[Book Talk] Teodora Vescan: De mică am pus sub semnul întrebării conceptele de rău și bine. Acel copil a ajuns omul de azi care nu scrie nici despre eroi, nici despre antieroi. Ci despre oameni

Teodora Vescan este studentă la Facultatea de Psihologie Titu Maiorescu, anul II, și este autoarea volumelor "Despre morți, numai de bine" si "Despre vii numai de rău". Înainte de asta, a participat la concursuri cu premii, așa a ajuns să fie publicată în antologii, cu fantasy-ul medieval „Ochii Șarpelui” din antologia „Zătreni: file de legendă” sau „Cel din baltă” din antologia „Debut 2022”.

"Am avut în mine mereu o lăcomie de a avea totul, de a exprima lumii totul. Asta m-a făcut să vreau să încerc toate tipurile posibile de artă pentru a exprima ce gândesc, ce simt, ce mă minunează și ce mă îngrozește la lumea noastră. Cel mai accesibil mod de a da afară tot șuvoiul de senzații și imagini din capul meu a fost scrisul", spune Teodora.

Fără să dăm spoilere, în „Despre vii numai de rău” a preluat elemente din legendele cu strigoi și din simptomele sindromului Cotard. Multe scene îi apar Teodorei în vis, ca niște premoniții care se îndeplinesc de la sine. Momentan lucrează la un roman alături de Andru David Simionoiu, cu multă ieșire din zona de confort, care, spune ea, nu seamănă cu nimic din ce a făcut până acum.

Între eroi și antieroi

De mică am pus sub semnul întrebării conceptele de rău și bine. Vedeam nuanțe de gri acolo unde lumea spunea că este ori alb, ori negru. Eram genul de copil care se întreba dacă nu cumva până și răutatea diavolului poate fi reversibilă. Acel copil care își punea astfel de întrebări a ajuns omul de azi care nu scrie nici despre eroi, nici despre antieroi. Ci despre oameni. Oameni capabili și de răutate, și de bunătate. Moralitatea este asimetrică și îmi place să o explorez prin ceea ce scriu.

Momente definitorii 

Mama povestește cu mândrie până în ziua de azi cum ea mi-a pus, când eram mică, clasica întrebare: Ce vrei să te faci când vei fi mare? Iar eu am răspuns: scenaristă. De fapt voiam să spun actriță, dar nu știam cuvântul pentru acel om care interpretează roluri pe scena unui teatru. E amuzant cum puterea cuvântului trece mereu sub radarul nostru, însă ajunge să definească anumite momente. În cazul meu, în perioada liceului am decis să-mi cultiv pasiunile: scrisul și cinematografia. Așa că am fost la cursuri de scriere creativă, apoi, ghiciți ce, la cursuri de scenaristică, regie și producție de film.

Am participat la concursuri, ale căror premii constau în a fi publicată în antologii. Prozele scurte care îmi provoacă cea mai mare mândrie sunt fantasy-ul medieval „Ochii Șarpelui” din antologia „Zătreni: file de legendă” de la editura Franco și un dark fantasy numit „Cel din baltă” din antologia „Debut 2022” de la editura Bifrost.

Tot în 2022, aprilie, am publicat la Bookfest Timișoara primul roman, intitulat "Despre morți, numai de bine" în cadrul editurii Datagroup, lansat ulterior și la Bookfest București, un roman la care am început să scriu de la 15 ani și pe care l-am terminat doi ani mai târziu. Nu voi uita niciodată ce emoții am avut pe scenă. Sau primul autograf dat. Atunci a fost prima oară, dar nu ultima, când am fost în Timișoara, un oraș în care am strâns amintiri de-a dreptul frumoase și unde am cunoscut oameni care mi-au rămas dragi chiar și în prezent.

Primul an de facultate a fost marcat de extinderea ariei mele literare prin a scrie articole despre muzică (recenzii, interviuri, anunțuri de evenimente) pentru site-uri cum ar fi Underdog Station, Thrash Metal Lyrics și Contacte Culturale. Au fost niște experiențe interesante, mă bucur că am acceptat acele oportunități când a fost timpul lor, pentru că m-au făcut să realizez diferența dintre ce pot să fac și ce iubesc să fac. Da, pot să scriu în afara beletristicii. Dar iubesc să scriu ficțiune. Drept dovadă, în 2023 am lansat la Bookfest Timișoara și București și la Gaudeamus romanul "Despre vii numai de rău", continuarea (ne)firescă a lui "Despre morti, numai de bine".

Cum a început relația ta cu scrisul

Am avut în mine mereu o lăcomie de a avea totul, de a exprima lumii totul. Asta m-a făcut să vreau să încerc toate tipurile posibile de artă pentru a exprima ce gândesc, ce simt, ce mă minunează și ce mă îngrozește la lumea noastră. Cel mai accesibil mod de a da afară tot șuvoiul de senzații și imagini din capul meu a fost scrisul.

Am început să scriu povestioare scurte de pe la 7 ani. La școală, compunerile uneori deviau de la subiect și picam într-o spirală ce depășea temele. În școala generală îmi descărcam ofurile prin versuri negre pe care le scriam pe ultima pagina a caietelor. La ora de istorie, proful s-a speriat de un poem scris în timpul lecției, deoarece avea o tematică întunecată și problematică, ceea ce l-a determinat să mă ducă la cabinetul de consiliere. Acolo, în postura de psiholog/consilier, se afla profesoara de educație civică. Ea fusese impresionată de un haiku pe care l-am scris la ora ei, așa că auzind că problema viza o poezie, a decis să investească în talentul descoperit. M-a trimis la workshop-uri și concursuri, și-a arătat sprijinul cum a știut mai bine. Și bine a știut, căci arta de a scrie a fost resursa mea care m-a ținut întreagă la minte când am trecut prin anumite experiențe neplăcute.

Ce înseamnă pentru tine scrisul acum

Scrisul a fost o modalitate bună de descărcare a gândurilor negative, însă am realizat în ultimul an că scrisul poate fi nu doar terapie, dacă vrei într-adevăr o carieră memorabilă ca autor. Dacă vrei doar vindecare, atunci este perfect. Însă, odată ce publici ce ai scris, nu mai este o scrisoare terapeutică de la tine pentru tine, ci pentru toți cei care vor citi ce ai publicat. Iar de la un punct cititorii simt că publici autobiografii sub blazon fictiv. Așa că am îmbrățișat provocarea de a scrie despre personaje care nu au nimic în comun cu mine sau cu nimeni cunoscut și să creez de la zero lumi, creaturi, contexte care sunt noi atât mie, cât și cititorilor.

Dacă înainte scrisul pornea din nevoia de a da afară răul din mintea mea, acum pornește din nevoia de a-mi urmări visele - la propriu și la figurat. Da. Visez scene din următoarele proiecte și pentru mine visele sunt semne că trebuie să scriu acele cărți. Cumva are loc, ca la al doilea roman, un soi de premoniție autoîndeplinibilă.

Vii și morți

"Despre vii numai de rău" nu a fost în plan, cum ziceam anterior, a pornit dintr-un vis. Primul roman, "Despre morți, numai de bine", a fost gândit ca un standalone cu un final în coadă de pește. Dar la o săptămână după ce am terminat de scris „morții”, cum alint primul volum, am avut un vis în care eram alături de protagonista cărții, Mina, și alte personaje noi, care nici nu au apărut în scrierile de atunci. Și eram martora unor scene care nu au avut loc în acțiunea romanului. După ce m-am trezit, m-a cuprins o stare inexplicabilă de entuziasm stârnit de certitudinea că povestea nu s-a terminat și cere să fie continuată într-un nou volum. Așa s-au născut “viii”.

Cât de greu s-a lăsat scrisă 

Culmea, procesul a fost stupid de ușor cu "Despre vii numai de rău". Cartea antecedentă a avut nevoie de doi ani, pe când aceasta de doar trei luni de vară. S-a scris de la sine. S-a simțit ca și cum am fost un medium între lumea ideilor și lumea scrisă. Deși făcusem în seara în care visasem ditamai planul, firul narativ a venit cum a vrut el să vină pe măsură ce scriam. Rezultatul final a fost altceva decât îmi imaginasem, ceea ce m-a suprins cât se poate de plăcut.

Cel mai complex personaj a necesitat și cea mai multă atenție la detalii și construcție: Cristi. În "Despre morți, numai de bine" era doar un tânăr nihilist cu traume, însă în al doilea volum m-am cufundat în dezvoltarea acelor traume și a efectului lor, dar l-am făcut și pe el la fel de, să zicem, vinovat. O altă provocare a fost tranziția lui în "Despre vii numai de rău" spre ființă trecută printr-o experiență prin care, fără să dau spoilere, să zicem că nu a mai trecut nimeni de vreo 2000 de ani încoace. Tot ce vă voi spune e că am preluat elemente cheie din legendele cu strigoi, din simptomele sindromului Cotard și că m-am documentat mult și bine despre moartea clinică și fenomenul de Near Death Experience.

Cum se leagă toate astea de un personaj precum Cristi? Tot ce pot să vă spun e doar că drumul său e unul cu... du-te vino.

Tabieturi de scris

Am încercat să am un program bine stabilit, însă arta nu poate fi grăbită. Nu poți forța inspirația să vină când te pui la laptop să scrii și să o faci să dispară când îți vin idei în timp ce ai altă treabă și nu ai cum să le notezi. Așadar, scriu atunci când știu ce scriu și deja văd scena în minte. Pot să am perioade de luni în șir în care sacrific somnul ca să termin la șapte dimineața un capitol, așa cum am stat și o altă vară fără să fiu în stare să scriu mai mult de un paragraf.

Procesul publicării 

"Despre vii numai de rau" nu a întâmpinat niciun soi de piedică sub acest aspect, deoarece am păstrat colaborarea cu editura Datagroup la care mi-a fost acceptat cu entuziasm primul volum. Procesul propriu-zis e cel prin care toate trec toate cărțile, de la depășirea barierei de lectori, la trecerea prin corectură și editare plus ultimele finisaje, și până la producerea bunului de tipar. Deși sună sec procesul, am învățat încă de la primul volum că este un proces atât extrem de util, cât și absolut necesar. Iar echipa Datagroup este deosebit de cumsecade și atentă la fiecare pas. Despre ei, numai de bine!

Ce ai simțit când ai terminat-o și a ieșit în lume

A fost un contrast interesant de sentimente. Când am terminat-o de scris am avut parte de mândria că am dus-o până la capăt, dar și de tristețe, căci am realizat că omul care mi-a susținut visul de a scrie nu a trăit să afle că m-a acceptat o editură, că am publicat prima parte și că urma să fie publicată și a doua parte. M-a bufnit plânsul de mândrie, oboseală și tristețe.

Când a venit momentul publicării, mi-am asumat că nu mai are același umor ca prima carte, ci dimpotrivă, este un sequel în care am intensificat momentele întunecate, macabre, la limita dintre filosofie și nebunie. În consecință, am fost pregătită să fiu criticată, iar acest volum să fie mai greu de digerat, să fie mai neînțeles și mai slab în vânzări decât primul. M-a uimit să descopăr că de fapt sunt mult mai mulți care au apreciat "Despre vii numai de rău" și au considerat că această carte este mult mai bună decât prima. Evoluez, se pare!

Ce urmează

Momentan lucrez la un roman pe care îl scriu în colaborare cu un autor extrem de talentat, Andru David Simionoiu. Ne scoatem unul pe celălalt din zona de confort, ceea ce mă bucură nespus. Provocările sunt injecția cu adrenalină de care are nevoie inspirația. Preconizăm că îl terminăm și îl lansăm anul acesta la Bookfest București.

Ca să nu dăm prea multe din casă, tot ce pot spune este că nu seamănă cu nimic din ce am scris nici eu, nici el, până acum.

Cărțile care ți-au marcat copilăria

Citeam mult horror și thriller, am avut și am o atracție spre acest gen încurajată de mama mea care mi-a recomandat autori din aceste sfere. Trei cărți memorabile din copilăria mea sunt „Domnișoara Cristina” de Mircea Eliade, „Strălucirea” de Stephen King și „Manitou” de Serge Brussolo.