Artista Iulia Șchiopu spune despre ea ca este o femeie introvertită, care se uită la spectacolul lumii și se minunează, pentru că-i vede amestecul de frumusețe, durere și lucruri uneori greu de înțeles. Prin picturile sale, vrea să dea mai departe clipe, stări și bucăți din lumea sa interioară bogată. Astfel, își imaginează personaje cu ochii mari, inconfundabile – ea le spune păpuși – care ne propun tăcerea, introspecția, contemplarea și posibilitatea unei lumi unde totul este mai ușor.
Pe Iulia am descoperit-o la Brașov, orașul unde trăiește și creează alături de fiica sa și pisicile lor. Desenează de când se știe, caietele de la școală îi erau împărțite în două: o parte reală, cu informațiile de la ore, și una imaginară cu desene și personaje din universul său.
"Toți căutăm ceva, probabil acelaşi lucru, şi anume cunoaştere; cu cât descoperi mai multe, cu atât creşte setea de a afla şi mai mult. Doar drumul diferă, eu, de exemplu, cred în cunoaşterea dobândită prin emoție şi poate cel mai greu îmi e să gasesc nota corectă", spune Iulia.
Pe lângă pictură, artista Iulia Șchiopu are și un veritabil talent de povestitoare. În continuare, își aduce aminte despre anii în care s-a întâlnit cu desenul, cum a lasat deoparte arta și cum, în cele din urmă, a revenit la pictură.
Din biografie, pe scurt
Vin din locul unde, ori de câte ori am plecat, m-am tot întors şi reîntors, sunt în şi din Braşov; aici mi-am făcut şi studiile, care nu m-au ajutat să îmi găsesc drumul personal, dar măcar mi-au dat o minimă disciplină interioară, o nevoie de a organiza şi structura logic informații; sunt absolventă de Mecanică Fină, licențiată în Aparatură Biomedicală şi Echipamente Periferice.
Prima întâlnire cu arta
Desenez de când mă ştiu, aşa mă țin minte, fircălind ceva pe hârtie, caietele mele de mai târziu, de la şcoală, erau ca numerele complexe, aveau o parte reală, cea cu lecțiile de la ore şi una imaginară, schițe, desenuțe, personaje din lumea din capul meu; chiar şi când vorbesc la telefon, fac doodles pe ce găsesc la îndemână, hârtii, şervețele, masa de lucru din atelier. În ciclul primar, printr-a patra, am avut un profesor la ora de pictură, era proaspăt ieşit din facultate şi nimerit printre noi ca un extraterestru blând, timid, la fel de mirat că e acolo pe cât eram şi noi de el; el este cel care mi-a spus că eu trebuie să fac arte.
Nu ştiu cum am reuşit să-mi conving părinții, erau timpurile acelea în care arta nu prezenta prea multe garanții pentru o existență decentă în România, dar m-au lăsat să merg la şcoala de artă (cred că din cauză că era şcoală de centru, cu profesori ok şi navetă decentă) unde am simțit că înfloresc, că îmi dau mugurii. Din păcate, la vremea aceea, liceele vocaționale fuseseră decimate în țară, în Braşov se desființase, aşa că atunci când am terminat clasa a opta, am crezut că gata, asta a fost ultima mea piruetă în lumea artei.
Din acele momente cum a aratat călătoria ta către pictură
Deşi, după cum spuneam, a trebuit să mă adaptez, să schimb şi să aleg un liceu cu profil real, drumul meu spre artă nu s-a mai oprit, fusesem expusă unei doze letale de frumusețe, eram contaminată definitiv. Nu credeam că mă voi întoarce efectiv la pictat, dar am căutat, consumat, respirat artă.
Dar nevoia de a ma exprima prin pictură, deşi am reprimat-o mult timp, a învins. A fost nevoie de un moment de inflexiune, când toate punctele mele fixe au dispărut; atunci am reînceput să pictez, ca terapie personală la început, dar nu m-am mai putut opri.
Prima lucrare
Prima mea lucrare avea o fetiță care are companion de joacă o libelulă uriaşă, cu ochi umani; o ține cu un fir subțire de mătase ca pe un zmeu colorat, dar firul nu e tensionat, pentru că în mintea mea el reprezenta doar legătura dintre personaje. Liebe s-a numit lucrarea, pentru ca despre iubire era vorba acolo.
Prima expoziție
Prima expoziție s-a întâmplat în Braşov, la Bistro de l’Arte, o agoră a pictorilor, este locul unde de 18 ani, lună de lună, se panotează o nouă expoziție, doresc multor galerii o asemenea consecvență şi deschidere către actul artistic. Expoziția a fost foarte eclectică, pictam de toate, eram la început, mă căutam; dusesem ce aveam prin casă, adunate de când mă reapucasem de pictat, dar şi câteva din seria nouă, cea a “păpuşilor”. Au fost cele care au făcut arc electric cu privitorii, aşa că am simțit că în timp ce îmi căutam eu drumul, m-a găsit el pe mine.
Evoluția către artistul care ești astăzi
O să răspund cu titlul pe care l-am dat unei expoziții, “Flori de mine”; pentru că aşa m-am simțit tot timpul care a trecut (încă mă mai simt aşa), că lucrez într-o mină în mine şi caut să scot cu degetele bucăți de rocă în care sper să găsesc fire de aur, cristale de quarț, pirite.
De lăsat n-am lăsat nimic în urmă, am aceleaşi îndoieli, nesiguranțe, întrebări, doar că am învățat să coabităm şi să nu ne sufocăm cu perna pe față noaptea în somn. :)
Personajele tale
Cum am revenit destul de târziu la pictură, pe la 40 de ani (şi asta dintr-o revoltă care a reuşit să mă scoată de pe şine şi să acopere vocile interioare care îmi spuneau că nu e înțelept ce fac), nu ştiam în ce fel eu, o outsideră introvertită şi conştientă de toate astea, voi putea să mă exprim fără să par invazivă, stridentă sau plină de emfază. Aşa că am găsit “păpuşa” ca o interfață prietenoasă pentru ce aveam eu a spune. Prin ea puteam comunica, prin ea puteam revela lumea din capul meu (pentru că toți avem lumi interioare) fără pretenții, ludic, aerat.
Estetica și compoziția lucrărilor tale, figurile cu ochii mari
Lucrările mele sunt descriptive, figurative, şi au mereu o poveste, una care încearcă să te transporte în realismul magic. Da, pictez nişte ochi mari mereu pentru că acesta a fost gândul meu de început, să pictez mirări. După cum spuneam, sunt o introvertită, nu sunt un om de acțiune, aşa că mă uit la spectacolul lumii şi mă mir, e multă frumusețe şi durere şi lucruri de neînțeles pe care aş vrea să le descifrez. Asta încerc să dau mai departe în lucrările mele, clipe, stări. Până şi pozițiile personajelor (mai lunatice, subțiri, cu gâtul lung, nişte năluci) sunt rigide, uşor hieratice, cu gesturi mici ca amplitudine. Ele propun tăcerea, introspecția, contemplarea - adică mirarea.
De ce nu zâmbesc personajele tale?
Au mai început să zâmbească. :) Mult timp au fost un fel de portret al lui Dorian Grey, indiferent de expresia pe care o doream pusă pe fața personajului, până la final căpăta starea mea. Nu ştiu dacă şi eu zâmbesc mai des în ultimul timp sau dacă ele au reuşit să se desprindă emoțional de mine.
Nu am numărat câte s-au adunat până acum, sunt multe, deşi într-un fel e un singur personaj care străbate lumi atemporale, diferite, se plimbă prin ele ca prin încăperile unui palat cu o mie de camere.
Ce cauți prin creație
În măsuri diferite, toți căutăm ceva, probabil acelaşi lucru, şi anume cunoaştere; cu cât descoperi mai multe, cu atât creşte setea de a afla şi mai mult. Doar drumul diferă, eu, de exemplu, cred în cunoaşterea dobândită prin emoție şi poate cel mai greu îmi e să gasesc nota corectă, să ating exact clapa dorită de pe claviatură. Şi, desigur, încerc cât pot să nu devin redundantă, în condițiile în care, datorită agendei, am cam trei expoziții personale pe an, însemnând lucrări noi la fiecare. Deşi temele sunt aceleaşi, caut să găsesc feluri inedite, neaşteptate, proaspete de a spune aceeaşi poveste.
Obiceiurile care te ajută să pictezi
Dintre cele fără de care nu pot lucra aş menționa cafeaua şi armonia din jur. Eu lucrez acasă unde locuiesc cu fiica şi pisicile noastre şi e foarte important ca la noi şi între noi să fie bine; şi chiar e, în pandemie, în lockdoown, am descoperit încă o dată că funcționăm fain în formula asta şi pot spune că a fost cea mai prolifică perioadă, am pictat întruna.
Îmi mai trebuie mult timp doar al meu, chiar şi dacă ies la o cafea cu prietenele, ajunsă acasă îmi sunt necesare câteva ore să reintru în atmosfera pentru pictat. Am avut (mai am) perioade lungi în care am pictat noaptea şi dormit ziua din acelaşi motiv.
Temele care te preocupă momentan în arta ta
Temele mele nu sunt grave, majore, militante, eu lucrez cu universul mic, cu clipa dintre clipe, încerc să povestesc în şoaptă şi cu umor despre emoții evanescente, poveşti simple care să aibă puterea, însă, de a te duce într-o lume uşor alternativă, onirică, unde totul este posibil; un nor în dreptul umărului, o fereastră care se deschide în piept, un avion mic care aterizează cuminte în palmă, un ceas fără limbi care nu măsoară nimic, aşa că timpul stă în loc, e suspendat.
Ce te motivează să creezi
Ce mă ajută foarte mult în demersul meu este faptul că aşa privesc spre lume şi în viața reală, sunt sinceră, îmi imaginez că cineva care merge îndrăgostit pe stradă pluteşte un pic, văd prin unii oameni ca printr-un acvariu cu peşti colorați sau pe alții trişti apăsați de o piatră dusă pe cap; îmi aleg dimineața ceşcuțe diferite din care îmi beau cafeaua (am multe, puțin ciobite, desperecheate, cu desene delicate partial şterse de timp, cumpărate de la piața de vechituri) şi mă gândesc că odată cu cafeaua, intră în mine şi povestea celor pe la care a trecut acea cană. Încerc să văd fără furie, cu îngăduință, în speranța că o voi înțelege mai uşor. Dar fac atâtea volute, când ar fi trebuit să răspund simplu că îmi place să mă joc.
Artiști care te inspiră
Pot iubi şi artişti care nu mă inspiră direct în stilul sau temele mele, îmi plac foarte mulți artişti care pictează abstract, ceva ce eu nu pot, nu ştiu. Îi iubesc pe Giorgio de Chirico, Magritte, Hieronymus Bosch, Goya, Picasso, Chagal, Frida Kahlo, foarte, foarte mult pe Botero, căruia încă îi mai deplâng plecarea în toamna trecută. Le admir forța şi libertatea cu care au pictat şi ne-au lăsat mai bogați cu lumile lor care acum continuă în noi.
Importanța artei în societatea modernă
Deşi pare un articol de lux, ceva nevital şi fără de care putem merge oricând mai departe, arta ne ajută să facem linişte în sinele nostru pentru a putea auzi lucrurile importante, întrebările care contează. Mai mult ca nicicând trăim într-o mare gălăgie, mult zgomot de fond, suntem ca într-o centrifugă care ne ia mințile. Arta, cred eu, e floarea pusă în țeava tunului.
Şi, deşi arta pare ceva subsecvent, neesențial, iată că în muzee merg militanții, rebelii, revoltații şi aruncă cu sticle cu ulei şi ketchup în tablouri, când vor să atragă privirea întregii lumi asupra protestului lor.
E un fel de loc geometric al umanității.
Comunitatea artiștilor din Brașov
Braşovul a reuşit în ultimii ani să organizeze Bienala Albastră, s-a ajuns deja la a treia ediție şi se pregăteşte a patra. Acest eveniment, prin amplitudinea sa – douăzeci de spații expoziționale, o lună de happeninguri artistice, vernisaje însoțite de concerte, recitale, lansari de carte de artă – reuşeşte să reconfigureze comunitatea artistică locală, să îi dea o mai mare dinamică, o energie nouă şi bucurie de a crea. Eu cred că e în plină schimbare de paradigmă, într-o direcție bună.
Cum ai defini tu succesul unui artist plastic contemporan
Nu ştiu să dau o definiție succesului. Adică e diferit dacă este măsurat de către alții din afara ta sau de tine atunci când eşti singur în atelier. M-a întrebat cineva odată cum se trăieşte din artă şi am răspuns că modest, dar împărăteşte. Cred că într-o lume unde găseşti cam orice, mai puțin timp, să poți trăi, chiar dacă nu excesiv de bine, din arta ta, din ceea ce deja iubeşti să faci, e un privilegiu necuantificabil şi poate fi considerat per se un succes.
Planuri artistice pentru 2024
Anul acesta e împărțit în două, în prima parte am două expoziții personale în țară, la Bucureşti şi Braşov, o participare la o expoziție colectivă în Germania şi ilustrațiile unei cărți pentru copii, de poveste în toate sensurile cuvântului (nu dau din casă decât ca e scrisă de o scriitoare contemporană din România foarte iubită şi care e la primul proiect pentru copii, aşa că stay tuned :) ), în a doua rezervându-mi libertatea să pictez mai ca frunza-n vânt, fără deadlineuri şi teme, pentru că toate emoțiile sunt direcționate către examenul de admitere la Unarte al fetei mele. Nu prea poți picta când ții pumnii strânşi. :)
