Îl știți din The Amsterdams, We Singing Colors și... din IQads :) Andrei Hațegan face muzică de 20 de ani și de vreo 15 semnează și articole în IQads. Și pentru că tocmai a lansat un proiect nou, Fomyo, în care debutează solo, l-am luat la întrebări in house.
Andrei a făcut Jurnalism în Iași, apoi a venit în București să facă treabă, iar în 2005 punea bazele The Amsterdams. Au urmat albume, sute de concerte, aspirații și căderi, un nou proiect în 2011 - We Singing Colors, care a însemnat cu restart cu concerte prin țară și lume, de la Anglia la India, de la Spania la Japonia. Iar acum Fomyo.
"FOMYO vine de la Fear Of Missing You Out. E frica de a nu mai lua parte la lucruri, la viață în general, de a nu mai fi în locul care trebuie. De a nu pierde omul important din viață, fie că ești tu sau jumătatea mai bună. Și sper ca tocmai frica asta să mă readucă în locul în care mă simt cel mai bine și ăla e scena", spune Andrei.
Povestim în continuare cu Andrei Hațegan despre Fomyo, muzică, algoritmi, frică, granița fină dintre viață și supraviețuire.
Viața de muzician în România. Ghid de supraviețuire
Viața mea de muzician în România a început acum vreo 20 de ani. Se întâmpla cu primul meu proiect, Lunchbox, la Teatrul de Vară, din Iași, la începutul anilor 2000. E palpitantă viața. Eu am trecut prin mai multe etape. Lucrurile au luat avânt cu plecarea din Iași la București, pentru a face treaba-treabă, pe modelul fraților Moromete. Simțeam că de aici se dă tonul și am intuit bine.
În câteva luni, aveam deja puse bazele The Amsterdams. Viața muzicală începuse. Eram în 2005. Au urmat albume, sute de concerte, întâlniri importante, relații făcute și desfăcute, aspirații, căderi, apoi un nou proiect în 2011 - We Singing Colors. Restart joc, cu ups & downs, călătorii / concerte prin țară și lume, de la Anglia la India, de la Spania la Japonia.
În încercarea de a fructifica rodul muncii și compoziției, al zilelor și nopților de săli de repetiții și lucru în sală sau cu laptopul adormit pe piept și căștile la maxim. E o pasiune care dacă nu te dărâmă mai bine o lași baltă. Dacă nu-ți dai call și spam cu prietenii / contactele la 2 noaptea să le zici “AM HITUL” nu prea funcționează. Dacă nu ești un pic delu delu, de asemenea. Nu e indicat dacă nu ești optimist. Decât dacă faci muzică foarte depresivă, ceea ce nu e cazul la mine, cu mici excepții :) Așadar, multă răbdare acolo jos, e mult până sus.
Lasă-te ghidat de instinct, uită de bani, alege libertatea. Dar fă cumva să nu mori de foame și asigură-ți cumva chiria. Așa aș începe ghidul de supraviețuire. Ca un paradox. Acum, de unde cumpăr restul paginilor? :)
Privind în urmă: care sunt capitolele importante
Depinde cât de în urmă. Ar fi primele compilații pe casete trase de pe magnetofon, via unchiul Gică, cu Beatles, Bon Jovi, Michael. Prima chitară, cumpărată în gimnaziu, despre care proful de chitară, Doru, mi-a spus că miroase a vin. Tot MTV-ul, Atomic-ul, MCM-ul, Viva. Galele HIT, Punkoteca, apoi Rockoteca, apoi primele repetiții și concerte din Iași.
Un moment important a fost declarația lui Fran Healy de la Travis la tv, la câștigarea unui premiu, în care dădea un mesaj celor care erau cu chitara în brațe pe colțul patului - Continuă, whatever the fuck you are doing, keep doing it, ceva de genul ăsta. Speech-ul lui mă găsea chiar cu chitara în brațe în fața TV-ului. Apoi venirea la București și restartarea cu seriozitate.
Hai să le zic așa la capitole. Lunchbox - debutul. The Amsterdams - adolescența. We Singing Colors - înapoi la simplu. FOMYO - continuarea mea cu mine.
Cum priveai muzica la început și cum o privești acum
La început era foarte escapistă. Mijlocul prin care îmi luam zborul. Pe care dădeam din cap, mă îndrăgosteam, uram sau dădeam drumul la party. Care mă mișca la propriu. Toate-s încă valabile, doar decibelii și intensitatea au scăzut. Mult timp am văzut muzica și ca pe un mijloc de locomoție. Era felul prin care ajungeam în cele mai neașteptate situații și locuri. Senzația de a pleca în mijlocul săptămânii spre un oraș din țară sau lume e de neînlocuit. În care nu prea ai cum să fii cu un job obișnuit. Sunt mii de amintiri create în felul ăsta, când simți că drumul e singura cale de a supraviețui practic.
Acum e totul calculat și clar cu motoarele reduse. Sunt perioade și perioade. Timp de vreo 10 ani, muzica a fost mijlocul de trai și supraviețuire. Doar că de la supraviețuire la trăire e cale lungă. Și uneori trebuie să și trăiești :) Deci, joburile redevin obligatorii. Pentru a întreține pasiunea și a spera că pasiunea îți va plăti într-o bună zi întreținerea.
Cum te-ai apucat de muzică
Eram la începutul facultății de Jurnalism în Iași. Dar cochetam cu cântatul de prin liceu, primele compoziții foarte brute au apărut cam spre final de liceu. Cred că trupe precum Stereophonics, Coldplay, Smashing Pumpkins au avut un impact major. Știu că fratele meu mă trezea dimineața cu Yellow la maxim de la Coldplay. Țin minte și primul album Parachutes piratat pe Copou de pe un site rusesc, într-un internet cafe și cum l-am ascultat pe balcon cu vecinul Bogdan la 5 dimineața. Erau vremuri romantice. Apoi a încolțit ideea de trupă, nici eu nu știu exact de ce.
Dar ușor alături de fratele meu, Dan, am început să repetăm într-un garaj din gară. Și de acolo, în beciuri, apoi câteva înregistrări. Era totul și este încă o nebuloasă, mi-e greu să-mi aduc aminte motivația. Doar știam că trebuie s-o fac. Că am ceva de zis și cântat. Cred că și filmul Reality Bites a avut un impact major prin personajul principal de acolo, jucat de Ethan Hawke. Și albumele U2, în special Joshua Tree. Era o perioadă în care treceam de la trupe de metal la cele de alternative și parcă o nouă lume se dezvăluia. Au urmat R.E.M., Nirvana, Silverchair, Limp Bizkit, Pulp, Suede, iar toate și-au pus ușor amprenta pe ce urma să fac.
Când ți-ai dat seama că îți place să cânți & să compui
Că-mi place să cânt, aș zice în liceu. Atunci am început să bag puternic la chitară, dar fără o metodă anume. Totul era haotic și cât mai tare cu putință. De compus, a venit natural, fără un gând anume. Iarăși, greu de identificat un moment. Deși încercam să fac multe coveruri, tot timpul eram atras de a face propriile piese. Nici nu sunt bun la a scoate unu la unu după partituri. Că fac ceva bine… cred că la București, când au început să vină niște confirmări și concerte. Dar la pachet cu multă critică, și pe bună dreptate, pentru că încă era mult de lucrat. Mereu e de îmbunătățit.
Cum a fost începutul
Știu clar concertele din Ethos din Iași cu Lunchbox, așa cum țin minte ca prin vis primul concert The Amsterdams din Big Mamou. Mult entuziasm și puțină tehnică :) Dar atitudinea și spiritul erau acolo, ceea ce cred că ajuta enorm. Neavând o educație muzicală, credeam că totul este permis. Iar asta ne dădea libertatea de a ne face de cap. Iar oamenilor le plăcea. Nu neapărat criticilor și celor avizați care vedeau doar chestiile negative, uneori.
Dar începutul a fost bun și cu adevărat o perioadă în care pentru câțiva ani eram hype-ul cluburilor pe unde cântam, alături de trupele din perioada aia, fie că vorbim de The Moood, Kumm, Hotel Fetish, Văduva Bob, The Pixels, apoi Les Elephants Bizarres, Mauser, The Mono Jacks etc. Aici vorbim de perioada 2007 - 2012.
Povestea Fomyo, proiectul solo
Sincer, am mai avut câteva tentative. Practic, așa a plecat la drum We Singing Colors, după care, prin alăturarea Roxanei, am devenit duo, apoi trupă trupă. Apoi, acum câțiva ani, iarăși o încercare - cu numele Loto Prono. M-am trezit într-o zi cu ideea asta de joc de noroc, piesele le aveam, iar anul trecut chiar am semi-lansat o piesă sub numele ăsta, dar am retras-o. Deci ideea mă bântuia.
Solo, pentru că, la nivel de compoziție, am multe idei care-mi vin în timp ce merg, prin somn sau în felurite moduri. Apoi, unele idei pare că le înțeleg doar eu. Mă super entuziasmez singur și nu vreau ca cineva să-mi ia bucuria că e o piesă mișto, mai ales după ce eu merg cu ea în căști o săptămână. Îmi trebuie libertatea de a-mi face puțin de cap muzical, fără oprire. Deși ador să cânt cu oameni. Și dacă va fi FOMYO live, ideal ar fi să fie cu muzicieni foarte buni, peste mine, care să mă ajute să-mi pun conceptul în scenă.
FOMYO vine de la Fear Of Missing You Out. Voiam un nume simplu și care să mă reprezinte. Am căutat câteva luni și m-am întors la ăsta. E frica de a nu mai lua parte la lucruri, la viață în general, de a nu mai fi în locul care trebuie. De a nu pierde omul important din viață, fie că ești tu sau jumătatea mai bună. Și sper ca tocmai frica asta să mă readucă în locul în care mă simt cel mai bine și ăla e scena.
Procesul de creație pentru Six Weeks
O idee / draft a piesei o aveam de ceva ani, recunosc, doar că în loc de Six Weeks erau șase ani. Era o piesă care știam că trebuia făcută și cred că în vară am găsit contextul potrivit. Sau el m-a găsit pe mine. Fiind o piesă despre despărțire, m-am mulat pe sentiment și ce e în ea sunt chiar gândurile pe care le aveam în momentul ăla. Parcă stai și numeri săptămânile să se ducă mai repede. Sau de ce s-au dus și unde s-au dus, cum e posibil? Când nu mai știi exact ce va fi, cum va arăta viitorul. Cam asta e inspirația.
Legat de creație, aveam chitara și vocea dar știam că trebuie să se transforme în altceva. Așa că am mers la Meaningful Recordings, unde am lucrat cu Bru aka Alexandru Ioniță părțile de tobă, strings și chitare, până a ajuns în punctul ăsta. În câteva zile am dat-o gata.
Amprenta ta în muzică
E foarte personal totul. Scriu despre ce îmi trece prin cap fără a sta extrem de mult pe gânduri. De obicei când vine inspirația o aștern rapid pe hârtie sau instrumente. Ca orice om trec prin momente de high & low și probabil îi trec pe oameni prin stările astea. Dar la final aș vrea să rămână toți cu un gust plăcut și optimist, pentru că asta-mi doresc și de la mine, oricâte obstacole ar apărea.
Mesajul general ar fi - Hai că se poate, o scoatem la capăt, zis în zeci de feluri pe fiecare piesă, cu multe nuanțe. Amprenta, vom vedea la final care a fost. Mai e până acolo.
Cum îți antrenezi creativitatea
Inevitabil ascult multă muzică. Deși în ultimii ani eram mai restrictiv. Simțeam că nu pot face față recomandărilor din toate părțile, în special de la algoritmi. La fel și cu filmele. De când văd mai puține filme, parcă și tematicile abordate / versurile s-au mai personalizat, sunt mai din mine. De multe ori visez piese și mă trezesc dimineața să le înregistrez. La sală se mai întâmplă să vină idei sau în timp ce mă plimb prin oraș. În principiu în zone neagitate / parcuri și în zile fără prea multe telefoane.
Apoi, de multe ori, mai compun schițe acasă, într-un studio improvizat. Acolo poate fi orice, de la chestii simfonice până la electronica etc. Dar ce rămâne important duc la studio, unde încerc să le dau cea mai bună formă și să le lansez. Mă stimula mult într-o perioadă și muzica de reclame, pentru că mă scotea din stilul meu, trebuia să compun ceva pentru alt public.
Relația cu publicul
În timp am învățat să scap de emoțiile negative, acum am doar pozitive, să zic așa. Adică e un tremur plăcut pe interior și în voce. E o relație unică, pentru că momentul ăla nu prea se repetă, chiar dacă rămâne filmat. Pe scenă mă simt aproape cel mai bine și cu puține lucruri aș compara experiența. Simți că te exprimi, ești vulnerabil și dai ce ai mai bun din tine, sau încerci cel puțin.
Încă sunt un foarte prost vorbitor în concert, aici mai am de învățat, dar urăsc și procesul de învățare, deci e complicat. Îmi place și să mă arunc în val să văd ce va fi, fără prea mult calcul. Publicul e oglinda, clar, cum reacționează el, așa sunt și eu. Ce-i dai aia îți dă. Trebuie avut grijă să-i livrezi frumos.
Evenimentele din ultimii ani
Paradoxal, parcă locurile de concert s-au împuținat. Înainte erau mai multe improvizații, se găsea mai peste tot o scenă, sau dacă nu exista, se inventa. Oamenii te voiau live la eventul lor, la lansarea lor, la expoziția lor. Acum e un pic mai organizat, mai corporatist, trebuie organizat totul cu foarte mult timp înainte. Cluburile sunt oarecum established, nu mai au nevoie de artiști să le umple locația. Dar clar, au apărut și mai mulți artiști, s-au înmulțit trupele, labelurile, bookerii, parcă se întâmplă lucruri.
Industria muzicală
Nefiind semnat cu niciun label, mi-e oarecum greu să ghicesc. Ce simt e că se scoate cantitate mare de muzică, că totul e mult mai lucrat decât înainte, piesele încep să sune bine, iar clipurile arată și ele mișto. Clar mi-ar plăcea să văd mai multă mișcare din zona label-urilor și pe zona pe care activez eu, fie că e indie folk, sau indie rock / pop etc. Schimbările cred că sunt la nivel de relație cu artistul, cred că se așteaptă să facă el singur mult mai mult, de la social media la promovare etc. Ca labelul să-l ia de la un anumit nivel, nu de la zero, pentru a minimiza investițiile.
Cele mai mari provocări în 2024, din perspectiva unui creator
Să continue să facă ce face în pofida tuturor nebuniilor care apar. Azi îmi spunea un producător că îmi poate face o piesă cu vocea mea, printr-un app AI, fără acordul meu sau fără ca eu să am vreo implicare. Mâine o să mergem la concerte cu holograme și tot așa. E important să ne adaptăm, dar să ținem un picior în spate, doar așa de control, să nu uităm de unde am plecat. Cred că muzica valoroasă va rămâne undeva prin inimile oamenilor, dincolo de algoritm.
