După experiența bună de lucru de la „Ana, mon amour”, regizorul Călin Peter Netzer și actrița Iulia Lumânare și-au propus să lucreze împreună la un nou film. De data aceasta, au decis ca scenariul scris de ei doi să fie inspirat din istoria emigrării familiei lui Călin în Germania, la început de ani ’80. Etapa de documentare a implicat cercetarea arivelor de la CNSAS, au urmat multiple drafturi de scenariu, luni de repetiții cu actorii, o distribuție schimbată, filmări la care s-a muncit mult și o pandemie. Abia la montaj s-a concretizat varianta finală a filmului.
În „Familiar”, Iulia Lumânare joacă rolul Iincăi, fosta iubită a lui Dragoș, interpretat de Emanuel Pârvu. Cât priveste personajul principal, ea speră ca publicul să îl perceapă în tot adevărul și în istoria lui de viață complicată, să nu îl judece doar pentru reacții. Din distribuție mai fac parte: Ana Ciontea, Adrian Titieni, Victoria Moraru și Vlad Ivanov.
"Marele nostru pariu a fost Dragoș, acest personaj care nu este cineva de care să te atașezi. Tocmai asta e miza, dorința noastră: să îți reziști ție însuți și să faci efortul să îl înțelegi. Să îi cuprinzi istoria și să descoperi că, la un anumit nivel, sau într-un moment al existenței tale, ai fost Dragoș", spune Iulia.
Pe lângă interpretarea Ilincăi și rolul de co-scenaristă, Iulia a fost acting coach și director de casting pentru această producție. În continuare, vorbim cu ea despre personajele din film, despre cât este realitate și cât este ficțiune în poveștile lor, despre procesul de creație a peliculei – unul destul de lung de la idee până la ceea ce vede publicul. „Familiar” este în cinematografe de pe 26 ianuarie.
Din istoria profesională de până acum
N-am fost copilul care a visat să ajungă actriță, și nici adolescenta, chiar dacă asta eram când mi-am zis că ăsta e drumul pe care vreau s-o apuc. Pentru că nu despre a fi actor a fost vorba, nu scena m-a fascinat. Barem filmul mi s-a părut ceva la care nu poți avea acces mai deloc A fost, mai degrabă, dorința de a face ceva cu viața mea de adult care să îmi dea satisfacții. N-am făcut pregătire pentru admitere, ba chiar m-am pregătit pentru admiterea la litere, în caz că nu intru la UNATC. Eram hotărâtă să nu încerc decât o dată. Eram, și încă sunt, prea mândră și prea perfecționistă, ca să accept că aș fi putut să vreau ceva care nu mă voia înapoi la fel de tare. Dar, am intrat din prima, a treia pe listă. Asta era în 2001.
De scenarii m-am apucat 12 ani mai târziu, timp în care am cultivat o carieră mai degrabă cinematografică, decât teatrală, spre surpriza Iuliei care nu credea că i se va întâmpla asta. În 2014, Călin Netzer mi-a propus să lucrăm pe dialogurile scenariului Ana, mon amour, pe care îl co-scrisese cu Cezar Paul Bădescu, o adaptare după romanul acestuia, Luminița, mon amour. Era nemulțumit de ele, îi păreau livrești, neverosimile. Doar că, de la dialoguri pornind, am ajuns să reconfigurăm personajele și structura, practic să rescriem scenariul. Tot atunci, și tot el, mi-a propus să fac castingul pentru film. Inițial am refuzat. Mi-era teamă că mă pun într-o poziție care ar putea să mă dezavantajeze ulterior. Și nu m-am înșelat prea tare. Directorii de casting au început de-atunci, mai ales că nu m-am oprit la un singur proiect, să mă caute din ce în ce mai rar. Unii dintre ei nu m-au mai solicitat deloc. Dar, a fost ceva asumat, știam că intru pe un teritoriu nepermis, dar nu m-am putut abține. Ulterior proiectului Ana, mon amour, - unde până la urmă, am jucat un rol episodic și am fost și acting coach -, au urmat și altele în care regizorii m-au vrut implicată, ca și acolo, în departamente multiple – actriță, scenarist, casting director. Călin a vrut să repetăm figura și cu Familiar, unde joc toate aceste roluri.
Credit foto: Magda Constantin
Cum a apărut ideea filmului „Familiar”. Și cum ați hotărât forma finală, după mai multe căutări
Inițial, am început să lucrăm la un scenariu inspirat din povestea emigrării familiei lui în Germania, la începutul anilor ’80. Pe durata celor 3 luni în care ne-am preocupat de acel film, ideea filmului așa cum este acum pe ecran a apărut organic. Investigând un trecut atât de tumultuos, atât istoric, cât și personal, el a început, încet, încet să vină peste noi, să ne acapareze, cumva. Și tot spuneam asta, pe rând, și unul și celălalt, uimiți de descoperiri sau de felul în care influența prezentul trăit: „ăsta e filmul!”. Și, într-o bună zi, Călin chiar a zis că ăsta e filmul, ceea ce trăiam noi, cu toții. Și am deraiat trenul.
Forma finală a lui, după multiple drafturi de scenariu, după multe luni de repetiții cu actorii și distribuție schimbată, după filmare, abia la montaj putem spune că s-a concretizat. Când Călin s-a putut desprinde de noi poți, personaje reale sau imaginare, și, împreună cu Dana Bunescu să restructureze substraturile.
Poveștile pe care le spune filmul, temele și conflictele umane expuse
Filmul face radiografia unei istorii care se repetă. Atât a unei epoci trecute, cât și a prezentului. Pentru că, oricât încercăm să schimbăm prezentul, suntem tributari trecutului existent fără voia noastră. Istoria României i s-a întâmplat fiecărui român. Și noi astăzi, ca societate, încă luptăm să vindecăm și să reparăm tarele acestei istorii. Noi, astăzi, scriem o istorie fără să avem perspectiva generațiilor viitoare. Cumva, Familar e o stampă, o peliculă lăsată pentru o istorie viitoare și, care, sperăm noi, va înceta să se mai repete. Pentru copii noștri. Pentru că, istoria mare nu se mai naște azi din dorința monomaniacală a indivizilor de a cuceri alte țări. Se mai întâmplă și asta, chiar foarte aproape de noi, dar noi cu toții o privim ca pe o anomalie.
Istoria, azi, se naște din măruntul fiecărui individ în parte. Nu mai suntem victimele istoriei, ci luăm parte la crearea ei prin tot ceea ce facem. Prin felul în care învățam să construim relații, prin felul în care definim familia, prin particularitățile identității fiecăruia. Suntem responsabili de ceea ce vom lăsa în urmă. Despre toate astea vorbește Familiar. Despre cum, crezând că alergăm după fericire, ne oprim la ceea ce ne este familiar. Despre cum credem că schimbăm lumea, pentru noi și copiii noștri, și despre cum repetăm istoria, pentru că așa ne-a programat trecutul. Filmul nu dă și o soluție pentru asta. Invită fiecare spectator în parte să își găsească propria soluție.
Ce a implicat etapa de documentare
Discuții cu persoane reale, cu oameni care au trecut prin malaxorul emigrărilor din anii ’80, inclusiv cu familia lui Călin. Am vizionat filme, documentare. Pe lângă o poveste puternică, ne-am dorit să putem recrea o atmosferă cât mai veridică a acelor ani. Eu am devenit cercetător CNSAS. Mi-am petrecut zile bune citind arhive... a fost o experiență solicitantă, mai ales din punct de vedere emoțional. Când am schimbat subiectul, ne era atât de limpede trecutul personajelor, încât prezentul devenise foarte ușor de înțeles, de asimilat, de pus în paginile scenariului. Funcționează ca la actorie, unde trebuie să cunoști cât mai amănunțit trecutul personajului tău. Și, unde nu ai informație, să fabrici, să inventezi. Pentru că nu doar psihicul generează realitate ci și realitatea determină psihismul.
De unde a venit inspirația, pe lângă faptele reale
Cunoscând foarte bine psihologia personajelor, din ea s-au născut și fantasmele, partea ficționalizată a scenariului. Ele, personajele, au determinat faptele, desfășurarea poveștii. Astfel că, ceea ce ne-a ajutat în acest proces este obsesia comună de a cunoaște, cât mai aproape de exhaustiv posibil, cine ne sunt personajele. Ce simt, ce gândesc, din ce tenebre inconștiente li se nasc dezideratele, căror frici le sunt sclavi, căror trame și traume încearcă să le găsească alt outcome prin prezentul pe care îl creează, sau căruia îi cad victime.
Reîntâlnirea creativă dintre tine Călin Netzer
În ultimii ani, am colaborat la scris cu mai mulți regizori și regizoare, și nicio experiență nu a semănat cu alta. Paradoxal, cu Călin a fost cel mai simplu pentru mine. Avem un limbaj comun, o metodă de analiză similară, căutări comune. Ne diferențiem la principii, la fel de a înțelege lumea, în alegeri. Asta ca să numesc doar câteva dintre aspectele care ajung să se confrunte atunci când doi oameni lucrează la un scenariu. Lumea aia, pe care o creează, îi pune în condiția unei intimități intelectuale care nu seamănă cu nimic. Și, dacă, în ciuda diferențelor, cei doi nu simt că se potențează reciproc, atunci lucrul e un chin, sau un fiasco. Or, tocmai asta nu se întâmplă în colaborarea dintre noi. Nouă diferențele ne dau șansa unei perspective lărgite asupra a tot. Nu rămâne loc de vanități, în ciuda faptului că suntem oameni cu orgolii foarte mari.
Cum ați vrut să se vadă persoanjele, frământările lor, vulnerabilitățile psihice și relațiile dintre ele
Nu ne-am propus un cum. Nu am stabilit că personajele sunt într-un fel sau altul, iar atunci când vreunul dintre noi o făcea, am căutat să descoperim ce condiționează acel personaj să fie în felul ăla. Fiecare personaj în parte a fost construit ținând cont de perspectiva dublă, a lui Călin și a mea. Sigur că una a predominat mai mult decât cealaltă, în funcție de ceea ce era mai compatibil cu filmul, adică mai acut, mai dramatic, mai comic uneori. Valeria este această mamă păianjen, dar este și o femeie care a supraviețuit unei lumi absolut patriarhale, care a târât-o și a forțat-o să devină ceea ce a devenit. Dragoș este acest manipulator care se așteaptă ca lumea să i se supună, dar este și fiul acestei mame, care nu i-a permis niciodată să se desprindă cu adevărat de ea, care i-a manipulat identitatea, astfel încât să se asigure că el va rămâne dependent de ea. Și tot așa, cu fiecare personaj în parte, chiar dacă la unele dintre ele aceste istorii nu se văd, nu ajung la spectator, ele au fost incluse de noi în scrierea poveștii și actorii poartă cu ei aceste istorii.
Procesul de creație a filmului
După ce am definitivat castingul, - prima lui variantă, pentru că, așa cum am spus, am schimbat o parte din distribuția inițială -, au început repetițiile. Ca și la Ana, mon amour s-a repetat mult. Și, tot ca atunci, repetițiile au dat ocazia să descoperim că alegerile nu au fost compatibile cu filmul, așa cum voia Călin să fie. Și la Ana, mon amour am schimbat actrița din rolul principal. Și aici, cuplul mamă-fiu a fost inițial altul. Motivele au fost diferite, și nu am să le devoalez. Dar, obsesia lui Călin pentru un anume tip de adevăr, de implicare, nu este pentru oricine. E greu de dus, greu de atins, greu de menținut. După procesul de scris, casting și finanțare, care a durat mai bine de un an, au urmat un an și jumătate de repetiții și pregătire a filmului, pentru o lună de filmare. Plus, aproape un an de pauză, pentru că a fost pandemie, când nu știam dacă vom mai face filmul.
Distribuția finală
Pe Adrian Titieni l-am avut amândoi în minte, și Călin și eu, încă din timpul lucrului la scenariu. Și în ce mă privește am decis destul de repede că o voi juca pe Ilinca, inspirată fiind din mine. Pe Victoria Moraru am identificat-o destul de repede că este cea mai cu potențial actriță care să o joace pe Alina. O știam de la admitere, fusese studentă la generația la care predam la UNATC. Pe lângă talent și conținuturi, personajul ne obliga ca actrița să arate într-un fel specific, având o carieră internațională de fotomodel. Așadar, pe lângă vârstă, era o chestiune foarte strictă de aspect – înălțime, greutate.
Cu Dragoș și Valeria a fost cel mai dificil. Aleseserăm inițial alt cuplu mamă-fiu, cu care am repetat mai bine de jumătate de an. Dar alegerile n-au funcționat, chimia între actori, legăturile care se stabileau între ei nu funcționau. Și, atunci, Călin a decis să schimbe distribuția. Pe Emanuel Pârvu îl propusesem încă de la început, dar diferența de potențial de vulnerabilitate dintre el și personaj l-au făcut pe Călin să încline balanța inițial către altcineva. Nici Ana Ciontea nu are toate conținuturile esențiale ale Valeriei, tot vulnerabilitatea a fost marea luptă, ea având una prea mare, spre deosebire de personaj.
Provocările filmărilor
Nu toți actorii erau familiari cu toate aspectele psihologice ale personajelor. Dacă suntem sinceri, nu suntem niciodată. Nici măcar eu cu Ilinca. Pentru că, mobilul Ilincăi este o dorință ascunsă de a-l recâștiga de Dragoș. Ilinca nu este atât de egala lui Dragoș. Spectatorul nu ajunge să înțeleagă foarte clar de ce îi este ea atât de necesară lui Dragoș. Noi am speculat acest aspect al lui, această formă de a manipula și de a se folosi de slăbiciunea celorlalți pentru el, în folosul lui. Ceea ce, în realitate nu e chiar așa. Motivele pentru care eu am intrat în proiect sunt îndeobște profesionale. La ceilalți actori, diferențele dintre ei și personajele lor sunt mult mai mari. Emi și Ana au trebuit să construiască niște caractere care le sunt complet nefamiliare. Emi n-a avut experiențe care să îl apropie de mecanica relației lui Dragoș cu familia lui. Nici Ana nu este această mamă-păianjen, narcisic-perversă care manipulează istoria întregii familii. Nici Adrian Titieni nu este acest mare absent, victimă a propriei ipohondrii, în spatele căreia se ascunde pentru a nu trebui să joace vreodată rolul de tată.
A fost o muncă titanică din ambele părti, și a actorilor și tandemului Călin-eu. Pentru că, felul de a lucra, atât al lui Călin cât și al meu, este unul minuțios, obsesiv cu detaliile și nu ne putem mulțumi cu două nuanțe. Într-o astfel de poveste, nu poți jongla cu doar 2-3 nuanțe. Ai nevoie de întreaga paletă a psihismului. Și nu poți fi la fel de atent la toți actorii. De unul singur, scapi nuanțe, te concentrezi pe câte un actor pe rând... sau simplifici, ca să poți controla. Și Călin n-a vrut să simplifice. Aveam deja experiența de la Ana, mon amour, unde făcuserăm asta împreună și rezultatul a fost cel scontat. Aici a fost mai delicat, pentru că și jucam. N-a fost simplu pentru nimeni. Dar a meritat.
Procesul de construire a Ilincăi, personajul tău. Indicațiile pe care le-ai primit de la Călin
Așa cum am spus la întrebarea anterioară, Ilinca este eu, dar pusă într-un context emoțional care nu îmi aparține, pe care a trebuit să îl construiesc. La repetiții, sau la filmări, n-au mai fost indicații în ce mă privește. Eu lucrasem la scrierea acestui rol luni de zile. Și am continuat s-o fac și pe durata repetițiilor, pentru că, apariția actorilor, a determinat și ea modificări în scenariu. Viul din ei a preschimbat lucruri. Tot ceea ce era de discutat despre Ilinca, o făcusem când scriam. Ce puteam să mai întreb, dacă știam deja tot? Țin minte un moment, la citirea scrisorii, acasă la familia Binder. Ilinca citește scrisoarea trimisă de Emil Valeriei în ’81, scrisoare pe care a reținut-o Securitatea, și care nu a mai ajuns la destinatar. Și știu că, punându-mă iar în situația în care fusesem și în viață, am început să plâng. După câteva duble, Călin mi-a cerut să n-o mai fac, pentru că diminua din dramatismul pe care trebuia să îl aibă acel moment pentru Valeria și Dragoș. Iar asta s-a întâmplat pentru că am ieșit din scenariu, Iulia a luat-o pe dinaintea Ilincăi.
Finalul: deschis sau lucrurile se termină acolo?
Nu e tocmai un final deschis. Dragoș este pus de Alina în fața unei alegeri: să facă, sau să nu facă filmul. Îl condiționează. Dar, filmul... s-a făcut. Iese pe ecrane pe 26 ianuarie. Este mai degrabă un alt fel de a pune filmul în legătură cu viața din care a fost inspirat.
Cu ce speri să rămână oamenii după ce văd acest film
Marele nostru pariu a fost Dragoș, acest personaj care, ca și în celelalte filme ale lui Călin Netzer, nu este cineva de care să te atașezi. Pe care să îl înțelegi imediat și să mergi cu el, oriunde ar ajunge, să-l înțelegi orice ar face. Este, din contră, un personaj căruia îi opui rezistență, îl judeci, îl acuzi, refuzi să îl înțelegi. Dar tocmai asta e miza, dorința noastră: să îți reziști ție însuți și să faci efortul să îl înțelegi. Să îi cuprinzi istoria și să descoperi că, la un anumit nivel, sau într-un moment al existenței tale, ai fost Dragoș. Este, așa cum spune Valeria, „un autodenunț în toată regula”. Un denunț de sine, pentru a-l încuraja pe privitor să o facă și el. Nu public, ca noi, dar în intimitatea ființei lui, să găsească acel timp și spațiu în care să se privească, să se confrunte. Pentru că nu există ființă pe lumea asta, în care să nu fie măcar urme de mâl. Și teama este aceea că n-o vor face. Că spectatorul se va așeza în vârful lui de Olimp și va decreta de acolo că Dragoș, și/sau filmul nu merită înțelegere. Din reacțiile de până acum, pare că publicul înțelege. Acceptă provocarea și admite că, dacă adevăr este ceea ce cauți, atunci când vii la cinema, atunci Familiar îți va da satisfacție.
