[Act&Play] Vlad Ionuț Popescu: Un actor bun este în primul rând un om bun. Un om dornic să împartă, fără să aștepte nimic înapoi, un om trecut prin viață și asumat

În primul an de facultate, actorul Vlad Ionuț Popescu a primit primul său rol într-un spectacol - „Împăratul Muștelor”, în regia lui Tudor Lucanu la Teatrul Excelsior București. Avea atâtea emoții, încât se bâlbâia continuu la repetiții. Nici nu-i venea să creadă că avea ocazia să joace, să dea afară tot ce ținuse în el până atunci, să se exprime liber. Actoria l-a învățat să fie conectat cu emoțiile sale, să își acorde timp, să descopere lumea, să se bucure de el însuși, cât și de oamenii pe care îi întâlnește.

Vlad Ionuț Popescu este unul dintre actorii tinerei generații, despre care eu spun mereu că vin cu mult talent, dragoste de meserie și respect pentru public. A decis să devină actor în clasa a noua și, de la un liceu prestigios de matematică din Buzău, a ales să dea admitere la UNATC.

Când lucrează la un personaj nou, Vlad spune că are nevoie de un mediu în care să nu simtă că va fi pus la colț, dacă greșește. Îi place să aibă libertate de exprimare, să își vadă de treaba lui și să comunice deschis cu colegii de scenă.

"Nu cred că am lucrat vreodată la fel. Mereu am schimbat câte ceva. Și mi se pare cumva normal la vârsta mea. Cred că ar fi periculos să am deja un fel de a face lucrurile, bine bătut în cuie. Știu ce îmi place. Știu ce îmi face bine. Încep să învăț pe ce pedale să apăs și unde să îmi arunc energia".

Cu Vlad Ionuț Popescu am stat la o discuție deschisă, așa cum îi place lui să vorbească. Am povestit despre actorie, despre teatrul românesc, despre greutățile și prejudecățile cu care se confruntă în meseria lui.

Drumul către actorie

Salut. Din Buzău vin. Școala vieții am făcut. Glumesc. Mă rog, nu chiar. Dar oficial vorbind, am terminat un liceu prestigios de matematică - Bogdan Petriceicu Hașdeu, cu multe transferuri în străinătate la facultăți de renume- apoi UNATC . Primul meu contact cu actoria a fost în clasa a 6-a. Un soi de serbare. Copac #3.

Când și cum ai ales actoria

Cred că am decis când am avut primul contact serios cu actoria. În clasa a 9-a. Și clar ce a contat a fost procesul prin care am trecut. Simțeam că fac ceva foarte personal. Iar reacția ulterioară a tatălui meu, plină de vulnerabilitate, m-a convins definitiv. Asta se întâmpla undeva prin clasa a 11-a.

Profesori și mentori. Ce a mai ajutat în formarea ta?

Adrian Constantin și Dănuț Solcan. Amândoi în liceu. Primul mi-a dat încrederea necesară că, poate într-o zi, voi fi capabil să fac meseria asta, să trăiesc din ea. Al doilea pentru mult mai multe motive. Personale. A fost primul om care a văzut ceva în mine, nu doar un pierde-vară și un aiurit.

Alte lucruri care au ajutat în formarea mea sunt valorile de acasă, sensibilitatea părinților mei și felul în care am avut grijă de relația noastră. Prietenii de-o viață, colegii din teatre și din facultate. Felul în care mi-am cultivat spiritualitatea, cărțile și orele de psihologie, petrecut timp cu mine, confruntând tot ce sunt, tot ce văd în oglindă. Muzica nu mai zic. Ascult multă muzică, diversă. Dar predomină jazz-ul, hip-hop-ul și punk-ul. Și, categoric, călătoriile în afară. Am cunoscut, poate doar la suprafață, diferite culturi, diferite naționalități. Tot felul de întâlniri inedite cu oameni din diferite colțuri ale lumii. Și-au lăsat amprenta puternic asupra mea.

De ce este nevoie pentru a fi un bun actor

Am început să văd lucrurile mai simplu. Nu mai cred în conceptul de “actor bun”. Nici nu știu dacă mai e relevant în contextul socio-cultural în care ne aflăm. Cred că există oameni pasionați și oameni care nu. Dar nu neapărat pasionați de actorie. Pasionați de orice. De viață, prin diferite mijloace. Cred că actoria, dincolo de partea tehnică, nu are nicio legătură cu actoria de fapt. Dacă ești pasionat de oameni, de jazz, de Harry Potter, de ski, de orice, ești de-al nostru, ești om. Te trezești dimineața și ceva - unul sau mai multe lucruri – îți dau o stare de bine, te bucură. Și tu ajungi să îi bucuri și pe ceilalți. Și, așa, devii un om bun, mai complex. Aș vrea să cred că pasiunea naște oameni buni și complecși. În concepția mea un actor bun este în primul rând un om bun. Un om dornic să împartă, fără să aștepte nimic înapoi, un om trecut prin viață și asumat.

Primul tău personaj

Primul meu personaj pe care l-am construit - pot să spun că m-am bucurat de spectacolul ăla din tot sufletul – a fost în ”Împăratul Muștelor”, primul meu an de facultate. A fost o experiență senzațională. Construit cred că e mult spus. Ce știu clar este că m-am străduit. Aveam diferite metode de a creiona un fir roșu al personajului, pe care le desenam pe spatele foilor de text sau în caiete. Schițe. Mă uitam la filme, în special la antagoniști, să înțeleg ce înseamnă să fii unul autentic, să le înțeleg motivația din spate. Sau să mă prefac măcar că înțeleg ce înseamnă. Foarte drăgut, foarte. Aveam atât de multe emoții, mă bâlbâiam non-stop la repetiții, nu-mi venea să cred că aveam ocazia atât de repede - după nici o lună de la plecatul de acasă – să dau afară tot ce țineam în mine.

Proiectele de până acum. Regizori cu care ai lucrat

Nu cred că ar ajuta pe nimeni să înșir aici o listă de nume. Mi se pare ciudat să fac asta. Să întind un pomelnic cu regizori. Știu doar că am învățat de la fiecare în parte câte ceva. Atât de la ei personal, cât și de la mediul sau echipele cu care am lucrat. Nu îmi place să pun regizorii pe un piedestal, să îi venerez. Sigur deranjez anumiți oameni că nu fac asta. Îmi place să fim pe aceeași poziție, să lucrăm împreună. Pun proiectul pe un piedestal, dar mereu cred cu o oarecare naivitate în viziunea celui care ghidează. Cu unii chiar mi-a și plăcut să lucrez. Pe alții chiar am și reușit să îi înțeleg. Cu unii am lucrat de mai multe ori. Cu alții nu cred că voi mai lucra curând.

Ce pot spune cu certitudine este că mi-ar plăcea să lucrez cu anumiți regizori. Și de teatru, și de film. Simt că m-aș înțelege cu ei. Iar tot ce am lucrat până acum are aceeași valoare emoțională pentru mine. Am investit în egală măsură în fiecare proiect în parte. Fie că a ieșit sau nu cum ne așteptam - eu am crezut. Dar, uite, ca să dau un exemplu concret, în ceea ce privește spectacolul “Cine l-a ucis pe tata?”, că tot e printre ultimele care au ieșit la public, cred că am învățat cum să mă folosesc de un corp comun pentru a mă defini pe mine însumi. Și am realizat că mă înțeleg cu Andrei (n.r. regizorul Andrei Măjeri) din priviri, ceea ce e rar. Lucrăm bine împreună, avem un spark al nostru, chiar dacă avem și noi, ca toți oamenii, divergențe.

Actor independent vs actor în teatrul de stat

Habar nu am. Nu am fost angajat până acum. A fost o tentativă de angajare cu un teatru independent la un moment dat, dar nu vreau să vorbesc despre acea experiență. În rest, pot doar să intuiesc care ar fi plus-urile și minus-urile. Am lucrat doar de trei ori până acum într-un teatru de stat. Diferențele sunt acolo, la îndemâna oricui. Iubesc independentul, pot explora constant. Cred că spectacolele în care am avut norocul să joc până acum sunt de factură diferită, prin urmare necesită disponibilitate și curiozitate din partea mea tocmai pentru a îmi dezvolta sau pentru a învăța anumite skill-uri. Cred că în teatrul stat e altcumva. E un subiect destul de complex, prefer să nu intru în el. Îmi este foarte bine ca independent. Doar că uneori prefer să mă angajez. Rezumat.

Greutățile și prejudecățile cu care te confrunți în munca ta

“Greutățile” țin de căutările și de aspirațiile mele. Prejudecățile și cutumele cred că vor reieși implicit. Sunt privilegiat, nu pot spune că mă confrunt cu greutăți reale. Trăiesc din actorie cu toate că nu sunt angajat. Lucrez în spații relevante. Cu oameni pe care îi respect. Doar că mi-aș dori să fiu văzut. Mai des. Nu « văzut » în sensul de « să mă știe cât mai multă lume ». Mă refer la acea lume interioară pe care o posed, pe care o deține fiecare până la urmă, nu? E o expresie : to see the God in someone.

Uneori căutările și aspirațiile mele sunt blocate sau, mai bine zis, întârziate din cauza anumitor factori cotidieni, care nu țin de ce pot face ca actor per se. Cum mă îmbrac, cum mă comport, cu cine stau, ce zic. În timpul meu liber. Evident, toate lucrurile astea mă definesc, dar până într-un punct. Nu sunt doar lucrurile astea. Iar răspunsul nu vreau să cred că poate fi lipsa de imaginație.

Exemplul banal: sunt blond cu ochi albaștri. Și creț. Mă rog, încep încet să chelesc, dar înțelegi ce zic? Mă îmbrac mai beggy, imediat sunt catalogat și aruncat într-un sertar. În facultate ni se spunea că un actor trebuie să se îmbrace cât mai neutru. Dar eu nu sunt responsabil de lenea altora și poate vreau să mă exprim și vestimentar, nu doar pe scenă sau în fața unei camere. E o oarecare superficialitate din partea celor care fac alegeri mai importante. Iar uneori doare. Eu știu ce pot face, ce dedesubturi ascund, dar unii n-au timp. Să vadă. Să cunoască. Să înțeleagă. E greu să fii autentic în mediul nostru. Cu toate că ți se îmbuibă capul cu concepte de genul. De-asta am și început să stau ușor departe de adunări sau mese. Mă duc, îmi fac treaba, mă conectez cu cineva dacă se întâmplă. Dacă nu, ciao, nu mai caut anturaje și validarea nimănui, în special a unor grupuri izolate. Prefer să trăiesc relaxat fără grijle unor repercusiuni absurde. Și a unor etichete răutăcioase, ba în unele cazuri, chiar dureroase.

Te-a schimbat până acum actoria?

Enorm. Am învățat – și învăț în continuare – cum să fiu mai conectat cu emoțiile mele. Adică să devin un om mai bun și mai asumat. Cred că meseria de actor îmi dă prilejul să descopăr lumea. Și interioară, și exterioară. Prilejul cel mai bun de a îmbina psihologia cu spiritualitatea. Pragmatismul cu credința.

Meseria asta presupune să înțelegi și să crezi până la urmă, nu? Nu vorbesc de-o religie anume. Vorbesc despre o înclinație către auto-cunoaștere, necesară pentru a fi capabil de a cunoaște în genere, de a te bucura de tine însuți, dar și de oamenii din jur. Am învățat să mă detașez de propria-mi persoană, departe de fațete pline de ego -să nu mă mai iau așa în serios, să-mi acord timp, să fiu relaxat, echilibrat. E o muncă permanentă, dar am început să înțeleg cum funcționează. Și mă bucur de tot procesul ăsta.

Ce e important când construiesti un personaj nou

Să am un mediu care nu mă stresează. Să îmi placă să mă duc în locul cu pricina. Să nu simt că, dacă fac ceva “greșit”, cineva mă va teroriza, mă va pune la colț. Să am libertate de expresie, sub toate formele ei. Să nu fiu judecat. Sau infantilizat. Sau subestimat. Sau supraestimat. Să își vadă fiecare de treaba lui, dar să ne ajutăm unii pe alții. Să comunicăm, atât lucrurile plăcute, cât și lucrurile mai puțin plăcute. Să nu uităm să ne facem complimente. Atât nouă, cât și celorlalți.

Pregătirea pentru un rol nou

Depinde de context. Nu cred că am lucrat vreodată la fel. Mereu am schimbat câte ceva. Și mi se pare cumva normal la vârsta mea. Cred că ar fi periculos să am deja un fel de a face lucrurile, bine bătut în cuie. Știu ce îmi place. Știu ce îmi face bine. Încep să învăț pe ce pedale să apăs și unde să îmi arunc energia. Muzica mă inspiră necondiționat. Și mă mai inspiră și ce mai văd că se întâmplă, așa, în jurul meu.

Ce personaj îți dorești să faci în teatru?

Băi, mi-aș dori tare mult să joc în dramatizări după romane autohtone. Cred că putem crea un flux frumos de proiecte care să vorbească despre realitatea noastră imediată, pe care o putem înțelege cu toți. Deși se întâmplă deja asta, m-aș bucura să se întâmple tot mai des, în special la teatrele de stat. Sunt două-trei excepții, nume de regizori care practică sportul ăsta. Să se renunțe pentru o perioadă la Caragiale și Alecsandri, să se migreze mai mult către autori români contemporani. Sunt foarte hyped și pe generația nouă de dramaturgi. Sper să apară din ce în ce mai multe oportunități pe sectorul de scriere dramatică. Teatrul antic mă mai pasionează. Îmi plac miturile, în general. Și începuturile. Ibsen. Shakespeare. Orice. Dar în locul și la timpul potrivit. Și, fie, mi-ar plăcea să îl joc pe Goetz din « Diavolul și bunul Dumnezeu », al lui Sartre. Nu spun de ce. Oricum nu se va monta niciodată textul respectiv, deci n-are rost.

Cum primești criticile și reacțiile din social media

Depinde de scopul lor. Dacă sunt obiective și constructive, mă bucură și mă ajută. Reflectez asupra lor și, deseori, caut să le implementez. Cred că așa am și evoluat. Știu să flirtez – da, flirtez - cu informația. Și, în sfârșit, nu mă mai interesează ce cred oamenii despre mine ca actor - în viață încă mă lupt cu asta din păcate - așa că nu mă mai influențează.

Urmăresc criticile, dar dacă vin dintr-o zonă mai shady, atunci fuck off. Nu mă refer la oamenii care se ocupă cu critica de teatru, ei doar își practică meseria. Mă refer la cei care își dau cu părerea, care țin morțiș să o facă. Mă mai enervează uneori câte unul căruia îi simt în privire dorința de a îmi merge prost. Dar tac și mă fac că nu mă prind. Sunt acei oameni care atunci când te întreabă “ce faci?” de abia așteaptă să le zici ceva de rău, orice. Dornici să îți găsească un nod în papură. Care te mai și vorbesc de rău. Iar social media mi se pare o unealtă stupidă. Faptul că e o unealtă nu anulează faptul că e stupidă. Și vice-versa. Iar în bula mea, circus maximus. Îmi satisfac și eu pattern-urile și nevoia de scandal.

Despre teatrul românesc

Simt mici progrese față de acum 7 ani, dar tot rău mi se pare. Cred că ar ajuta dacă generația mea s-ar implica în senatul UNITER? Nu știu. Și din câte am înțeles, nu e deloc greu. Cred că vocea noastră ar trebui să fie mult mai puternică și pe la acele ședințe, nu doar pe social media și prin localurile specifice breslei. Nu știu dacă ar schimba ceva, dar cred că ar trage un semnal de alarmă. Oricum, ne e frică și nouă, în continuare, ca generație. Mai bine să stăm în banca noastră.

E o mentalitate colectivă care încă se perpetuează. Ciocul mic și joc de glezne. M-am ars de câteva ori în facultate încercând să fac pe justițiarul și m-am trezit aproape de fiecare dată singur în fața unui sistem bine pus la punct, în fața unor oameni unși cu toate alifiile. Iar faptul că nu există posturi în teatre -sau există, dar doar pentru unii-, faptul că sunt atâția actori angajați care nu își practică meseria - din motive absolut penibile - pur și simplu îmi blochează creierul. Am ajuns să înțeleg cumva toată mașinația din spate și evident, ca în orice, e vorba despre bani. Și de contracte. “Nedeterminatele”. Actori din cauza cărora, dacă mi-ar fi dat să mă angajez acum, aș putea face asta doar pe determinat.

Dar ceea ce mi se pare cel mai și cel mai rău, având în vedere toate cele întâmplate recent, cu Teatrul Mic, e că există foarte multă ură. Toți știu cum se face, ce se face, când se face. Toți. Și nu exagerez.

Uneori mă simt descurajat de cât de tare se iau oamenii în serios. Mă sperie groaznic oamenii care au certitudini. Parcă în fiecare anotimp apare câte un nou scandal care se stinge la fel de abrupt cum începe. Legal, mi se pare că nimeni nu face nimic. Doar îmi umplu feed-ul degeaba. În fine, poate nu sunt documentat cum trebuie. Oricum ar fi, e deja cringe.

Viața de actor în România

Nu cred că există “o viață de actor”. Sau cel puțin nu pentru drumul pe care vreau eu să îl urmez, retras. Când aud expresia asta mă gândesc la ceva ce clar nu mă reprezintă și îmi sună în cap toate preconcepțiile pe care le au oamenii despre tine, ca actor, care vin la pachet cu meseria. Viața pe care o duc nu e definita de ceea ce fac. Actoria este nucleul vieții mele - mă rog, teatrul și cinema-ul în genere - dar dacă eram pasionat de pictură sau de vreun instrument, nu cred că ar fi arătat cu mult mai diferit. O consider doar o meserie. Evident, care are o frumusețe aparte, prin care se diferențiază de restul meseriiilor și care, dacă ai noroc, poate face saltul catre mai mult decât o meserie.

Tot procesul prin care treci la repetiții, la filmări, poate acolo e viața aia de actor despre care vorbești. Doar acolo e, de fapt. Cel puțin eu pe aceea o caut. Și mai am 20 de ani de tras ca să pot vorbi, fără mă simt un impostor, despre “viața de actor”. Când lucrez, mă trezesc devreme. Când nu lucrez, fac ce vreau. Cu mare accent pe fac ce vreau. Nu e treaba nimănui cum îmi duc eu viața. Am și alte pasiuni. Descopăr. Înțeleg. Accept. Iert. Hai că deja sunt ușor prea poetic. Dar viața, nu doar de „actor”, chiar e frumoasă. Preconcepțiile mă cam irită uneori, dar le fac față cu brio. Încep să nu le mai iau în seamă. Despre ce e rău am vorbit deja la întrebarea precedentă.

Unde te vedem pe scenă acum

În mai multe locuri. Și mi-aș dori din suflet să fie sălile pline de fiecare dată. Ați face un copil mai fericit.

• La Apollo111 în Sara/Mara, Medea’s Boys și Câinele mamei mele.
• La unteatru în Efecte Secundare.
• La Replika în DN83.
• La Metropolis în Cine l-a ucis pe tata?.
• La TNB în Pădurea Spânzuraților.
• La Teatrul Masca în Criză.
• La Teatrul Dramaturgilor Români în Stop the Tempo.
• La Teatrelli în Viață bună.

Și în film

Cât despre film, urmează un an în care mă voi bucura de premiera mai multor producții – trei în România, una în Olanda - în a căror distribuție mă regăsesc. Sunt foarte entuziasmat și nerăbdător.

Habar nu am dacă aș putea vorbi despre ele atât timp cât nu au ieșit, deci mai bine nu o fac. Cred că și titlurile anunțate sunt work in progress. Sunt nou, nu știu regulile încă. Taximetriști și Tata mută munții -apar doar în poze și audio- cred că mai sunt pe Netflix. Am mai făcut în facultate și o pseudo-figurație la un lung-metraj americană, Voyagers, care nu știu unde poate fi văzut. Dar sunt foarte cringe acolo, mai bine nu. Și da, sper să mi se mai ofere oportunități. Am încredere că vin. Atunci când voi fi pregătit. Toate la timpul lor. Cert e că sunt mereu dornic și dispus să lucrez și să evoluez pentru că sunt îndrăgostit de ceea ce fac. Poate mai târziu nu va mai fi așa, voi avea alte priorități. Vom vedea. Eu nu pot să sper decât că e reciproc.