În repertoriul Teatrului Odeon a intrat recent un nou spectacol regizat de Carmen Lidia Vidu, care îi semnează și scenariul, scris pe baza unor texte apărute în „Gen, revistă”. O revistă care le-a dat tinerilor un spațiu pentru a-și scrie poveștile personale. Cele alese de Carmen pentru proiectul ei sunt despre abandon școlar, bulimie, despre cum se simt etichetele „habotnic religios” sau „caz social”, despre boală psihică, abuz sexual, însingurare și lipsa unui „acasă”.
„Sentimentul fragil al speranței” propune publicului să descopere în ce mod își pun amprenta asupra tinerilor traumele copilăriei și să mediteze asupra vulnerabilității umane și speranței. La final, o voce cunoscută în domeniul sănătății mintale, Gabor Mate, aduce mai multă claritate asupra a tot ceea ce se vede pe scenă.
Scenografia spectacolului este semnată de Adrian Damian, iar distribuția este compusă din actori tineri ai Teatrului Odeon: Sabrina Iaschevici, Niko Becker, Eduard Trifa, Madalina Ciotea, Ruxandra Maniu, Nicoleta Lefter, Ioana Marcoiu. Am invitat-o pe regizoarea Carmen Lidia Vidu la o discuție despre „Sentimentul fragil al speranței” și despre ce a declanșat în ea, la nivel personal, lucrul la acest spectacol.
Ideea spectacolului „Sentimentul fragil al speranței"
Îmi doresc să am curajul să fiu sinceră și să vorbesc despre fragilitatea mea, despre cum mă sufocă violența, vârsta, izolarea, frica. Îmi caut vocea și curajul în ceilalți. "Sentimentul fragil al speranței" e un spectacol despre “comunitatea ca terapie”.
„Sentimentul fragil al speranței" a venit ca o continuare firească a proiectului “Jurnal de România”. În ultimii ani am fost preocupată de documentar, de jurnalism, de raportul artistului cu orașul, cu societatea, cu granița. Am vorbit în munca mea despre feminism, despre implicarea civică, despre politică și eu-ul social. „Sentimentul fragil al speranței" este un „Jurnal de România. Jurnalul unei noi generații”, o captură în timp a modului în care tinerii văd lumea.
Noile generații și discuțiile despre sănătate mintală
Noua generație se concentrează pe problemele sociale, pe sănătatea mintală și pe ceea ce poate reprezenta o viață sănătoasă. Tinerii noii generații s-au născut în plin progres tehnologic, ceea ce înseamnă că accesul la informații este mult mai mare. Se adaptează mult mai ușor la schimbări și sunt mai receptivi la informațiile pe care le primesc.
Credit foto: Sabina Costinel
Colaborarea cu „Gen, revistă”
Am descoperit „Gen, revistă” în pandemie. Crezusem inițial că e o revistă din Berlin tradusă în limba română. Calitatea materialelor, a printului, textele, totul părea incredibil de profund și de cool. M-am întrebat cum e posibil ca cineva să investească atât de mult în tineri. Am citit lista mentorilor și am descoperit nume extrem de valoroase. Textele tinerilor sunt tranșante, dure, emoționante, analitice, au forță, dar și fragilitate. Mi-am dorit să fiu curajoasă ca ei.
Scenariul spectacolului îmi aparține, dar pleacă de la textele apărute în „Gen, revistă”, o revistă scrisă pentru tineri, de tineri mentorați de oameni faini. „Gen, revistă” adună la un loc zeci de artiști, fotografi, activiști, jurnaliști care pun pe foaie în ediția print și online pe social media gândurile noilor generații. Teatrul Odeon și-a deschis scena mare către acest tip de proiect. A dat voce tinerilor care sub mentoratul celor de la „Gen, revistă” au scris texte puternice, confesionale, extrem de curajoase despre cei care nu corespund „criteriului normalității”, despre abandon școlar, despre cum e să fii numit „caz social", despre bulimie, religie, schizofrenie, abuz sexual, despre unde e de fapt „acasă".
Credit foto: Sabina Costinel
Cum ai ajuns să lucrezi din nou cu Teatrul Odeon
Am regizat 2 spectacole la Sala Studio: „Micul Prinț” de Antoine de Saint-Exupéry și „Pescarul și Sufletul său” de Oscar Wilde. „Sentimentul fragil al speranței" este primul meu spectacol la Sala Majestic a Teatrului Odeon. Admir direcția contemporană a Odeonului: texte și montări care prezintă estetici noi, în pas cu timpurile actuale, cu direcțiile și căutările autorilor prezentului, actori tineri și un public care caută să descopere mereu noi regizori. „Sentimentul fragil al speranței" este un proiect început cu doamna Dorina Lazăr ca directoare, continuat cu domnul Adrian Titieni și ajuns la premieră cu domnul Emil Banea.
Scenografia spectacolului și „Accident în Piața Amzei” a lui Roman Tolici
Lucrarea lui Tolici a fost referința, da, dar discuțiile au fost lungi și am trecut prin multe referințe împreună cu Adrian Damian. Mi-am dorit un spațiu al realismului magic, adică să văd realitatea, dar să văd și ce e dincolo de ea. În ultimii ani, spectacolele mele au avut o scenografie minimalistă, aproape inexistentă: era imaginea videoproiectată masic și actorul cu textul lui. Când Teatrul Odeon mi-a „oferit” să lucrez cu Damian, ca scenograf angajat, mi-am spus că acum e momentul să încerc o nouă direcție în estetica spectacolelor mele. Sunt extrem mulțumită de rezultat. E un nou punct zero în parcursul meu și probabil că i-l datorez lui Adrian Damian.
Cum a fost construit decorul, cum ați adus mașina, inima
Sala Majestic a Teatrului Odeon e o scenă mare, adâncă, dar recunosc că au fost discuții intense cu privire la producția spectacolului: nu a fost ușor să aducem mașina pe scenă, inima a fost o provocare, realismul decorului și vizibilitatea lui ne-au provocat la teste și soluții.
Credit foto: Sabina Costinel
Alegerea distribuției
Am selectat vreo 20 de texte din „Gen, revistă”, apoi am făcut selecția finală în funcție de actorii tineri ai Odeonului. Am încercat să existe un echilibru de gen, dar cu siguranță vârsta a fost factorul cel mai important. Cu o parte din ei am mai lucrat, cu alții îmi doream de mult timp să lucrez, pe unii recunosc că nu-i cunoșteam. Cu Mădălina Ciotea am colaborat acum ani buni la proiectul Dancing City, cu Nicoleta Lefter ne-am propus de ceva timp să colaborăm, pe Ioana Mărcoiu am descoperit-o de mulți ani și îmi doream să o descopăr la muncă, pe Ruxandra Maniu o apreciez de mult timp, cu Niko Becker era să colaborăm la Teatrul German din Timișoara, pe Sabrina Iașchevici și pe Eduard Trifa i-am descoperit acum (culmea, sunt arădeni ca și mine). Am plecat la drum cu 8 actori, au rămas 7 actori și am lucrat într-o atmosferă foarte plăcută. Sunt actori care m-au făcut să cresc ca regizoare. Le mulțumesc.
Foto arhiva personala
Ideea de a-l aduce pe Gabor Mate în proiect
Când am scris scenariul era și un text pe care urma eu să-l spun pe scenă, un fel de argument al spectacolului. Pe parcursul repetițiilor, spectacolul a mers într-o direcție în care am simțit nevoia unei voci care să vină din zona de antropologie, sociologie, psihologie. Am discutat cu echipa „Gen, revistă” și am venit cu tot felul de propuneri. Mi-am amintit că cei de la catedra de teatru din Cluj au colaborat cu Gabor Mate și i-am cerut Ralucăi Sas e-mailul lui Gabor Mate. I-am scris și mi-a răspuns în mai puțin de două ore: „Thank you, Carmen, for writing. I’d be happy to do the interview. Congratulations on your wonderful project!”.
Procesul de creație a spectacolului, de la idee, la ce se vede pe scenă. Etapele cele mai provocatoare
Estimez că undeva la un an și jumătate a durat tot procesul: de la contactarea Dianei Filimon de la „Gen, revistă”, prezentarea proiectului doamnei Dorina Lazăr, formarea echipei, scrierea textelor, repetițiile, muzica superbă a lui Mihai Dobre, desenele Ioanei Bodale, stylingul Oliviei Stoica, scenografia lui Adrian Damian, actorii, directorii, producția și după un an și jumătate a venit și premiera.
Credit foto: Sabina Costinel
Alegerea titlului spectacolului
Îmi notez gânduri, titluri, idei de spectacol, de film, de expoziții. Am început repetițiile sub un alt titlu, apoi în timpul lucrului la scenariu am recitit notițele și mi s-a părut că „Sentimentul fragil al speranței” e titlul potrivit. Toți tinerii din spectacol au o relație extrem de personală cu viața lor, sunt prezenți, sunt analitici, sunt în lucru, puterea lor în slăbiciune este.
Autorii textelor își oferă propria lor viață emoțională și psihologică ca subiect de artă, „Sentimentul fragil al speranței" invită publicul să mediteze asupra absenței, prezenței, dorului, speranței și a altor emoții primare. Spectacolul vorbește despre vulnerabilitatea umană, estompează liniile dintre identitatea personală și intimitate.
Ce speri să își ia spectatorii din montarea ta
Vreau ca spectatorul să plece cu acest gând : „Nu suntem răspunzători pentru felul în care lumea ne modelează mintea, dar putem învăța să ne asumăm responsabilitatea pentru mintea cu care ne creăm lumea”.
Credit foto: Adi Bulboacă
Cu ce ai plecat tu din acest proiect, personal și profesional
Eu m-am pregătit pentru acest spectacol ca autoare de text și regizoare, dar nu știam că va declanșa în mine amintirea unor traume pe care le-am îngropat mai bine de 30 de ani. Nu eram pregătită pentru avalanșa de amintiri care m-au copleșit, am avut coșmaruri și am fost nevoită să lucrez cu mine când eu credeam că „e un simplu spectacol”. În timpul lucrului mi-am dat seama că m-am săturat de toți „Guru” din viața mea, din teatrul românesc, din cercul de prieteni și de cunoștințe.
Speranța, pentru tine
Cred în responsabilitatea fiecăruia dintre noi de a ne întreba ce valoare avem în viața celorlalți. Speranța mea este să găsesc putere în slăbiciunea mea și să mă dedic unei lumi din ce în ce mai bune. Unde începe radicalizarea, unde se termină ignoranța, când lucrează binele, când speranța înseamnă revoluție și când speranța înseamnă lașitate, compromis, boală? La întrebările astea cu toții suntem datori cândva în viața asta să răspundem.
