicitatea din întâmplare prin anii 90 și, deși a crezut că o sa fie ceva temporar, a rămas în domeniu vreo 20 de ani. Apoi s-a întors la ceea ce își dorea să facă cu adevărat: regie și scris. A regizat pentru HBO, acum lucrează la un serial pentru Netflix, unde este scenarist și regizor, iar în pandemie s-a apucat să scrie cartea asta, unde a adunat povești amuzante, trăite și culese de la alții.
”Fiind, într-o oarecare măsură, o carte care se referă si la advertising, n-am vrut sa para o răfuială a mea cu domeniul. N-am vrut să iasă ceva agresivo-tragico-vindicativ. Am încercat să ratez profunzimea si gravitatea, să ocolesc “manifestul”, “adevărul despre industrie” și să aleg ironia si umorul”, spune Octav.
Vorbim în continuare cu Octav Gheorghe despre Cum să te ratezi cu demnitate, aventurile lui în publicitate, scenariile scrise la 16 ani și cele care așteaptă acum să fie filmate.
Publicitate, regie. Acum o carte
Am început sa “muncesc” de pe la 10 ani. Cele doua profesii predestinate: scriitor si “ceva legat de filmare”. Mai concret, influențat de bunica-mea - prototipul “babei literate” - si de taica-miu - profilul “intelectualului nevrotic, cu parul vâlvoi”, am început de mic sa scriu nuvele si diverse note (evident, niște tâmpenii).
In ceea ce privește activitatea cinematografică, am fost supus unei forme de sclavie juvenilă, fiind asistentul lui taica-miu - care era ceea ce se numește azi Director of Photography. Printre sarcini - căratul unui aparat de filmat de 28 de kile pe cărări de munte - acompaniat de un trepied din lemn si de trusa de obiective, încărcat pelicula, bătut clacheta, schimbatul obiectivelor (răcnet: “am zis ăla de 35, nu 28!!!”, plus un șut in cur).
Primind acesta educație distinsă, pe la 12 ani știam cum se folosește un exponometru, câte diafragme îți halește un filtru, cum sa pui o difuzie unui proiector si procesul de developare de la toată gama Fuji. Îmbinând aceste două virtuți: aplecarea spre scris si cea spre filmat, era clar ca voi deveni scriitor sau film-maker. Singura piedică a fost pusă de începutul impetuoșilor ani 90, perioadă in care nu se filma nimic iar una dintre publicațiile devorate de public se numea “Infractoarea mov”.
Si cum trebuia sa mă întrețin, singura opțiune deschisă era un domeniu despre care nu știam nimic (stare perfect conservată si acum, după 30 de ani), publicitatea. Am ajuns acolo din pură întâmplare (am cunoscut o fata într-un bar, care avea o sora, care…), m-am speriat, am zis ca rămân o zi si am rămas 7852. Dupa ce am efectuat cu succes acest stagiu si îmi împătuream hăinuțele, gata de internare la Secția de Psihiatrie, mi-am amintit de cele doua vechi pasiuni. Si iată-mă acum, scriu si regizez.
Cum a început relația ta cu cuvintele
E, aici vine momentul in care anamneza eșuează. Nu mai știu repere, ani, momente, dar țin minte ca am scris dintotdeauna. Am găsit recent, prin lucrurile lui taică-miu, un teanc de scenarii pe care le-am scris in jurul vârstei de 16 ani. Daca le trimit acum la Hollywood, nu garantez ca marile studiouri se vor bate intre ele să le cumpere, dar pentru un adolescent din Estul Europei, par pasabile. Am continuat cu diverse note (ar fi trebuit sa fie un jurnal, dar lenea a săpat adânc in inițiativă), începuturi de romane, nuvelete, piese de teatru si numeroase scenarii care aveau sa fie respinse timp de un deceniu la concursurile CNC - ce-i drept lăsând locul altora, cu adevărat stelare.
Când te-ai gândit prima dată la cartea asta
Am fost martorul unor ani nebuni. Am trăit multe grozăvii. De-a lungul timpului am ascultat cu răbdare si si am furat povesti fabuloase de la bețivi, drogați, fugiți de acasă, mitomani si psihopați. Pentru unele mi-am făcut note, pe altele le-am uitat, din unele am păstrat fracțiuni alterate de timp.
Ideea de a pune pe hârtie câteva dintre ele mi-a venit la începutul pandemiei. Era perioada in care unele persoane informate anunțau online că in diverse orașe europene stivele de cadavre sunt cărate cu excavatoarele din curțile spitalelor. In prima instanță, fiind un tip comod, mi-am propus să-mi plasez propriul cadavru in curtea spitalului CF2, care, deși n-are review-uri grozave pe Google, e mai aproape de casă. Dupa ce mi-am asigurat o trecere in neființă convenabilă, mi-am pus întrebarea fundamentală “ce las in urma mea?”. Cu ce se vor desfăta cititorii rămași in viață, norocoșii injectați cu un vaccin salvator? Răspunsul nu putea fi decât: cu niște povestiri vag amuzante, unele trăite, altele culese de pe la bețivi. Am început să scriu câteva notițe, iar când am ajuns pe la pagina 100, m-am gândit ca acest amalgam fără formă ar putea deveni o carte. Nici acum nu știu daca m-am gândit bine.
Mai mult umor, mai puțin manifest
Fiind, într-o oarecare măsură, o carte care se referă si la advertising, n-am vrut sa para o răfuială a mea cu domeniul. Da, a existat cândva o răfuială, dar se pare ca s-a aplanat odată cu trecerea timpului si datorită unei investiții consistente in terapie. N-am vrut să iasă ceva agresivo-tragico-vindicativ. Mai degrabă am glisat spre tonuri frivole, relaxate si, sper, amuzante. Am încercat să ratez profunzimea si gravitatea (o, și chiar mă pricep la asta), să ocolesc “manifestul”, “adevărul despre industrie” și să aleg ironia si umorul.
Cum ai ales titlul
Aici trebuie să-i mulțumesc fostului meu coleg Liviu David - autorul unei cărți excepționale depre publicitate, cel care m-a adus pe drumul cel drept. L-am sunat să-i cer câteva sfaturi despre carte si, ca orice om de advertising, prima dată m-a întrebat despre titlu. O bună ocazie pentru mine să mă bâlbâi timp de cinci minute. Liviu, cunoscut drept un profesionist metodic si conștiincios, mi-a spus ca “nu se face așa”. Si nu se face așa. Trebuie să-ți determini o audiență-țintă. Să vezi care sunt trendurile. Să știi la ce vibrează din ce in ce mai firavul public de carte. Să alegi un titlu incitant, dar care sa nu trădeze adevărul “brandului”. Si așa mai departe. Cum se face. Meserie. Advertising - domeniu in care dau sentințe grave mângâindu-mi barba, dar când vine vorba despre produsul meu, calc in străchini big time. I-am trimis lui Liviu o listă cu vreo 50 de propuneri si mi-a mârâit că “ăsta parca merge…”. E, să vedem daca o merge.
Cine a citit prima dată
Frati-miu, Matei, care s-a prăpădit de râs. Ăsta nu e neaparat un semn bun. Domnul in cauză e notoriu pentru umorul său chestionabil, pentru farsele nesărate și pentru numeroasele mizanscene foto in care apare călare, in chip de domnitor, cântă la acordeon la vreo nuntă sau in care citește preocupat din operele lui Ion Iliescu. Nu e chiar o garanție că e o carte bună. Mai degrabă, opusul.
A doua persoană care a citit-o a fost reprezentata unei edituri serioase care publică lucrări profunde, fundamentale. Doamna mi-a respins in mod amabil volumul, afirmând că reprezintă o editură serioasă, care publică numai lucrări profunde, fundamentale. Un gest care mi-a dat încrederea ca sunt pe drumul bun.
Ce simți acum că ai terminat-o și a ieșit în lume
Vai, dar sunt foarte emoționat! Pe bune. Am crescut înconjurat de cărți, continui sa fiu dat afară din casă de cărți (trăiesc lângă o persoană cu o patologie literară îngrijorătoare) si am fost educat intr-o epocă in care o carte era un “lucru mare”. Pentru mine, o carte rămâne in continuare un “lucru mare”. Poate chiar la fel de mare ca un clip cu succes mediu de pe TikTok.
La ce lucrezi acum
La un serial Netflix, ca scenarist si regizor. Daca o vrea bunul Dumnezeu, la un lungmetraj, o comedie, in vară. In toamnă, cu siguranță, un scurtmetraj. Neapărat, câteva reclame. La o carte despre turneul național al unei trupe rock obscure. Si la alta despre un cabaret gay underground, in România anilor 80. Teatru n-am făcut, dar poate o fi o idee. Desigur, si scenarii, in speranța că le va citi cineva (nu prea le citește nici dracu).
Cărți preferate în copilărie
Amintirile părinților, plus fotografiile din epocă, spun ca nu băgăm in seama mașinuțele si mă jucam cu cărțile din bibliotecă. Taica-miu avea o colecție de cărți, in format mic, despre diverși cineaști, cu fotografia personalității pe coperta. Din cele 30 de volume, se pare ca eram nedespărțit de trei dintre ele - cele cu Hitchcock, Chaplin si Louis de Funes pe coperta. Iată cum, din pachetul de cărți de joc pe care ți le etalează viața, am ales fără ezitare jockerii.
Când am început sa citesc cu adevărat, grija paternă mi-a restricționat accesul la marile culturi europene (“nu-ți pierde timpul cu dobitocii ăștia pretențioși si plicticoși”) si am fost ferm direcționat spre literatura americană. Poate singura decizie justă din educația mea.
Trei recomandări de lectură pentru cititorii IQads
Pentru tinerii cititori, sub egida “dar avem si noi literatura aici, in România”, aș recomanda trei volume care, sper să nu greșesc, nu sunt pe lista vreunei programe școlare. “Dicționar onomastic” - Mircea Horia Simionescu - postmodernism grozav, avant la lettre, deliciosul “Doresc ca micili mele rândulețe” - Tudor Mușatescu si Ion Băieșu - “Iubirea e un lucru foarte mare” (de altfel, de aruncat un ochi pe tot ce a scris Băieșu pentru ecran sau scenă - absurd, mitocănie, un feroce simț al timpurilor si al națiunii). De la sine înțeles și “recomandare permanentă” - Caragiale, tot, orice, oricând, oriunde.
Moment de autopromovare nerușinată
Ba bine că nu! Romanul meu, “Cum sa te ratezi cu demnitate”, editat de “Curtea Veche Publishing”, se găsește in librarii sau poate fi comandat pe site-ul editurii. Nu folosiți termenul “investiție” când vă gândiți la cumpărarea acestui volum. “Investiția” într-o carte presupune obținerea unui câștig spiritual. In cazul de față, nici nu poate fi vorba de așa ceva. Ca o măsură de precauție, țin sa vă anunț ca avem o politică strictă: oricât ați insista, nu veți primi banii înapoi.
